Evanghelia Duminicii a 12-a dupa Rusalii (Tanarul bogat) Matei 19, 16-26:  "In vremea aceea a venit un tanar la Iisus, ingenunchind inaintea Lui si zicandu-I: Bunule Invatator, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decat numai Unul Dumnezeu. Iar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus i-a raspuns: Sa nu ucizi, sa nu faci desfranare, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Zis-a Lui tanarul: Toate acestea le-am pazit din copilaria mea. Ce-mi mai lipseste? Atunci Iisus i-a spus: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averile tale, da-le saracilor si vei avea comoara in cer, dupa aceea, vino si urmeaza-Mi. Insa, auzind cuvantul acesta, tanarul a plecat intristat, caci avea multe avutii. Iar Iisus a zis ucenicilor Sai: Adevarat zic voua ca un bogat cu greu va intra in Imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua ca mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicand: Atunci, cine poate sa se mantuiasca? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta".

Evanghelia de astazi ne istoriseste despre un tanar bogat care vine la Mantuitorul Iisus Hristos si i se adreseaza: „Invatatorule Bun, ce bine sa fac ca sa am viata vesnica?“ (Matei 19, 16) sau „Ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica“ (Marcu 10, 17). Mantuitorul ii raspunde: „De vrei sa intri in viata, pazeste poruncile“ (cf. Matei 19, 17). Atunci tanarul a intrebat: „Care?“ Iar Mantuitorul Iisus Hristos raspunde citand poruncile principale din Vechiul Testament, si anume: „Sa nu ucizi, sa nu faci desfranare, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb; Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta si sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti“ (Matei 19, 18-19). Atunci tanarul I-a raspuns: „Toate acestea le-am pazit din copilaria mea“ (Matei 19, 20), sau: „Acestea toate le-am pazit din tineretile mele“ (Marcu 10, 20). Mantuitorul adauga un sfat: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi (Matei 19, 21). La auzul acestui sfat, tanarul bogat, care implinise in viata lui poruncile din Vechiul Tes-tament, a plecat intristat, caci avea multe avutii (cf. Matei 18, 22).

Sfantul Ioan Gura de Aur, talcuind aceasta Sfanta Evanghelie, arata ca tanarul a venit la Hristos cu inima buna si ravnitoare, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un intelept. Spre deosebire de altii care venisera sa-L ispiteasca, sa-L prinda in cuvant ori sa fie vindecati ei sau cei apropiati ai lor, tanarul bogat a venit sa-L intrebe de viata vesnica. Este exclusa orice viclenie sau ipocrizie a tanarului, intrucat in final vedem ca el a plecat intristat.

Dupa plecarea sa, Mantuitorul Hristos S-a intors catre ucenici si le-a zis: Adevarat zic voua, ca un bogat cu greu va intra in Imparatia cerurilor. Si iarasi zic voua, ca mai lesne este sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu (Matei 19, 23-24). Prin aceste cuvinte Mantuitorul a aratat cat de greu se poate mantui un bogat. Unii exegeti au in-terpretat aceste cuvinte aratand ca in Ierusalim exista o poarta ingusta, stramta si joasa, numita „Urechile acului“, iar cand o camila trecea prin aceasta poarta, trebuia sa ingenuncheze. Alti interpreti au tradus cuvantul grecesc „kamilos“ prin funia pe care o foloseau marinarii. Indiferent de interpretare, sugestia este foarte clara: „cu greu vor intra bogatii in Imparatia cerurilor“. U-cenicii plini de mirare L-au intrebat zicand: „Cine poate sa se mantuiasca?“ (Matei 19, 25). Ras-punsul a fost „La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta“ (Matei 19, 26).

Iubirea de bogatie este idolatrie
Mantuitorul Hristos ii raspunde tanarului bogat care cauta desavarsirea cu un ultim sfat: Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta, da-o saracilor si vei avea comoara in cer; dupa aceea, vino si urmeaza-Mi (Matei 19, 21). Acest sfat cauta sa-l elibereze pe tanar din robia lumii si de puterea celui rau. De aici intelegem ca viata crestina trebuie sa fie o viata libera, despovarata de stapanirea bogatiei care il oprima pe om si il supune iubirii de arginti.

Din cuvintele Mantuitorului reiese faptul ca posesia materiala il robeste pe om si-l impiedica sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. „Vinde averea ta“ inseamna sa se elibereze de povara bogatiei materiale si sa se lepede de toate grijile vietii. Intelegem mai bine aceasta din pildele comorii ascunse in tarina si cea a margaritarului de mult pret in care descoperirea Imparatiei lui Dumnezeu il face pe om sa vanda intreaga sa avere pentru dobandirea bogatiei netrecatoare. Bunurile materiale prin a caror dobandire si posesie oamenii se considera bogati sunt neglijabile fata de totalitatea bunurilor pe care Dumnezeu le da tuturor.

In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur ne invata: „Dumnezeu da imbelsugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuinta decat banii, precum aerul, apa, focul, soarele si toate asemenea acestora. Nu se poate spune ca bogatul se desfata de raza soarelui mai mult, iar saracul mai putin. Nu se poate spune ca mai imbelsugat aer respira cel bogat fata de cel sarac, ci toate sunt deopotriva si de obste. Pentru ce, dar, cele mai mari si mai de trebuinta si sustinatoare ale vietii noastre Dumnezeu le-a facut de obste, iar cele prea mici si mai de putin pret cum sunt banii, nu sunt obstesti? Ca sa se alcatuiasca viata noastra si sa avem unde deprinde virtutile“ (Omilie la statui 2, 6).

De asemenea, si Sfantul Simeon Noul Teolog arata ca toate lucrurile lumii sunt comune tuturor oamenilor tot asa cum sunt comune lumina si aerul pe care il respiram. Toate au fost facute spre folosul si desfatarea tuturor, fara a le lua cineva in stapanire. Omul devine prin patima posesiei, aparuta din lacomie, rob si paznic al celor agonisite. De aceea, bogatii care dau milostenie nu se indreapta prin aceasta, nici nu inceteaza sa fie vinovati de lipsurile si greutatile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta si nu i-au ajutat. Dumnezeu insa iarta nedreptatea aceasta si fagaduieste ca va rasplati pe omul care da cu bucurie averea fratilor lui saraci daca el se intoarce liber la Dumnezeu si urmeaza calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).

Omul este iconom sau chivernisitor al bunurilor aflate la dispozitia lui si nu stapan al acestora. De aceea, Sfantul Maxim Marturisitorul face o deosebire intre posesia impatimita si cea nepatimasa a bunurilor. Iubirea de bogatie nu-l lasa pe om sa traiasca si sa rodeasca in credinta, ci il duce la moarte spirituala. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arata ca bogat nu este cel ce are, ci cel ce daruieste la randul sau, intrucat daruirea il arata pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35). Deci, bogat nu este cel ce strange bani sau isi satisface la nesfarsit dorintele si poftele, ci bogat este acela care se multumeste cu cat are si nu pofteste mai mult: „Cea mai mare bogatie este sa fii multumit cu ce ai“ (Cicero). Ceea ce il face pe om sarac este pofta fara masura sau cu nesat, de aceea Sfantul Ioan Gura de Aur indeamna: „Voiesti sa te faci bogat, tu, saracule? Dispretuieste banii acestei lumi; socoteste-i a fi nimic, dupa cum nimic si sunt; leapada pofta bogatiei si te-ai imbogatit“. Adevarata bogatie este ascunsa si cultivata in starea de saracie materiala, iar crestinul adevarat poate fi sarac, dar poate sa-i imbogateasca pe multi. Poate sa nu aiba nimic, dar sa detina totul. Mantuitorul il cheama pe om sa se elibereze de inselaciunea si grija lumii si sa se incredinteze iubirii si proniei lui Dumnezeu.

In zilele noastre, bogatia si saracia sunt realitati neincetat actualizate, iar inegalitatea repartitiei bogatiei devine tot mai mare. In conditiile in care predomina economia cu continut monetar, si nu productiv, banul devine principalul etalon, iar iubirea de arginti devine patima tuturor. Fiind asociata cu vinderea lui Hristos, iubirea de arginti este numita de Sfantul Apostol Pavel radacina tuturor relelor (1 Timotei 6, 10). Banul capata in viata omului dimensiuni metafizice si devine zeul mamona, care se impotriveste lui Dumnezeu. Parerea ca banul ar avea doar o importanta e-conomica si sociala, fara implicatii morale, este gresita. Un autor crestin atragea atentia asupra faptului ca banul induce iluzia ca poseda multe dintre caracteristicile unei divinitati: pare ca ofera siguranta, ca ne ofera libertate, ca ne confera putere si pare sa fie omniprezent. Iar lucrul cel mai sinistru este ca ii creeaza omului iluzia ca este atotputernic. Banul ajunge sa pretinda loialitatea si dragostea care I se cuvin numai Lui Dumnezeu si are puterea de a ne prinde in capcana.

Camata, condamnata cu tarie in Sfanta Scriptura si in traditia Bisericii, a devenit modalitatea clasica de a-i exploata pe ceilalti. A considera ca timpul inseamna bani inseamna a transforma timpul si viata omului intr-o afacere. Globalizarea banului si a exploatarii celor slabi duce la o si mai accentuata saracire a celor deja saraci si la accelerarea acumularii bogatiei de catre cei mai bo-gati. De asemenea, creste tendinta oamenilor de a cauta castigul usor, sub orice forma. In acest registru idolatru, unde succesul se masoara in functie de bani si de posesiuni, lipsa de scrupule, specifica epocii noastre, permite recurgerea la nedreptate, inselaciune, violenta, crima, complicitate si imoralitate. De aceea este bine sa ne aducem aminte de cuvintele Mantuitorului, care ne spune: „Vedeti si paziti-va de toata lacomia, caci viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale“ (Luca 12, 15). Si adauga: „Ceea ce la oameni este inalt, uraciune este inaintea lui Dumnezeu“ (Luca 16, 15).

Poruncile divine, loc de intalnire cu Dumnezeu
Faptul ca Mantuitorul il cheama pe tanarul bogat sa vanda toate averile sale si sa-I urmeze arata ca Iisus Hristos este capatul poruncilor. Tanarul bogat trebuia sa inteleaga poruncile, pe care pretindea ca le respecta, drept cai spre intalnirea cu Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este consecinta fireasca a calatoriei pe calea poruncilor. Respectarea exterioara a poruncilor nu prileju-ieste intalnirea cu Dumnezeu. Tanarul bogat Il intalneste pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufleteste este departe, de aceea nu poate sa-L urmeze.

In calitatea lor de cuvinte dumnezeiesti, poruncile sunt asadar locul intalnirii omului cu realitatea divina, locul gustarii Adevarului divin: „Gustati si vedeti ca Bun este Domnul“. Prin poruncile divine omul gusta bucuria dumnezeiasca, spre deosebire de principiile si legile omenesti care, fiind lipsite de un suport real, devin artificiale. Poruncile nu trebuie numai intalnite, ci ele trebuie contemplate si cugetate de catre om in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu si in devenirea sa spre asemanarea cu Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta si voi cunoaste caile Tale. La indreptarile Tale voi cugeta si nu voi uita cuvintele Tale“ (Ps. 118, 15-16). Implinirea poruncilor este urmata intotdeauna de cunoasterea lui Dumnezeu. Faptuirea si cunoasterea sunt nedespartite.

Sfintii Parinti au aratat de nenumarate ori ca poruncile divine nu trebuie sa fie reduse la niste fenomene pur morale. Astfel, Sfantul Grigorie Palama, aparandu-i pe isihasti in secolul al XIV-lea, a aratat ca practicarea poruncilor nu este nicidecum inferioara cunoasterii lui Dumnezeu si ca nu se poate separa invatatura despre Adevar de practica Adevarului. Mantuitorul Iisus Hristos ne spune: „Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu Il va iubi si vom veni la el si vom face locas la el“ (Ioan 14, 23).

