Eutanasia: o moarte buna?

Ramane intrebarea: care sunt cele mai bune metode de a-i ingriji si a-i insoti pe cei care se pregatesc, cu stiinta sau fara stiinta, sa porneasca pe ultimul drum. Inainte insa de-a aduce in discutie forme specifice de ingrijire, este necesar sa abordam o problematica ce ocupa la fel de mult spatiu in ziarele de azi, ca si in jurnalele etice recente. Ne referim la eutanasie, nu numai la definitie, ci si la practicarea ei in tarile care s-au aventurat destul de departe pe proverbiala panta alunecoasa.

Asa cum stim, initial termenul eutanasie a insemnat "moarte buna" (eu-thanasia). Astazi, pentru multi ortodocsi si numerosi alti crestini inseamna o actiune aproape echivalenta cu crima. Si asta, pentru ca in prezent expresia este folosita pentru a desemna o interventie activa directa - de obicei din partea unui medic -, al carei scop este sa grabeasca moartea prin ceea ce se pretinde a fi interesul unui pacient bolnav in faza terminala sau muribund. Fiind insa obisnuiti (si bine facem) sa ne fundamentam alegerile morale pe Scriptura, incepand cu Decalogul, respingem instinctiv o asemenea actiune, pe care o socotim a fi o incalcare fatisa a poruncii de a nu ucide.

Opozitia noastra fata de procedurile care grabesc moartea nu poate fi decat mai vehementa cand observam ce se petrece actualmente in Anglia, Belgia si Olanda, unde eutanasia a devenit o metoda care a castigat acceptul public. Atata vreme cat urmeaza anumite linii calauzitoare, medicii din aceste tari pot practica eutanasia tara teama de a fi trimisi in judecata. Acest fapt ne lasa impresia unei renuntari nesabuite la valorile traditionale referitoare la ingrijirea sanatatii, al carei scop principal a fost vreme de mai bine de doua milenii indemnul lui Hipocrate: "inainte de toate sa nu faci rau", preocuparea de a vindeca mai degraba decat de a ucide. Intregul tablou devine si mai sumbru prin descoperiri recente care arata ca medicii olandezi eutanasiaza in mod regulat copiii nou-nascuti care, avand o calitate a vietii atat de compromisa de boala sau de vreo diformitate, nu merita, dupa ei, sa traiasca.

In acest punct, anumite adevaruri absolute trebuie rostite. Crestinatatea ortodoxa nu poate fi decat pro-viata, cand intra in joc chestiuni precum avortul, si la fel stau lucrurile si in cazul eutanasiei. Biserica recunoaste ca exista o diferenta fundamentala intre "a omori" si "a lasa pe cineva sa moara", intre a lua viata cuiva in mod deliberat si a-i permite unui pacient sa se stinga firesc din cauza unei boli sau traume, fara a-l supune masurilor eroice.

Vine insa un moment in experienta unor pacienti si a medicilor lor in care alegerea, cu neputinta de evitat, a anumitor metode de ingrijire a sanatatii conduce in mod periculos la ceea ce se numeste "ucidere dinmila". Pentru noi este usor sa respingem insasi ideea unei asemenea solutii. Putem crede ca un control al durerii si asistenta paleativa se pot dovedi suficiente pentru alinarea fiecarui pacient muribund de-a lungul ultimelor zile si ore ale vietii lui pamantesti. Orice medic specialist care s-a ocupat intensiv de pacienti in faza terminala stie insa foarte bine ca aceste masuri nu dau mereu rezultate. Si aici ne izbim de o dilema pe care trebuie sa o recunoastem si sa o abordam cu toata responsabilitatea atat din punct de vedere medical, cat si moral. Ce pozitie adoptam in dezbaterea contemporana asupra eutanasiei?

In scolile de drept se invata ca "un caz dificil face legea rea", iar acest adevar este valabil si in campul medicinii. Dar cazurile dificile exista, cazuri in care durerea si nefericirea asociata ei nu pot fi controlate in mod adecvat, rezultatul fiind o asemenea acumulare de stres, incat pacientul este impins la deznadejde. Unii crestini ortodocsi considera ca nu trebuie sa usureze suferinta celor macinati de boli istovitoare sau de alte infirmitati, de vreme ce ii invredniceste sa "fie partasi la patimile lui Hristos". E usor sa spui asta cand nu tu esti cel care trece prin agonie, si nici fiintele dragi tie. Anumite grade de suferinta pot intr-adevar sa fie mantuitoare, asa cum de altfel marturisesc si multi sfinti. Cu toate acestea, nimeni nu este capabil sa isi dea seama pe deplin de adancimea suferintei simtite de alta persoana.

Unii dintre pacienti sunt chinuiti de o durere fizica crunta, insotita de suferinta psihica si sufleteasca, care pentru multi dintre noi este cu neputinta de suportat. Poate ca au tumori intestinale care ii fac sa-si vomeze propriile materii fecale sau vietile lor sunt macinate de o lupta disperata si fara ragaz numai pentru a respira. A declara din pricipiu ca acesti oameni trebuie sa-si indure chinul ca si cum ar fi voia lui Dumnezeu ca ei sa sufere este o fapta iresponsabila si obtuza din punct de vedere teologic. Hristos, Fiul vesnic al lui Dumnezeu, a luat asupra Sa suferinta lumii si prin ea a distrus puterea mortii si a stricaciunii. Unii oameni pot avea o chemare speciala sa-si bea cupa agoniei fizice pana la drojdia amara de pe fund. Cei mai multi dintre noi insa nu au aceasta putere. De aceea, trebuie sa evitam sentinte cu privire la valoarea suferintei, nu sa-i negam valoarea, ci sa o asezam intr-o perspectiva potrivita si sa-i recunoastem limitele naturale.

Subiectul eutanasiei intra deci in scena cu precadere intr-un numar limitat, dar semnificativ de cazuri, in care pacientii in faza terminala experimenteaza un nivel de durere si de suferinta caruia nu-i mai pot face fata. Exista vreme pentru a trai si vreme pentru a muri, si ambele trebuie respectate. Dar in acest caz se ridica intrebarea cu privire la modul in care, dintr-o perspectiva morala crestina, persoana aflata pe patul de moarte poate fi insotita si ajutata cum se cuvine de-a lungul fazei terminale.

Tehnologia medicala a realizat progrese uimitoare in ultimii ani. Ventilatoarele, aparatele de dializa si antibioticele, de pilda, au imbunatatit si prelungit vietile unui numar larg de pacienti recunoscatori. In multe cazuri insa aceeasi tehnologie nu a facut decat sa prelungeasca procesul mortii, iar in aceste cazuri s-a dovedit a fi contraproductiva. Un stimulator cardiac (pacemaker) implantat chirurgical poate prelungi intr-o masura semnificativa viata si functionarea organismului unui pacient cardiac. In schimb, cand o persoana in varsta care a suferit un atac de cord este supusa manevrelor de resuscitare cardiorespiratorie (RCR), rezultatul nu este, adesea, decat cateva coaste rupte sau readucerea creierului lipsit de oxigen la un nivel de existenta pur vegetativ. (RCR a generat un caveat demn de luare-aminte, care extinde lantul de acronime: "Daca ai optat pentru DNR, nu solicita EMS!") Pneumonia in cazul unui pacient aflat pe moarte poate fi usor vindecata prin administrarea de antibiotice. Dar acel tratament implica faptul ca, in cele din urma, pacientul este grevat de o conditie patologica adesea mai chinuitoare si mai dureroasa. Un ventilator poate salva vieti in cazurile in care un plaman a fost distrus sau o boala tratabila ataca sistemul respirator al persoanei respective. Dar, folosit in cazul unui pacient care moare de SLA (scleroza amiotrofica laterala sau boala Lou Gehrig), nu face decat sa mareasca chinul sufocarii treptate si impiedica ceea ce crestinii ortodocsi cer in rugaciunea zilnica: un sfarsit fara durere si in pace al existentei lor pamantesti.

Recunoasterea generala a impasului in care ne gasim adesea datorita chiar minunilor tehnologiei medicale moderne i-a condus pe numerosi oameni, ca si pe medicii specialisti, la o concluzie importanta referitoare la ingrijirea acordata la sfarsitul vietii. in cazurile terminale (in care lungimea supravietuirii este masurata in termeni de zile si ore), se cuvine sa retragem sau sa oprim masurile de intretinere a vietii si sa permitem procesului mortii sa-si urmeze cursul. Desi aceasta procedura este adesea numita "eutanasie pasiva", in realitate ea se conformeaza intru totul atat juramantului hipocratic, cat si vointei lui Dumnezeu, asa cum o cunoastem din Scriptura si din traditia Bisericii. Respecta nevoia pacientului de usurare a suferintei sale, recunoaste limitele tehnologiei in dobandirea vindecarii si ii permite pacientului sa-si incheie calatoria pamanteasca cu atata pace si demnitate pe cat e posibil.

Cand interventia medicala in cazurile terminale nici nu amelioreaza, nici nu vindeca, ci numai prelungeste procesul mortii, devine peste masura de impovaratoare si trebuie oprita. in astfel de situatii, eutanasia pasiva (oricat de regretabila si de inselatoare ar fi aceasta expresie) este acceptabila din punct de vedere moral, ba chiar obligatorie. Dar ce putem spune despre eutanasia voluntara activa (EVA)? Aceasta implica acceptul dat de un pacient bolnav in faza terminala pentru interventia directa a medicului, cu scopul precis de a grabi moartea. Prin intermediul EVA, atat pacientul, cat si medicul intentioneaza sa accelereze procesul de instalare a mortii, care ar decurge mai lent daca boala sau trauma ar fi lasate sa-si urmeze cursul.

In acest punct critic, asa cum se intampla adesea, parerile sunt impartite. Vocile proviata sustin ca, din punct de vedere moral, o asemenea interventie activa nu este permisa, cum nu este permisa nici sinuciderea asistata de medic, in care medicul ii prescrie sau ii furnizeaza pacientului medicamentul pe care acesta si-l administreaza singur pentru a muri. Sustinatorii dreptului de a decide asupra propriei morti, pe de alta parte, invoca principiul autonomiei individualei insistand asupra faptului ca avem dreptul sa ne sfarsim vietile cand si cum dorim. Ca si in cazul dezbaterii asupra avortului, problema eutanasiei a dus la un dialog al surzilor, lipsit de orice nuantare.

In incercarea de a gasi o abordare corecta a celor mai spinoase probleme referitoare la ingrijirea terminala, oamenii care se ocupa de pacienti muribunzi recurg adesea la "principiul dublului efect". Acest principiu incearca sa ghideze deciziile etice care se cer luate in situatii in care se cunoaste ca in urma unei actiuni, considerata necesara, vor surveni in mod inevitabil consecinte secundare indezirabile sau rele. De pilda, o vasectomie va lasa inevitabil cicatrici mari, insa in ciuda acestei consecinte nedorite, dar anticipate, un nodul malign la san justifica, fara doar si poate, decizia unei operatii. In cazul de fata, principiul dublului efect se aplica cu scopul de a ne ajuta sa discernem ce actiuni pot fi intreprinse din punct de vedere moral pentru a usura suferinta pacientului aflat pe moarte si pentru a-l ajuta sa-si sfarseasca viata in pace. Principiul este formulat de regula in termenii a patru conditii:

1. Actiunea in sine, independent de efectele ei, trebuie sa fie intrinsec buna sau cel putin neutra din punct de vedere moral.

2. Efectul vatamator nu trebuie sa fie mijlocul de producere a efectului dorit.

3. Acel rau, chiar daca este prevazut, nu trebuie sa fie intentionat.

4. Actiunea care produce efectul rau trebuie sa fie proportionala atat cu nevoia careia ii corespunde acea actiune, cat si cu raul care rezulta din ea. (Nu trebuie sa impuscam o musca enervanta cu o pusca sau sa ghilotinam pe cineva pentru a-l scapa de migrena.)

Principiul dublului efect recunoaste ca actiunile produc adesea rezultate care sunt si bune, si rele. Este aplicat in efortul de a stabili ce actiune poate fi savarsita si in ce conditii, atunci cand efectul pozitiv asteptat va fi inevitabil insotit de vreo consecinta negativa. Principiul este util in masura in care ofera niste puncte de reper in confruntarea cu alegerile morale ambigue. Adesea insa da gres, daca luam in considerare cea de-a treia conditie: anume ca actiunea rea poate fi prevazuta, dar nu si intentionata.

In cazurile de boala in faza terminala este nerezonabil si nerealist sa astepti ca medicul, care actioneaza cu constiinta curata si in cel mai deplin interes al pacientului, sa nu doreasca, de asemenea, ca suferinta pacientului sa inceteze prin moarte, mai devreme decat mai tarziu. Acea dorinta va afecta in mod inevitabil intentia doctorului. De exemplu, in cazul pacientilor aflati in etapa finala a vietii si care indura o durere cumplita, netratabila, medicul va opta in mod firesc pentru cresterea dozei de morfina sau de alte narcotice, pentru a usura pe cat posibil suferinta pacientului. Dar, dincolo de un anumit nivel, morfina poate vatama sistemul respirator, grabind astfel moartea. Medicul si pacientul se gasesc astfel intr-o dilema. Desi teoretic ambii se opun eutanasiei, ei pot simti o dorinta adanca de a face ca suferinta pacientului sa inceteze prin singurul mijloc posibil: prin moarte.

Nu este rezonabil sa crezi ca doctorul va fi capabil sa-si inabuse dorinta, in timp ce mareste doza de narcotice, doar pentru a fugi in mintea sa - sau in cea a pacientului, sau a unui imputernicit al acestuia - de ideea ca savarseste cu intentie un act care va aduce moartea mai repede decat in cazul absentei actiunii, cand pacientului i s-ar permite (ar fi obligat) sa sufere pana la ultima suflare.

Recent, o solutie propusa la aceasta dilema a fost destul de intens mediatizata. Este vorba despre sedarea paleativa (SP) sau terminala. in cazurile in care tehnicile adecvate de calmare a durerii nu reusesc sa usureze agonia pacientului, se poate induce o stare de semiconstienta sau inconstienta, in care durerea este perceputa intr-un grad minim sau nu mai este simtita deloc.

Societatea Franceza pentru insotirea Muribunzilor si ingrijirea Paleativa a publicat studii care definesc limpede modalitati etice de practicare a ingrijirii paleative. Membrii sai sunt deplin constienti de pericolul "eutanasiei clandestine", asa cum sunt si de nevoia de a administra sedative numai in masura in care sunt necesare usurarii suferintei acute - iar atunci numai in cazul pacientilor care se afla in stadiul final al vietii.

Aceasta inseamna ca circumstantele fiecarui pacient in parte trebuie considerate drept unice, iartratamentul, diferit de la caz la caz. Echipa medicala incepe prin a stabili daca pacientul se afla intr-adevar in faza terminala din cauza pierderii ireversibile a vreunei functii vitale respiratorii, cardiovasculare sau neurologice. In cazurile de durere cronica (termen generic pentru diferite forme de durere acuta si de suferinta), este posibil sa fie necesara sedarea pentru a micsora, pana la nivelul necesar, un grad de agonie fizica si psihica pe care pacientul nu-l poate suporta. Acest fapt poate insemna inducerea unei stari usoare de somn, din care pacientul poate fi trezit cu ajutorul vocii sau al unui stimul.

In cazurile mai dificile, poate insemna inducerea unei stari de coma, tranzitorie sau prelungita, pana cand pacientul moare. insa cei in grija carora se afla muribundul recurg la aceasta ultima procedura numai dupa ce au incercat toate metodele disponibile pentru alinarea durerii si a suferintei cumplite, fara a obtine vreun rezultat. Ea mai este permisa numai in cazul in care pacientul sau imputernicitul sau si-a dat consimtamantul in deplina cunostinta de cauza.

Cand este administrata in mod adecvat, SP nu grabeste moartea pacientului, cel putin nu intr-un mod apreciabil. Si teama frecvent exprimata ca pacientul - poate simti durerea chiar si sub sedare pare nefondata, daca luam in calcul dovezile contrare puse la dispozitie de rezonanta magnetica, de tomografiile cerebrale si de alte investigatii. Obiectiile ridicate impotriva SP se datoreaza practicii uzuale de a retrage hrana si lichidele odata cu sedarea pacientului, dar si ingrijorarea ca pacientul va muri de foame si de sete este nefondata. Pacientul obisnuit aflat sub sedare paleativa nu moare din cauza sedarii in sine, ci din cauza patologiei subiacente, in doua sau trei zile. Atata vreme cat membranele mucoase din trupul pacientului sunt hidratate adecvat, efectele retragerii hranei si a lichidelor sunt neinsemnate.

Oricat de eficienta s-ar dovedi SP in probleme legate de durerea cronica si agonia pacientilor terminali, este limpede ca mai intai trebuie sa se depuna toate eforturile pentru a se asigura un management adecvat al durerii fara utilizarea sedativelor. Fiecare pacient percepe durerea intr-un mod diferit. Pentru multi, ea este complicata si intensificata de stresul psihologic sau de depresie. In astfel de cazuri, usurarea suferintei poate fi asigurata la fel de bine de tranchilizante obisnuite sau de sedative usoare, care ii permit pacientului sa ramana constient. Acest aspect este important mai ales pentru pacientii crestini, pentru ca le permite sa-si duca la bun sfarsit ultimele indatoriricrestinesti, deschizandu-si, de pilda, sufletul in fata celor dragi, cerand iertare, spovedindu-se pentru ultima data si primind Sfanta Euharistie.

Ceea ce trebuie noi sa recunoastem este ca aceste cazuri de durere acuta sunt in mare parte raspunzatoare pentru numarul crescut de cereri de sinucidere asistata medical si de eutanasie. Desi s-au inregistrat imbunatatiri in ultimii ani, scolile noastre de medicina sunt faimoase pentru esecul lor in a-si pregati studentii in probleme cruciale legate de infruntarea durerii, cu precadere in cazul pacientilor bolnavi in stadiu terminal. Aceasta este o problema de natura medicala, dar si una morala si spirituala de cea mai mare importanta. Cand, de curand, veterinarul ne-a eutanasiat cainele, a privit cum injectia si-a facut efectul in doar cateva secunde. A atins ochii deschisi ai cainelui si l-a mangaiat pe partile laterale, evident miscat de pierderea acestui animal foarte bolnav, pe care il ingrijise de-a lungul anilor. Apoi, cu lacrimi in ochi, mi-a spus incetisor: "Mi-as dori atat de mult sa pot face asta si pentru tatal meu aflat in suferinta". "Mai sunt si alte cai, am dat sa-i spun. Alte modalitati, numai sa avem intelepciunea, curajul si inteligenta de a le dezvolta cu chibzuinta si de a le folosi cu mila."

A sosit vremea ca Biserica, prin ierarhii sai, prin comunitatile parohiale si prin publicatii, sa se adreseze problematicii legate de ingrijirea in stadiul final al vietii cu o atentie reinnoita si cu un simt autentic al urgentei. S-ar cuveni ca medicii ortodocsi, impreuna cu aceia dintre colegii lor care le impartasesc vederile, sa faca urmatorii pasi: (1) sa indemne scolile de medicina sa includa in programa scolara un numar adecvat de cursuri despre managementul durerii si ingrijirea paleativa; (2) sa poarte discutii intre ei, dar si cu oamenii in general, in orice loc adecvat intalnirilor, despre moralitatea unor practici precum sedarea terminala sau paleativa, in efortul de a ajunge la un consens care sa fie in duhul Bisericii; (3) sa protesteze pasnic, dar cu fermitate, impotriva solutiei convenabile, dar imorale, a eutanasiei voluntare active si a sinuciderii asistate medical; (4) sa se angajeze, in parohiile lor si in alte medii adecvate, in dezbateri deschise si serioase cu privire la caile cele mai bune, din punct de vedere medical si spiritual, de a insoti pacientii muribunzi in ultimul stadiu, cu precadere pe cei care resimt o suferinta si o durere de nesuportat.

Crestinismul ortodox nu poate accepta solutia eutanasierii active, oricat de populara ar fi aceasta solutie in orice societate data. Trebuie sa descoperim alternative acceptabile din punct de vedere moral, prin care medicii si noi toti ceilalti putem merge alaturi de cei muribunzi si le putem asigura un sfarsit in pace si fara durere. insa stabilirea acelor alternative necesita un efort din partea fiecaruia dintre cei afectati - si totisuntem afectati de boala si moarte. Necesita cautarea, in dezbateri comune si in rugaciune, a discernamantului, care in ultima instanta este darul lui Dumnezeu. Grija pentru cei muribunzi este o problema profund duhovniceasca. Este unul dintre cele mai importante, dar neglijate aspecte ale slujirii Bisericii. Orice hotarare am lua in privinta procedurilor specifice, prima sarcina a slujirii, ca si in cazul responsabilitatii principale a medicului, este de "a nu face nici un rau". Asa cum au subliniat numerosi experti medicali, nu poti mereu sa vindeci, dar intotdeauna poti sa porti de grija. Tocmai acea concentrare sincera asupra ingrijirii pline de compasiune ne va permite sa aducem viata pacientului muribund sub acoperamantul iubitor si milostiv al lui Dumnezeu, intr-un mod cuvenit si cel mai eficient.

John Breck

• Eutanasia in lumina moralei crestine
  Publicat in : Sanatate si stiinta