Suntem sub cod roşu moral. In jur pare că tot ce ţine de cultura socială se lasă cuprins de canicula de afară. O vipie, aproape tumorală, arde şi ultimele speranţe în demnitatea libertăţii civice ori în actualizarea memoriei colective. Nu mai părem un popor, ci o turmă neasumată. Un soi de linii de forţă paralele care zdrobesc în tensiunea lor liniştea zilei de azi şi a zilelor care vin. Poate de aceea e rost de seriozitate în asumarea creştină a verii. A vieţii. In înţelegerea momentului Postului Adormirii Maicii Domnului, prilej de glume pentru neînţelepţi şi de mărturisire pentru cei care asumă real creştinismul. O plasă de sminteli a încurcat rodirea Bisericii în ultimul timp. Şi o mână de smintiţi, umbrele stăruinţei lui Iuda de a-L vinde pe Hristos. Pe bani ori patimi vândut, Hristos suferă în acelaşi chip. Singurul Dumnezeu Adevărat, din multele alternative de falşi dumnezei care circulă prin hematia culturală a lumii, dispus mereu să moară pentru noi. Dar mai ales înviat pentru noi. Postul Adormirii Maicii Sale intră în logica prezenţei lui Dumnezeu pe pământ. Aud des că momentul nu e în Evanghelie.
Pe drept cuvânt. Dar nici naşterea Fecioarei Maria nu este şi asta nu înseamnă că nu s-a născut. Judecată în clişee de mediocritate, Biserica este în criză. Dar, teologic vorbind, Biserica este o criză continuă. Pentru că e în luptă cu propriile-i limite atinse prea ades de uman, de neputinţa oamenilor care-i alcătuiesc Trupul, articulaţiile iertării lui Dumnezeu fiind inflamate de neputinţa noastră de a rămâne oameni. Adică noduri de iertare. Pentru aceea postim. Pentru vipia de neputinţă care ne cutreieră existenţele, pentru lipsa cucerniciei morale şi curtoaziei civice. Ne facem neputincioşi în trupul văzut pentru a ne restarta, cu Har, forţa ca Trup al Mântuitorului. Nu e un efort imposibil. Nu ni se cere să postim de... vacanţe. Ci să înţelegem că niciodată Hristos nu poate fi slujit cu superficialitate.
Merită oare efortul de a mai trăi după Evanghelie? Fiecare are răspunsul său. Dinaintea noastră s-a deschis raiul postirii. E grădina răcoroasă a Paradisului prin care Dumnezeu se plimba, căutând din ochi făptură ce ţâşnise din lut şi suflare ca să crească în asemănarea cu El. Când te rupi de răcoarea dintâi a Raiului, o sete şi o foame mereu înfierbântate îţi mistuie liniştea şi curăţia şi pacea. Pari împlinit, dar o zdrobă internă te sâcâie, te asurzeşte încet. Nu mai auzi glasul Celui Care mereu strigă, precum pe Adam odinioară: „Adame, Adame, unde eşti?” Sau, cum minunat spune Sf. Siluan Athonitul: „Adame, Omule, pe unde mai eşti?”. Postul îşi oferă răspunsul. Biserica nu este o terasă de vară în care te răcoreşti de vipia zilei. Ci Raiul postirii din care se naşte răcoarea sufletului.
Suntem o Ţară sub cod roşu. Nu, nu e roşul vindecător al ruşinii. Ci acela al neatenţiei la fierbinţeala de Iad a lumii. Merită să încercăm redescoperirea Raiului. Postul Adormirii Maicii Domnului poate fi un început. Un 112 în ce priveşte sufletul fiecăruia dintre noi. Şi viaţa Bisericii văzute, întregi.
PR. CONSTANTIN NECULA
Acolo va fi si inima voastra..., Editura Andreiana - Arhiepiscopia Sibiului
Cumpara cartea "Acolo va fi si inima voastra..."
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.