Duminica tanarului bogat

Duminica tanarului bogat Mareste imaginea.

R. Rădulescu: Un om tânăr şi bogat se întâlneşte cu Mântuitorul Hristos. Am putea spune un privilegiat, părinte Constantin. De obicei, oamenii ajung sâ acumuleze la vârstă mai înaintată, nu la tinereţe. Era probabil un băiat de bani gata, cum spunem noi astăzi. Acest tânăr cere de la Mântuitorul Hristos să-i spună cum să dobândească viaţa veşnică. Vreau să vă întreb, părinte profesor, cum se gândea acest tânăr la viaţa veşnică? Inţelegea el o dimensiune spirituală sau se gândea la un fel de prelungire a acelei stări bune pe care el o avea în momentul în care vorbea cu Mântuitorul Hristos? Ce înţelegea prin viaţă veşnică?

Pr. Coman: Se gândea ca la un bun pe care ar fi putut să-l adauge avuţiei sale. Se gândea ca la ceva care îi lipsea din patrimoniu şi pe care dorea să şi-l adauge. Această înţelegere se developează în reacţia lui, atunci când Mântuitorul Hristos îi propune calea de a dobândi viaţa veşnică. Calea dobândirii vieţii veşnice nu mai era agonisirea, ci contrariul agonisirii, adică renunţarea la avuţia agonisită. Aşadar, nimic din logica lui, nimic din aşteptările lui. Viaţa veşnică nu se înscrie în ceva ce omul poate să aibă, poate să posede. Paradoxul este şi mai mare, pentru viaţa veşnică nu numai că nu trebuie să fi agonisit ceva, ci trebuie să te fi lepădat de tot ceea ce ai agonisit. Trebuie să renunţi la tot ce ai, trebuie să dai nu o parte din tot ce ai, ci toată avuţia trebuie să o dai. Evanghelia nu ne spune dacă tânărul va fi acceptat teoretic adevărul celor spuse de Mântuitorul Hristos, dar fiind prea ataşat avuţiei sale, nu şi l-a putut însuşi practic. Ce ne spune clar este că interesul său pentru viaţa veşnică era mai mic decât cel pentru propria avuţie. Dacă-mi îngăduiţi o comparaţie, aproape vulgară, este posibil să fi funcţionat şi argumentul „nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard!”.

Din nou, logica omenească este surprinsă a fi contrară logicii dumnezeieşti. Tânărul bogat era consecvent filosofiei lumeşti, gândea în termenii omeneşti, ai înţelepciunii şi ai culturii civilizaţiei umane din epoca sa, care nu s-a schimbat deloc nici până astăzi, în timp ce Mântuitorul Hristos îi oferea perspectiva cerească, perspectiva împărăţiei lui Dumnezeu. Această filozofie cerească este plăcută la nivel teoretic, dar când este vorba de a te conforma personal ei, constaţi că-ţi stau în cale mulţime de obstacole. In fond, exigenţele Evangheliei sunt maximaliste, Evanghelia ne cere nu o îmbunătăţire a vieţii, ci o schimbare radicală a ei. Ori, această provocare ne află mai pe toţi nepregătiţi. Tânărul ar fi acceptat probabil să-şi sacrifice parte din avuţie, dar nu pe toată! Şi aceasta pentru că renunţarea la toată avuţia îi afecta filosofia de viaţă.

R. Rădulescu: Dar de ce este, părinte profesor, bogăţia, acumularea materială, un obstacol în veşnicia omului, în dimensiunea spirituală a vieţii, în relaţia omului cu Dumnezeu? Un om care a acumulat prin mijloace cinstite, pentru că a fost harnic, inteligent, a ştiut cum să-şi folosească mijloacele ca să ajungă bogat, nu poate acel om să fie şi bogat, să fie şi un bun creştin şi să aibă o bună relaţie cu Dumnezeu?

Pr. Coman: Teoretic, ar putea. Dar practic, nu poate.

R. Rădulescu: Este chiar imposibil?

Pr. Coman: Este chiar imposibil!

R. Rădulescu: Se spune că un bogat nu poate intra în împărăţia Cerurilor. Mai degrabă intră o cămilă prin urechile acului decât un bogat în Impărăţia Cerurilor!

Pr. Coman: Eu în faţa acestei dileme, adică, pe de o parte perspectiva Mântuitorului şi a Evangheliei Sale, iar de cealaltă parte perspectiva noastră omenească, mă încredinţez, fără ezitare, perspectivei Mântuitorului Hristos şi renunţ la propria mea logică. Eu cred în cuvântul Mântuitorului Hristos, Care spune că bogăţia este una dintre marile piedici, dacă nu chiar cea mai mare piedică în calea omului spre Dumnezeu, şi chiar în calea omului spre oameni, prin urmare în calea omului spre viaţă, spre viaţa adevărată. Dacă viaţa înseamnă a trăi împreună cu ceilalţi, dacă viaţa înseamnă o relaţie de dragoste, bogăţia este o mare piedică în calea relaţiei de dragoste dintre oameni. Cred că dacă s-ar face nişte statistici cu cei mai bogaţi oameni, sau cu oamenii foarte bogaţi din istorie, s-ar constata acest lucru: că bogăţia a înăbuşit, oriunde a existat, dragostea dintre oameni, chiar şi dintre soţi, dintre părinţi şi copii...!

R. Rădulescu: Sărăcia nu?

Pr. Coman: Nu, sărăcia niciodată. Poate setea după bogăţie a celor săraci.

R Rădulescu: Din punct de vedere social, sunt probleme între noi, sunt probleme în familie, sunt probleme între oameni şi din cauza sărăciei. Aflăm lucrurile acestea din analizele sociologice. Acum este blamată sărăcia, pentru că ea naşte lipsă de civilizaţie, naşte boli, naşte multe probleme. Trăim într-o lume în care bogăţia este idealul.

Pr. Coman: Domnule Rădulescu, din perspectivă socială s-ar părea că aveţi dreptate. Dar noi analizăm lucrurile din perspectiva teologică. Adică mergem cu gândul un pic mai departe de limitele lumii noastre, încercăm să-L luăm în calcul pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu şi toate implicaţiile Lui pentru existenţa noastră, inclusiv oferta vieţii veşnice. Da, trăim într-o lume în care bogăţia este idealul. Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, ne spune însă că acest ideal este o amăgire, o cumplită amăgire. Trebuie spus foarte clar, repetând cuvântul Mântuitorului Hristos, deşi cei din jurul nostru nu par să accepte acest lucru.

Sărăcia, să nu uităm, este creată de bogaţii care se îmbogăţesc. Dacă oamenii şi-ar împărţi, cu oarecare logică, ceea ce Dumnezeu dă pentru toţi, nu ar mai exista oameni săraci. Săracii sunt vicdmele bogaţilor. Este foarte evident, şi nu este deloc greu să facem radiografia ultimilor 20 de ani din România, ca să înţelegem cum s-au îmbogăţit cei mai mulţi oameni în România. Sigur, în detrimentul celorlalţi, pentru că au fost mai inteligenţi, pentru că au fost mai capabili, pentru că au fost mai abili, pentru că au fost mai la putere, pentru o mie şi una de alte motive. In niciun caz pentru că au fost umani, milostivi, iertători, atenţi cu cei din jurul lor. Afirmaţia aceasta o să-i supere, probabil, pe cei bogaţi. Sunt şi oameni bogaţi care încearcă să ţină un anume echilibru, consumând mult din bogăţia lor pentru a face milostenie, pentru a ridica biserici. Dumnezeu primeşte orice semn de întoarcere, orice semn de iertare, orice semn de recuperare a stării de normalitate.

Oricum, este adevărat că starea de sărăcie creează anumite premize defavorabile pentru om. Omul decade din civilizaţie, din cultură, cade în zona de supravieţuire. Dar nu sărăcia ca atare este de vină, după părerea mea, ci modul de a vedea sărăcia. Cei mai mulţi văd sărăcia ca lipsă a bogăţiei, şi trăiesc nefericiţi pentru faptul că nu sunt bogaţi, dar visează să fie. Trăiesc, în fond, tot cu filosofia avuţiei. Este şi mai trist şi mai dramatic. Aceştia pierd de două ori: o dată că sunt lipsiţi şi suferă din pricina lipsei şi a doua oară pentru că, în fond, trăiesc cu mentalitatea bogatului. Şi pentru ei bogăţia sau avuţia este esenţială, cu singura diferenţă că unii o au, iar ceilalţi râvnesc sau visează la ea.

R. Rădulescu: Trăiesc cu dorinţa acelei bogăţii.

Pr. Coman: Este ca şi când ar avea-o. Pentru că, în fond şi la urma urmei, răul pe care-l aduce bogăţia este tocmai această credinţă a noastră în ea, mentalitatea că avuţia îţi conferă siguranţă, confort, linişte, împlinire. Omul bogat nădăjduieşte în avuţia sa, nu în Dumnezeu. Bogăţia devine un „concurent” redutabil în inima omului pentru Dumnezeu însuşi. Aici este explicaţia atitudinii radicale a Evangheliei faţă de bogăţie. Cuvântul Mântuitorului este atât de clar: „... unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” (Matei 6,21). Noi, oamenii, ne asigurăm punând bani deoparte, crescând bogăţia noastră, şi uităm de Dumnezeu. Dumnezeu este asigurarea, este cauza, este sursa, este finalitatea existenţei noastre. Credinţa noastră este că Dumnezeu este Creatorul nostim, El este Cel care ne ţine continuu în viaţă pe noi şi lumea întreagă. Ciudat şi paradoxal este că noi ne luptăm să punem bani deoparte, pentru a ne asigura viaţa. Bogaţii au mult mai mulţi bani decât le este necesar ca să trăiască normal.

R. Rădulescu: Soluţia ar fi să nu-ţi doreşti surplus, să doreşti necesarul. Şi să lupţi, să munceşti, pentru a ţi-l asigura.

Pr. Coman: Normal ar fi ca omul să trăiască lejer, spontan, liber, cu nădejdea că Dumnezeu a doua zi îi va da ce îi este necesar. Să nu pună deoparte pentru a-şi asigura ziua de mâine. Să nu mai vorbim de cei care vor să-şi asigure şi generaţiile viitoare! Să vă povestesc, din propria mea experienţa, o întâmplare, apropo de a face economii pentru a-ţi asigura viitorul. Personal, am primit de la Dumnezeu lecţii foarte clare în această direcţie. S-a întâmplat cu mine exact ce se întâmpla cu iudeii în deşert. Le dădea Dumnezeu mană de sus în fiecare zi, dar nu aveau voie să o păstreze de pe o zi pe alta, tocmai pentru a face exerciţiul încredinţării exclusive în Dumnezeu. In perioada studiilor mele la Atena, deşi aveam o bursă mică, am făcut eforturi mari să economisesc ceva, lipsindu-mă de multe lucruri, cu gândul la situaţia din România şi la ziua când aveam să mă întorc în ţară, unde nu aveam nici de unele şi nici părinţi cu posibilităţi de a mă ajuta. La noi era starea care era, nu aveam casă, nu avem nimic, absolut nimic, dar aveam deja trei copii.

Pr. prof. dr. Constantin Coman

Fragment din cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

Pe aceeaşi temă

16 August 2018

Vizualizari: 1346

Voteaza:

Duminica tanarului bogat 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE