Suicidul asistat
Atunci cand anomia (absenta normelor) se instaleaza in societate, pasiunile, ambitiile si poftele individuale cresc pana la un nivel la care nu mai pot fi satisfacute, afirma sociologul francez Emile Durkheim in studiul sau "Despre sinucidere" (1897).
Anomia implica dezintegrarea structurilor normative si valorice prin definirea neclara a scopurilor individuale, prin conflictul intre mijloace si scopuri. El vede suicidul ca pe un act individual, in mod evident intim, supus insa fortelor social si care pretinde o explicatie sociologica speciala.
El mentioneaza faptul ca tendinta spre sinucidere nu depinde de psihologia individului sau de caracteristicile mediului inconjurator fizic, ci de natura relatiei individului cu societatea. Sinuciderea ca actiune individuala reprezinta esuarea solidaritatii sociale si este un indicator al ineficientei legaturilor sociale.
Durkheim mentioaneaza faptul ca in situatiile in care orientarile valorice dominante sunt de tip individualist, cu interactiuni reduse intre individ si grup, sunt favorizate sinuciderile de tip egoist. Sociologul francez identifica de fapt patru tipuri de sinucideri: anomica, egoista, altruista - dorinta de a face bine altora - si fatalista - generata de norme prea restrictive, care blocheaza orice perspectiva personala.
Vom expune cateva caracteristici legate si de suicidul asistat.
Acesta transfera centrul de greutate, responsabilizand in mare masura persoana care-l insoteste pe sinucigas, oferindu-i acestuia chiar substanta sinucigasa. Vina in acest caz penduleaza intre cel ce isi pune capul in streang si cel care i-l potriveste si ii indeparteaza apoi scaunul pentru reusia actiunii. Cel care il asista pe sinucigas este complice la suicid, fara sa-si murdareasca mainile.
Suicidul asistat este prezentat ca si cum medicul ar crede ca scuteste de suferinta persoana in cauza. El trebuie sa inteleaga necesitatea de a recurge la competentele sale tehnice pentru a reduce suferintele celor pe care trebuie sa-i ucida.
Aceasta ar putea fi, la prima vedere, o solutie pentru conflictul dintre o constiinta etica ce impune compasiunea si o ideologie care invita la crima. Cel care asista sinucigasul este cel care practic ii armeaza pistolul si il potriveste la tampla unui om disperat, paralizat de frica, incapabil sa ia o decizie lucida. Sinucigasul devine victima celui care considera ca-i face un bine, ajutandu-l sa moara.
Sa-i faci aproapelui tau ceea ce ai dori sa ti se faca tie insuti, afirma Sf. Iustin Martirul. Dar complicele la crima stie ca va ramane in viata, poate mult timp de acum inainte, si nu isi doreste in acel moment sa moara. Cu atat mai putin sa-si dea viata pentru cel ce se pregateste sa se sinucida. Ar putea sa-l salveze pe fratele lui in suferinta, chiar cu pretul vietii lui; dar asta doar daca-l iubeste, asta doar daca are ca viziune de viata modelul hristic, acela si de-a isi da viata pentru ca celalalt sa traiasca.
Suicidul asistat inverseaza responsabilitatea fata de fapta comisa. Cel care asista devine principalul vinovat - criminalul de serviciu. El devine un instrument care participa la industria mortii. El este in acelasi timp un bun medic, tata sot, dar si ucigas.
Iata o noua forma a uraciunii pustiirii pusa la loc de cinste. Un act crimnal ce poate fi legitimat de o societate descrestinata, o societate in care omul este propriul lui stapan, in care omul se pretinde dumnezeu. Este vorba despre o rationalitate amorala, despre o atitudine specifica mai cu seama profesionistilor.
Rationalitatea, spunea Max Weber, presupune realizarea metodica a unui scop printr-un calcul din ce in ce mai precis al mijloacelor adecvate. Aceasta rationalitate amorala produce o neutralitate efectiva: situatiile sunt evaluate in termenii tehnici ai unei expertize profesionale, ceea ce permite ocultarea oricarui aspect subiectiv, in particular etic. Facultatea de a se concentra asupra chestiunilor tehnice - rutina actiunii - inlatura constrangerile empatice.
Complicele nu mai este receptiv la nevoia reala a sinucigasului - problema de fond este substituita total de partea formala exterioara, care devine referentiala. In acest fel, copilul poate sa-si asiste mama sa se sinucida; el stie ca trebuie sa-si faca datoria, ratiunea ii spune ca asta este solutia salvatoare. Si va reusi sa-i injecteze mamei sale suficienta otrava pentru ca aceasta sa nu mai simta suferinta.
Dar fiul nu stie ca dragostea unei mame poate sa indure orice suferinta, iar prezenta celui drag, la capataiul ei, in orice stare ar fi aceasta, este simtita si dorita. Mama isi recunoaste fiul, ii accepta prezenta, constienta fiind ca fiul ei nu are cum sa-i faca vreun rau. Ea stie ca cel pe care l-a crescut o iubeste si ii vrea binele.
Pentru crestinul ce are constiinta invierii, dupa modelul si invatatura Nantuitorului Iisus Hristos lucrurile aceastea tin de o grava afectiune schizoida. Pentru omul desradacinat, schimonosit in toate felurile, ciuntit dupa modele uniformizate, totul este posibil; imprevizibilul acestui ne-om, lipsit de sentiment, de dragoste si afectiune poate juca feste teribile unei societati ale carei valori si repere sunt relativizate, a carei morala este de mult perimata.
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirila
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.