Asocierea celor doi rugatori din Déisis nu se intemeiaza pe date biografice, intrucat nu cunoastem daca ei, in viata pamanteasca, s’au intalnit vreodata, cum se spune, fata catre fata. Ea e de natura pur duhovniceasca, si numai in acest plan se cuvine sa intelegem splendidul episod din Luca 1, 39-56. Ingerul ii vesteste Fecioarei Maria ca-L va naste pe Fiul lui Dumnezeu prin zamislire de la Duhul Sfant. E o taina de care ea nu se indoieste, dar pe care inca nu e in stare s’o priceapa. Spre a-i spulbera nedumerirea, Gavriil ii ofera un argument verificabil: Elisabeta, rudenia ei, femeie cunoscuta ca stearpa si, mai mult, acum inaintata in varsta, se afla in stare binecuvantata. Un miracol poate fi adeverit printr’un altul. Drept urmare, Maria se grabeste sa plece in Iudeea, dar gestul ei depaseste intentia ingerului. Mobilul emotionantei intalniri dintre cele doua femei nu este indoiala Fecioarei asupra mesajului divin, ci, pur si simplu, impartasirea unei bucurii. In momentul in care o saluta pe Elisabeta, ea stie ca-L poarta in pantece pe Fiul lui Dumnezeu, dar acesta este un adevar pe care il stie si pruncul din pantecele gazdei, de vreme ce el tresalta intru bucurie si o face pe maica-sa sa-si simta fiinta napadita de Duhul Sfant; prin el, de acum, si femeia lui Zaharia stie in fata cui se afla si cum trebuie s’o intampine pe Fecioara.

Miscarea launtrica a lui Ioan prefigureaza gestul de cunoastere, recunoastere si recomandare cu care-L va desemna mai tarziu pe Iisus inaintea multimilor: „Iata Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 29). Este prima marturie omeneasca asupra dumnezeirii lui Hristos, rostita duhovniceste chiar mai inainte ca Maria sa se fi rostit prin grai; o marturie care o indreptateste pe Elisabeta s’o numeasca pe Fecioara „Maica Domnului”, asa cum aceasta va fi numita de-a lungul veacurilor.

Datele cronologice din Evanghelia dupa Luca ne permit sa credem, de asemenea, ca daca Elisabeta se afla in cea de a sasea luna a sarcinii in momentul cand tanara ei rudenie a vizitat-o, si daca aceasta a ramas cu dansa inca trei luni, Sfanta Fecioara a fost de fata la nasterea lui Ioan si numai dupa aceea s’a intors in casa ei din Nazaret. Aceasta ar fi, intr’adevar, singura intalnire dintre ea si viitorul Botezator, cand ochii lor se vor fi contemplat intru adanc, luminati de taina ce se descoperea, prin ei, unei lumi in asteptare.

Tot launtric se cere cugetata si lucrarea lor de mai tarziu, potrivit misiunii ce le fusese incredintata si rolului pe care si l-au asumat in iconomia mantuirii. La 30 de ani, Ioan este deja o personalitate celebra. Initiat sau nu - mai degraba da - in comunitatea de la Qumran, el se detaseaza limpede de contemporani, traieste in pustie, practica asceza, anunta apropierea Imparatiei cerurilor, indeamna la pocainta, administreaza botezul, isi face ucenici, ii mustra cu asprime pe farisei, prooroceste iminenta venire a mult asteptatului Mesia. Pe malul Iordanului se imbulzesc noroadele, cei mai multi asculta, cred, nadajduiesc, se scutura de pacate si cer sa fie botezati. Numele profetului circula prin sate si orase, alearga pe ulite si pe drumurile de tara, ajunge pana la palatul regal, starneste teama, admiratie, respect.

Flacara lui e atat de puternica incat nu putini sunt cei ce cred ca el este Insusi Hristosul. La aceeasi varsta, Iisus este inca un anonim. El se pogoara ca un oarecare din Nazaretul Galileii - unde fusese luat in ras de catre compatrioti -, pregatit sa-si inceapa misiunea pentru care fusese trimis, dar e singur, tacut, amestecat in multime, nimeni nu-l cunoaste, nimeni nu l-ar asculta, nimeni n’ar fi dispus sa creada ca un al doilea prooroc ar putea sta alaturi de marele, puternicul, cutremuratorul Ioan, si cu atat mai putin sa-l intreaca. Tanarul cu ochi albastri si plete castanii intra in apa si cere sa fie botezat. Cunoastem scurtul dialog dintre cei doi. Se petrece si o minune, dar aceasta nu li se descopera si gloatelor, ea nu este perceputa decat de Iisus si de Ioan, numai ei vad si aud, numai ei inteleg, prin adeverire, ceea ce stiau mai de mult.

Domnul nu vrea sa-si inaugureze Evanghelia prin socul unui miracol care, desigur, ar fi zguduit multimea - asa cum se va intampla mai tarziu - dar care ar fi putut fi inteles ca o rasturnare a Botezatorului. Minunea este semnul ce i se da lui Ioan ca, in sfarsit, degetul sau poate fi indreptat spre tanarul ce de abia iesise din apa si ca glasul sau le poate vesti oamenilor implinirea propriei sale profetii: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, de acum numai pe El sa-L ascultati; El vine dupa mine pentru ca mai inainte de mine a fost; statura lui trebuie sa creasca, in timp ce eu urmeaza sa scad. Iisus intra in constiinta iudeilor prin aceasta uriasa deschidere a predicii lui Ioan, pregatitoare si concluziva, cu efecte imediate; ca un semn al bunei sale credinte, Botezatorul accepta ca cel putin doi dintre ucenicii sai, Andrei si Petru, sa-l paraseasca spre a-i urma Mielului. El va continua sa boteze, dar misiunea sa istorica este, de fapt, incheiata. Numele sau adevarat nu este Botezatorul, ci Inaintemergatorul. El stie ca Domnul nu are nevoie de botez si ca gestul sau ritual nu valoreaza mai mult decat acela al preotului anonim care-L taiase imprejur. Botezul Domnului fusese cadrul cosmic in care lui Ioan i s’a oferit prilejul de a-L recunoaste pe Cel propovaduit si de a-L impune prin necontestata sa autoritate morala, dupa ce-L precedase cu o putere cu care numai Apostolul Pavel ii va urma.

IPS Bartolomeu Anania

• Traditii si obiceiuri de Boboteaza
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Obiceiuri de Boboteaza
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Datini si obiceiuri de Boboteaza
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: