Veniţi la Hristos să vă vindecaţi!

Evanghelia duminicii a XXIX-a după Rusalii
(a celor zece leproşi)
Luca 17, 12-19:
12. Intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe,
13. Şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!
14.

Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit.
15. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu.
16. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean.
17. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt ?
18. Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam ?
19. Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit.

O interesantă şi sugestivă istorioară ne spune că Dumnezeu a chemat odată la masă toate virtuţile: Bunătatea, Simplitatea, Adevărul, Credinţa, Dragostea, Speranţa, Mila, Bunul-simţ, Delicateţea, Generozitatea, Smerenia etc. Astfel, răspunzând invitaţiei, s-au arătat pline de bună-cuviinţă, se recunoşteau şi stăteau de vorbă ca bune prietene. Două, însă, cu toate că erau aşezate alături, nu vorbeau între ele. Deloc. Acestea erau Binefacerea şi Recunoştinţa. Le-a întrebat Dumnezeu: „Voi de ce tăceţi?“. „Nu ne cunoaştem - au răspuns -, nu ne-am întâlnit niciodată până acum!“

„Necurat, necurat!“
Povestioara aceasta ilustrează foarte bine, credem, mesajul evangheliei cu cei zece leproşi, şi tema ei principală: recunoştinţa. După cum v-aţi aştepta, ar urma să vorbim, aşadar, despre această virtute aleasă, „floare rară“ - cum i se mai spune etc., etc. N-o să facem acest lucru, nu pentru că n-ar fi necesar, sau că n-ar merita osteneala, ci pentru că majoritatea cărţilor de predici abordează tema recunoştinţei pentru această duminică, iar acum ne propunem să analizăm minunea săvârşită de Mântuitorul, inclusiv raportul binefacere-recunoştinţă, într-un plan mai larg, propriu-zis, în contextul operei de mântuire a neamului omenesc.

Pentru început, amintim totuşi că vindecarea leproşilor a fost un gest concret al milei Mântuitorului, făcut pentru aceşti zece nefericiţi, purtători ai unei boli incurabile, care măcina trupul până la suprimarea vieţii. Trebuie să observăm că Iisus şi-a manifestat compasiunea spontan: n-a mai întrebat, ca în alte situaţii: „Credeţi că pot să fac aceasta?“, ci i-a trimis direct să fie văzuţi de preoţi, pentru a li se certifica vindecarea. Se ştie că lepra era o boală neiertătoare şi contagioasă, pricină pentru care bieţii suferinzi erau obligaţi să trăiască izolaţi, în afara comunităţilor, iar când se deplasau, trebuia să strige de departe: „necurat, necurat!“ - spre a fi ocoliţi de semeni. Toată drama acestor bolnavi este descrisă amănunţit în paginile Bibliei (Levitic, 13-14), descriere pe care vă îndemnăm să o citiţi cu luarea-aminte cuvenită, spre a înţelege mai bine durerea lor, pe de o parte, iar pe de alta, de ce Mântuitorul le spune celor zece: „duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor…“.

Temple închinate desfrâului
În contextul larg al operei de mântuire, vedem în această minune (ca, de altfel, în toate) o ilustrare a grijii lui Dumnezeu pentru vindecarea neamului omenesc de lepra păcatului şi a morţii. Să ne amintim, astfel, că până la întruparea Mântuitorului, boala (am zice „lepra“) păcatului era incurabilă. Este edificator, în acest sens, a cerceta starea omenirii de dinainte de Naşterea Domnului şi incapacitatea omului de a ieşi singur din căderile tot mai numeroase şi mai grele.

Privind retrospectiv, bunăoară, viaţa lumii greco-romane, o viaţă fără Dumnezeu, constatăm, de fapt, că nici nu se poate vorbi de un cult al lui Dumnezeu, el fiind substituit de cultul împăratului şi de cel săvârşit în cinstea unui mare număr de zei. Familia era slab întemeiată. Societatea - împărţită, sfâşiată, de fapt, în bogaţi şi săraci, cu o prăpastie de netrecut între ei. Din punct de vedere moral, unul dintre cele mai grave aspecte îl constituia desfrâul, care căpătase, culmea, chiar un caracter religios, sub pretextul cultului fertilităţii, asociat cu cel al fecundităţii. Aşa se face că zeiţele Afrodita, la greci, şi Venus, la romani, erau „deservite“ de numeroase „preotese“, în temple sau în mijlocul naturii (ca în misterele eleusine). Acest „cult“ al desfrâului avea corespondenţă şi-n alte religii, desigur, ca de pildă la asiro-babilonieni, unde prostituţia era considerată „sacră“, iar zeiţei Iştar (surata Afroditei) îi era consacrat un templu special la Uruk. Parcă nu ne vine să credem: temple închinate desfrâului!

Veţi spune, poate, că nu trebuie să ne mirăm prea tare: casele de toleranţă de azi nu sunt, oare, tot nişte „temple“ asemănătoare? Bineînţeles că sunt. De altfel, şi celelalte păcate şi scăderi enumerate mai sus îşi găsesc corespondenţă în actualitate şi vom vedea de ce, puţin mai încolo, când vom extrage concluziile finale.

„Israel uita cu uşurinţă binele ce i se făcea“
Pe moment, spre completarea celor de până acum, amintim că nici lumea iudaică nu strălucea în conduită morală, cu toate că era privilegiată de credinţa în Dumnezeul Cel Unic şi de normele scripturistice consemnate de autorii sacri, majoritatea profeţi. „Lepra“ păcatelor transpare chiar din paginile vetero-testamentare, în care citim că profeţii se luptau adesea cu abaterile de tot felul. De fapt, însăşi Legea Veche avea nevoie de anumite corecţii, ca de pildă în legătură cu legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ - Ieşire 21, 24) şi cu cea legată de camătă („celui de alt neam să-i dai cu camătă, iar fratelui tău să nu-i ceri camătă…“ - Deut. 23, 20), întrucât legea iubirii, se ştie, nu-i privea şi pe străini şi vrăjmaşi. Întreaga omenire se găsea, astfel, contaminată de boala păcatului ca de un fel de lepră, cu neputinţă de vindecat doar prin puterea omului. De aceea S-a întrupat Mântuitorul şi a săvârşit lucrarea de vindecare (mântuire). Şi nu întâmplător, credem noi, apare diferenţierea proporţională a celor zece, nouă iudei şi un samarinean, ci pentru a ni se arăta şi prin acest exemplu că Dumnezeu a chemat la mântuire, cu insistenţă, întâi pe iudei, ca popor ales, apoi celelalte neamuri.

Mai departe, faptele se tâlcuiesc de la sine: aşa cum s-a dovedit în nenumărate rânduri, iudeii s-au arătat nerecunoscători, iar „samarineanul“, ca exponent al neamurilor, fericit că a fost vindecat (mântuit), a manifestat bună-credinţă, smerenie şi recunoştinţă. Iată cum descrie Sf. Chiril al Alexandriei acest aspect: „Se vădeşte că Israel era cu inima învârtoşată şi uita cu uşurinţă binele ce i se făcea. Iar străinul, adică cel samarinean, căci acel neam era străin pentru că se trăgea din Siria, şi nu în zadar se spune: în mijlocul Samariei şi al Galileei, s-a întors ca să aducă slavă lui Dumnezeu cu glas mare. El a arătat că samarinenii sunt recunoscători, iar iudeii, de li se face vreo binefacere, nu arată recunoştinţă…“ (Comentariu la Evanghelia după Luca, 17, 12). Samarineanul a dobândit, astfel, odată cu însănătoşirea trupului, şi pe cea a sufletului, „născându-se pentru o viaţă nouă“, după cum bine remarcă un comentator modern (B. W. Johnson, The peopleâs New Testament), iar iudeii s-au mulţumit doar cu însănătoşirea trupească. Altfel spus: cu cele materiale.

Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adus leacul împotriva leprei păcatului, dându-ne posibilitatea să ne vindecăm sufletele, vindecare infinit mai importantă decât cea a trupurilor. Respectând însă libertatea de alegere a oamenilor, nu sileşte pe nimeni să practice virtuţile. De aceea întâlnim şi azi multe dintre păcatele cunoscute înainte de Întruparea Lui, unele chiar sub forme noi, mai perfide şi mai periculoase. „Cei nouă iudei“ nerecunoscători şi interesaţi doar de cele materiale pot fi întâlniţi la tot pasul, atât printre conaţionalii lor, cât şi în rândurile altor neamuri cărora le-au insuflat modelul lor contagios, care au îngrozit lumea cu „ingineriile“ lor financiare, cu maşinaţiunile politice, cu întreţinerea focarelor de război, cu preocuparea acerbă de a culpabiliza pe toţi cei care li se împotrivesc. Din fericire, „samarineanul“ recunoscător a insuflat, la rândul său, virtuţile cele mai alese, pe care le poartă bunii creştini din toate timpurile şi locurile.

Acestora să le urmăm toţi cei cărora ne este drag a ne numi creştini, precum ne îndeamnă şi cuvintele Sf. Ap. Pavel, scrise colosenilor: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele.“ (3, 5-7). Acestui îndemn, adăugăm, strigând: Veniţi la Hristos să vă vindecaţi de lepra păcatelor, iar după ce v-aţi făcut sănătoşi nu uitaţi să-I fiţi recunoscători pentru binefacerea primită. Căci ce poate fi mai minunat decât ca binefacerea şi recunoştinţa să se întâlnească, să se recunoască, să-şi vorbească şi să fie bune prietene?

pr. prof. univ. dr.

Vasile GORDON
Sursa: ziarullumina.ro

.

• Vindecarea celor zece leprosi
  Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii