(330-1453)
Licantropia este numirea stiintifica data capacitatii legendare a unor oameni de a se transforma in lupi (pricolici, varcolaci). Numirea data acestei false credinte, anume "licantropie", este alcatuita din doua cuvinte grecesti: "lykos" (lup) si "anthropos" (om).
Posibilitatea mitologica a prefacerii unor oameni in lupi si adoptarea de catre acestia a unui comportament salbatic a fost analizata inca din vechime in lucrarile stiintifice ale unor medici greci si romani. Recent, licantropia a fost analizata din nou, de un grup de patru profesori universitari din Atena, cu totii ajungand la concluzia ca acest comportament (licantropia) este un tip de depresie melancolica sau de nebunie. Cei patru profesori au analizat licantropia intr-un spatiu si un timp determinat cu precizie: Imperiul Bizantin, anii 330-1453.
In pofida influentei medicinei bizantine asupra lumii, irationalitatea pusa de aceasta pe seama fenomenului numit "licantropie" a fost insa trecuta cu vederea in vremurile medievale si renascentiste, ea fiind explicata fara nici o reticenta drept posesie demonica sau vrajitorie.
Articolul numit "Licantropia in vremurile bizantine (330-1453)", semnat de patru profesori de la Universitatea din Atena, si anume de E. Poulakou Rebelakou, de C. Tsiamis, de G. Panteleakos si de D. Ploumpidis, poate fi gasit in volumul 20 (partea a IV-a) din jurnalul "Istoria Psihiatriei" (2009).
Licantropia, potrivit legendelor
Licantropia este o traditie totemica, intalnita pentru prima data la unele populatii primitive si intrata mai apoi in deprinderi si ritualuri simbolice din antichitate, in cadrul unor superstitii, de autodefinire a unor oameni ca avand posibilitatea metamorfozarii in lup (Victor Kernbach, Dictionar de mitologie generala).
Legenda transformarii omului in lup a trecut prin mai multe faze, de-a lungul timpului, incepand cu samanismul si cu credintele magice ale societatilor arhaice, continuand mai apoi cu mitologiile unor popoare indo-europene, si in cele din urma, culminand cu credinta tare in vrajitorie, prezenta in Evul Mediu.
Potrivit legendelor, nu oricine poate avea aceasta "capacitate", de a se transforma in lup. Astfel, unii se pot naste asa, in vreme ce altii pot deveni mai tarziu, din anumite motive, precum: prin nerespectarea unui tabu (casatoria intre rude apropiate, trecerea peste mort, mancarea de sange de om sau de urina de lup, sinuciderea), prin vrajitorie ori ca urmare a unei pedepse divine (in mitologia greaca, Lycaon a fost metamorfozat de Zeus in lup pentru greseala de a fi practicat jertfe umane).
Licantropia, in vremurile bizantine (330-1453)
Un grup de patru profesori universitari din Atena a analizat modul in care medicii ii tratau pe cei care sufereau de asa-numita "licantropie", intr-un spatiu geografic si un timp istoric determinat cu precizie, si anume: Imperiul Bizantin, anii 330-1453.
Dupa cum se reiese din scrierile lor, scriitorii bizantini de factura medicala se confruntau adesea cu cazuri de labilitati psihice si boli mentale, precum: epilepsie, frenezie, dementa, melancolie, nebunie, letargie, insomnie, depresie si paranoia.
In urma analizarii cu mare atentie a scrierilor lasate de sase mari doctori ai Bizantului, spre a vedea cum se raportau aceia la licantropie si cum o tratau, cei patru cercetatori au ajuns la concluzia ca acest mod de comportament (licantropia) este un tip de labilitate psihica (depresie, melancolie severa sau nebunie).
Oribasius (320-400), unul dintre doctorii personali ai imparatului Iulian Apostatul, in lucrarea lui principala "Sinagoga Medicala", scria urmatoarele: "Despre licantropie. Persoanele suferinde de licantropie ies afara din casa, in vremea noptii, si se plimba printre morminte. Acestea pot fi recunoscute dupa urmatoarele semne: chipurile lor sunt palide si slabite, ochii lor sunt afundati si sticlosi, insa fara a avea lacrimi, limba lor este extrem de uscata. Sunt foarte insetate, iar picioarele lor sunt acoperite de cicatrici, de la multele sarituri si tavaliri pe jos. Trebuie stiut faptul ca licantropia este un tip sever de melancolie, ea trebuind tratata prin scoaterea de sange din trupul bolnav, pana la lesin, mai apoi urmandu-se o dieta atenta si multe bai cu apa indulcita. (Apoi se dau unele sfaturi practice, cu plante si medicamente, specifice starilor de melancolie.) Cand starea de boala se apropie, pacientul trebuie adormit, prin folosirea de comprese ude si administrarea de opium (somnifer)."
Un alt medic bizantin, anume calugarul Mihail Pselos (1017-1096), scrie aproape identinc despre licantropie si despre tratarea acesteia. Pselos, in renumita lui lucrare "Carmen de Re Medica", vorbeste despre licantropie intr-un poem versificat, astfel:
"Licantropia este un stadiu de melancolie
Insemnand in acelasi timp, mizantropie.
Il recunosti pe omul bolnav de aceasta
Vazandu-l alergand printre morminte, noaptea
Palid, uscat, trist si nepasator fata de infatisarea lui."
In secolul al XIV-lea, doctorul bizantin Ioan Actuarius (1275-1328), vorbeste despre licantropie in aceeasi maniera, zicand: "Licantropia este un tip de melancolie care il face pe cel bolnav sa se plimbe noapte, intrand prin morminte si locuri parasite, precum fac lupii, si sa se intoarca acasa abia dimineata, in forma lui umana, spre a sta intre oameni. De fiecare data, unul ca acesta va avea talpile si picioarele foarte ranite, datorita cazaturilor pe pietre si ghimpi; unul ca acesta va avea ochii si limba uscata, iar privirea pierduta. Unii dintre acesti pacienti se tem de moarte, in vreme ce altii si-o doresc. Unii dintre ei se feresc a vorbi despre suferinta lor, ramanand tacuti si tristi, in vreme ce altii vorbesc neincetat cu ceilalti despre suferinta lor.
Se crede ca imparatul bizantin Iustin al II-lea (565-578) a suferit si el de licantropie sau de o boala asemanatoare acesteia. Potrivit articolului citat, inca din primul an al domniei, imparatul Iustin a dat semne de o boala psihica deosebit de grava, mergand singur, prin locurile izolate ale palatului, si scotand sunete asemanatoare cainilor si pisicilor. Acelasi imparat obisnuia sa arunce cu obiecte in oameni sau pe fereastra, oridecate ori se mania strajnic, precum odata a dorit si ca patriarhul ortodox din Constantinopol sa poarte o palarie de femeie.
Concluzia celor patru profesori universitari din Atena este aceea ca, in Imperiul Bizantin, licantropia era unanim vazuta ca o boala, ca o forma severa de melancolie sau nebunie, transformarea reala in lup fiind numai o fantezie din mintea celor suferinzi.
Articolul mai-sus amintit face si o analiza comparativa intre modul bizantin de a privi licantropia si modul apusean de raportare la aceasta. Astfel, in vreme ce bizantinii priveau licantropia ca pe o boala psihica, in mentalitatea Evului Mediu, precum si la inceputul perioadei moderne, aceasta era vazuta ca un blestem divin sau ca o posesie demonica, motiv pentru care cei cuprinsi de aceasta boala erau omorati.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.