Sfantul Grigorie Palama arata ca lucrarea poruncilor duce la unirea si asemanarea cu Dumnezeu. Pazind poruncile in viata cotidiana, omul ajunge sa contemple poruncile dumnezeiesti din creatie (ratiunile divine) si sa vada insasi Slava lui Dumnezeu. Contemplarea poruncilor dumnezeiesti este „ospatare din privirea duhovniceasca, care se descopera si lumineaza, indumnezeieste si hra-neste in chip intelegator pe tot cel ce prin curatia inimii petrece in ea in chip intelegator, mai bine zis duhovniceste“. Cine nu traieste in duhul poruncilor lui Dumnezeu zaboveste intr-o lume falsa, intr-o pseudo-realitate, care ii face pe oameni sa fie lipsiti de consistenta, precum „praful ce-l spulbera vantul de pe fata pamantului“ (Ps. 1, 4). Cel care cugeta la „legea Domnului ziua si noaptea“ (Ps. 1, 2) este „ca un pom rasadit langa izvoarele apelor“ (Ps. 1, 3). El se adapa si traies-te din adevar sau, cum spun Sfintii Parinti, din izvorul datator de viata al poruncilor divine in care salasluiesc bucuria si fericirea.

Lucrarea poruncilor este astfel nu numai o forma de cunoastere, ea ne apropie nu numai de lucruri, ci ne apropie de Dumnezeu. De aceea, poruncile sunt locul unde Il intalnim pe Dumnezeu personal. Iubirea poruncilor este insasi iubirea de Dumnezeu, intrucat, dupa cum arata Sfantul Maxim Marturisitorul, Insusi „Cuvantul lui Dumnezeu se afla tainic in fiecare dintre poruncile Sa-le, iar Dumnezeu si Tatal se afla intreg nedespartit in intreg Cuvantul Sau in chip firesc“. Prin urmare, cel care primeste porunca dumnezeiasca si o implineste primeste pe Cuvantul lui Dumnezeu Care Se afla in porunca. „Iar cel ce a primit pe Cuvantul in porunci a primit totodata prin El pe Tatal Care Se afla in El in chip firesc si pe Duhul Sfant Care se afla in El in chip firesc. Cel ce a primit o porunca si a implinit-o a primit tainic pe Sfanta Treime“ (Sf. Maxim Marturisitorul, Doua sute de capete despre cunostinta de Dumnezeu, Filocalia 2).

Intalnirea cu Dumnezeu in porunci si primirea Lui inseamna locuirea Celui Necuprins in inimile oamenilor. Poruncile constituie izvorul unei bucurii neasemuite pe care omul o gusta profund nu ca pe un sentiment aparut dintr-o anumita satisfactie intelectuala, ci dimpotriva, ca bucurie a im-partasirii de adevarul dumnezeiesc, a gustarii cuvintelor pe care ni le adreseaza Cuvantul lui Dum-nezeu, a hranirii cu poruncile Sale.

Avand in vedere aceste invataturi ale Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti, intelegem ca nu este esential sa faci doar fapte de milostenie. Faptele de milostenie precum ajutorarea saracilor, milostenia fata de ei sunt facute si de cei care nu cred in Dumnezeu. Milostenia trebuie sa izvorasca din aceasta intalnire a omului cu Dumnezeu. Chiar fapta de milostenie nu este eficienta prin sine insasi, ci trebuie sa izvorasca din darul lui Dumnezeu, intrucat „fara de Mine nu puteti face nimic“ (Ioan 15, 5).

In ceea ce priveste impartirea oamenilor in bogati si saraci, aceasta se poate face din doua perspective: una bazata pe posibilitatile economice sau pe situatia sociala si cealalta perspectiva intemeiata pe baza relatiei omului cu Dumnezeu. In conceptia omeneasca sunt considerati saraci toti cati nu au suficiente bunuri economice si isi pun nadejdea in Dumnezeu, traind in mod direct dependenta lor de El. Bogati sunt considerati cei care detin din belsug bunuri economice si se bazeaza pe ele, uitandu-l pe Dumnezeu. Bogatii au falsa senzatie a suficientei de sine, fiind de fapt prizonieri lumii si robi fricii de stricaciune si de moarte. Saracii raman in hotarele firii omenesti si cauta implinirea lor la Dumnezeu. De aceea Hristos ii fericeste ca mostenitori ai Imparatiei lui Dumnezeu.

Marile framantari ale lumii moderne si postmoderne au fost dreptatea sociala, egalitatea, desfiintarea prapastiei dintre bogati si saraci. Toate aceste deziderate au devenit sloganuri utopice ale unor ideologii care au distrus omul concret, l-au depersonalizat. Dreptatea la care aspira oamenii nu se realizeaza prin fapte omenesti, ci este dreptatea lui Dumnezeu, indreptarea „in dar cu harul lui Hristos de care ne bucuram prin credinta“ (Romani 3, 24). Relatia dintre Dumnezeu si om, felul in care omul se asaza in iconomia divina si patrunde in logica judecatilor dumnezeiesti sunt esentiale pentru lucrarea mantuitoare a omului. De aceea, adevaratele fapte bune ale omului nu pot fi decat fapte teologice in care omul nu face altceva decat sa-I slujeasca prin semeni lui Dumnezeu. Dreptatea la care suntem chemati nu este o virtute omeneasca pe care sa o savarsim noi, ci este dreptatea lui Dumnezeu, care se cere cunoscuta, invatata si slujita pana ce noi insine devenim drepti si patrunsi de aceasta dreptate. Dreptatea sociala lucrata prin activitatea slujitoare si filantropica a Bisericii este, in ultima instanta, act liturgic. Lucrarea filantropica a Bisericii este intim legata de functia liturghisitoare si marturisitoare a Bisericii. Transformarea slujirii milostivirii si a dragostei intr-o simpla lucrare cu caracter social sau de cultivare a bunastarii desfasurata dupa logica umanitatii seculare sau in temeiul finalitatii politice devine un simplu activism social.

La oameni aceasta e cu neputinta, la Dumnezeu insa toate sunt cu putinta (Matei 19, 26). Sfantul Ioan Gura de Aur, interpretand aceste cuvinte ale Mantuitorului, spune ca ele se refera la lucrarea lui Dumnezeu, ele arata ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har. Prin a-cestea a mangaiat sufletele cutremurate de spaima ale ucenicilor, iar privirea Lui blanda si dulce a potolit nelinistea lor. Mantuitorul i-a incurajat si le-a vorbit de puterea lui Dumnezeu in care trebuie sa aiba incredere, rugandu-L sa le ajute in aceasta lupta pentru a dobandi viata vesnica.

Sfantul Grigorie Palama ne invata ca mantuirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu, iar virtutile slefuiesc sufletul pentru ca acesta sa primeasca harul tainic al dumnezeirii. Mantuirea nu poate fi perceputa ca o recompensa pentru asceza pe care o savarsesc sufletul si trupul nostru. Asceza ca nevointa il asaza pe om in darul lui Dumnezeu. In cazul in care este un merit care ni se cuvine, atunci nu mai poate fi darul exclusiv al lui Dumnezeu, ci cadoul pentru binele savarsit. Logica darului este aceasta: primesti ceva care simti ca depaseste puterile si meritele tale. Darul te uimeste pentru ca nu-l meriti. Cadoul ti se cuvine pentru ca este o rasplata a unui efort depus. Mantuirea este un proces al infierii, al imbracarii in har si al depasirii tuturor neputintelor firii omenesti. De aceea, Mantuitorul le raspunde ucenicilor: „Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu“.

pr. lect. dr. Gheorghe HOLBEA

Sursa: ziarullumina.ro

.

• Tanarul bogat
  Publicat in : Predici de duminica
• Tanarul bogat - Duminica a 30-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 30-a dupa Rusalii
• Duminica a XII-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 12-a dupa Rusalii
• Ce sa fac pentru a dobandi viata vesnica?
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti