Vindecarea a doi orbi şi a unui mut în Capernaum: Plecând li sus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi lisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi lisus străbatea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor. (Matei 9,27-35. Duminica a 7-a după Rusalii)

R. Rădulescu: „După credinţa voastră fie vouă!”, sunt cuvintele Mântuitorului Hristos adresate unor oameni bolnavi, doi orbi şi un mut. Spune Sfânta Evanghelie de la Matei, ca omul era mut din cauza unui demon care îl stăpânea şi care îi bloca funcţia vorbirii. „După credinţa voastră fie vouă!” Cu alte cuvinte, dacă voi credeţi, vă veţi vindeca, bineînţeles cu puterea lui Hristos. Dar se creează impresia că prea mare rol nu are Mântuitorul Hristos în vindecare, ci credinţa oamenilor acestora. Părinte profesor, poate credinţa să facă minuni?

Pr. Coman: In dialogurile noastre v-am mai mărturisit, probabil, temeiul propriei mele credinţe, care este cuvântul Mântuitorul Hristos. Eu sunt credincios pentru că II cred pe Mântuitorul Hristos în ceea ce spune. Eu nu îndrăznesc să-L suspectez de impostură sau de minciună pe Hristos! I-aş invita pe cei necredincioşi, care nu cred în Dumnezeu, care nu cred în Hristos, să încerce această cale. In ultimă instanţă, dacă vrei să fii şi să te numeşti necredincios, va trebui să-l spui acestui Personaj care a transformat lumea cum n-a mai făcut-o nimeni altul, adică lui Hristos lisus, că a fost un amăgitor. El spune, între altele, că cel care va avea credinţă cât un grăunte de muştar va muta şi munţii din loc!

R. Rădulescu: Nu este o metaforă?

Pr. Coman: Nu este deloc o metaforă. Ea se verifică în viaţa Bisericii noastre. Noi, preoţii şi credincioşii, suntem provocaţi în direcţia acestei credinţe clipă de clipă. Tot ceea ce se întâmplă în viaţa Bisericii noastre, începând cu botezul şi sfârşind cu slujba înmormântării, se întemeiază pe credinţă. Dacă nu credem, totul este o mascaradă, ierta-ţi-mi expresia! Noi mergem la Dumnezeiasca Liturghie, preoţi şi credincioşi, întrucât credem că o bucăţică de pâine şi un pahar de vin se transformă în Trupul Mântuitorul Hristos şi în Sângele Lui. Nu este o metaforă! Sigur că dacă încercăm să ne explicăm aceasta, nu prea avem capacitatea să o facem. Dar plecăm de la premiza că aceste lucruri depăşesc tocmai limitele capacităţii noastre de înţelegere.

Aceasta este şi credinţa! Să te încredinţezi cuiva. Să te încredinţezi nu atunci când ai argumente, când logica ta spune că este posibil sa se întâmple lucru! acela. Nu! Ci să crezi pe temeiul făgăduinţei sau mărturiei altcuiva. Aceasta înseamnă credinţă! De aceea, noi ne întemeiem pe mărturia Mântuitorului Hristos. El ne spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi!” (Ioan 6,53-54). Noi credem în cuvântul Lui. Mergem la Liturghie duminica şi mâncăm pâinica aceea şi bem vinul acela, cu credinţa că mâncăm Trupul şi bem Sângele lui Hristos, şi prin aceasta dobândim viaţa veşnică. Dacă există vreo minune mai mare decât aceasta să o spună cineva!

Dacă este vreo credinţă mai mare decât aceasta să o spună cineva! Această mare minune se întâmplă ori de câte ori se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, în bisericile de mir, duminica şi sărbătorile, iar în mănăstiri în fiecare zi. Nu înţelegem cum se întâmplă, dar credem că se întâmplă. Acesta este şi centrul propriei noastre existenţe.

Atunci nu ne mai îndoim de puterea credinţei. Credinţa poate să vindece! Nu o credinţă elaborată şi întemeiată pe argumente, cum spuneam, ci o credinţă care să însemne o anumită aşezare a noastră faţă de persoana Mântuitorului Hristos. Aşa cum mă aşez eu faţă de persoana dumneavoastră şi vă cred că veniţi la mine cu microfonul să înregistraţi o emisiune folositoare. Dacă aş avea bănuiala că sunteţi un amăgitor, n-aş mai sta de vorbă cu dumneavoastră. Eu vă creditez, de aceea stau de vorbă cu dumneavoastră, de aceea se încheagă o relaţie între noi şi eu mă descopăr pe mine în acest dialog. Aceasta este o mişcare de credinţă. Nici dumneavoastră nu aţi veni la mine, dacă nu m-aţi credita într-o anumită măsură. Aceasta este o măsură a credinţei. Această măsură a credinţei o avem faţă de Mântuitorul Hristos, faţă de Dumnezeu însuşi. Dar, întrucât este nevăzut,ne raportăm mai greu la Dânsul, iar realizarea credinţei noastre este mai dificilă, deşi ne chinuim mult mai mult, în viaţa noastră, fără ea. Ne întrebăm dacă, totuşi, se mai vindecă oamenii astăzi, aşa cum se vindecau atunci?

R. Rădulescu: Miraculos?! Pentru că vindecarea de boli astăzi se face pe calea medicinei.

Pr. Coman: Este o parte de adevăr. Şi progresele medicinei sunt tot de la Dumnezeu. După cum, tot cu voia Lui sunt şi limitele sau neputinţele medicinei. Cealaltă parte de adevăr este că şi astăzi se vindecă oamenii în chip miraculos, prin credinţă şi prin puterea lui Dumnezeu. Din păcate, mintea noastră şi mentalitatea generală, dominată de raţionalism, găseşte explicaţii logice, fireşti şi în cazul vindecărilor miraculoase. Cu alte cuvinte, omul de astăzi nu are ochi să vadă minunea! Se mai întâmplă vindecări minunate şi astăzi, îmi vine în minte acum, poate că am mai povestit, despre un tânăr matematician, slăbănog la trup, dar tare la minte. A venit la mine şi mi-a spus că medicii nu-i mai dau nicio şansă şi că-l trimit acasă ca să moară, pur şi simplu. Avea ocluzie intestinală, recidivă. Alteori medicii găsiseră soluţia, acum nu mai aveau niciuna. M-a sunat şi mi-a spus: „Părinte, vreau, totuşi, să mor la mănăstire!” Am rugat un episcop din Bucureşti să ne ajute, ca să poată merge la o mănăstire. A mers la Mănăstirea Cernica. Drăguţ, părintele stareţ i-a dat o chilie acolo. Ajuns în chilie, tânărul şi-a zis: „Mă duc să mă rog la Sfântul Calinic!” S-a aşezat in genunchi lângă racla cu moaştele Sfântului Calinic, în biserica mare a Mănăstirii Cernica şi a stat acolo câteva ceasuri şi s a rugat la Dumnezeu cât a putut de stăruitor.

După aceea, a mers la chilie şi s-a culcat. S-a sculat dimineaţa sănătos. Acel tânăr este acum un foarte râvnitor propovăduitor al Evangheliei. Mulţi ani după vindecarea minunată, a stat în preajma mea, la biserică şi la facultate. Avea o credinţa foarte puternică şi o minte pătrunzătoare. A dezvoltat apologetica. S-au folosit mulţi tineri de experienţa lui şi, mai ales, de mărturia lui. Acum este aşezat într-o mănăstire ca vieţuitor.

R. Radulescu: De câţi ani s-a întâmplat aceasta?

Pr. Coman: S-a întâmplat cu 10-15 ani în urmă. Iată o minune! Noi nu trâmbiţăm foarte mult minunile şi foarte bine facem, pentru că nu ne întemeiem credinţa noastră pe aceste minuni. Minunea cea mare este ceea ce se întâmplă în Sfântul Altar. Sunt multe vindecări de cancer, de exemplu, datorate Sfântului Nectarie, unul dintre sfinţii făcători de minuni ai vremurilor noastre. La noi, în România, avem icoanele făcătoare de minuni. Nu trebuie să abuzăm, bineînţeles. Vai de acei preoţi şi credincioşi, care vor exploata, inventând astfel de evenimente. Nu are nevoie nici Hristos, nici Dumnezeu şi nici Biserica Lui, să inventeze cineva minuni, în sprijinul lor. Ar fi cea mai mare ofensă!

R. Râdulescn: Acesta este şi rostul pentru care Mântuitorul Hnstos, de multe ori, şi în cazul de faţă, spune: „Să nu spuneţi nimănui!” sau: „Să nu vestiţi...!”

Pr. Coman: Intocmai! Paradoxal, minunile nu sporesc credinţa, ci hrănesc necredinţa, îndoiala, suspiciunea.

R. Radulescu: Orbii nu respectă porunca. Se duc şi spun. Adică este prea mare evidenţa, este prea mare miracolul!

Pr. Coman: De ce porunceşte Mântuitorul Hristos să nu spună nimănui?! Mântuitorul cunoştea bine sufletul omenesc. Nenumărate alte minuni dacă s-ar fi întâmplat, tot n-ar fi sporit credinţa oamenilor. Aici este un foarte mare paradox. Noi credem că, dacă am fi martorii unor astfel de minuni, am deveni credincioşi sau ne-am spori credinţa. Nu! Pentru credinţă este nevoie dc o hotărâre personală, de o îndreptare către Dumnezeu cu multă încredere.

R. Rădulescu: Minunea te obligă oarecum, nu mai eşti liber, evidenţa exercită presiuni. Credinţa este un act liber!

Pr. Coman: Absolut! Mintea omului, care nu este hotărât să se îndrepte spre Dumnezeu, nu va fi determinată nici de minuni să o facă. Va fi determinată de minuni dumnezeieşti discrete, care se petrec în sufletul său. Sunt mişcări tainice în sufletul omului pe care nici el singur nu le percepe. Pentru rugăciunile cuiva, ale părinţilor, ale prietenilor, ale preoţilor sau călugărilor, pentru sufletul curat al cuiva, Dumnezeu poate săvârşi astfel de mişcări în fiinţa omului. Se trezeşte omul cu o altă atitudine, cu o altă înţelegere a lucrurilor, mult mai dispus pentru lumea aceasta a lui Dumnezeu, şi nu ştie de unde. Va fi mai mult ajutat, dacă el însuşi, la un moment dat, se va hotărî să încerce şi această alternativă a vieţii, adică o viaţă cu Dumnezeu, cu un Dumnezeu cunoscut, căruia noi Ii spunem Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi cu tot ceea ce se întâmplă în Biserica Lui. Este atât de important ca omul să se hotărască în sinea lui şi să-şi exprime, să articuleze cu fermitate această hotărâre, eventual în rugăciunea lui.

Legat de vindecări minunate, îmi vine în minte acum – şi am s-o spun – o minune care s-a întâmplat cu tatăl meu, Pătraşcu, Dumnezeu să-l odihnească! A trecut de curând la cele veşnice. Avea o suferinţă la un picior, care din când în când se bloca, nu mai putea merge deloc cu el. Anchiloza, cum spunea dânsul. Era un om care râvnea foarte mult să meargă la biserică duminica. Avea doar 300 de metri până la biserică. Ne-a povestit el, deşi era un om foarte discret, că într-o duminică având un picior anchilozat de la şold, s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, nu se poate! Tu, care ai făcut atâtea minuni, nu poţi face şi cu mine o minune, să mă pot duce astăzi la biserică?”

N-a mai aşteptat, ci cu multă încredinţare s-a sculat din pat, s-a îmbrăcat şi s-a pornit din casă cu multă greutate. Până la poartă piciorul şi-a dat drumul complet, ca şi când nu avusese nimic. L-am crezut pe tatăl meu, pentru că era tatăl meu şi nu mă îndoiam de dânsul nici o clipă. Sunt nenumărate situaţiile, în care oamenii beneficiază de astfel de însănătoşiri, dar este nevoie de aceea mişcare a credinţei, care biruieşte presiunea raţiunii, care spune că nu se poate. Multe lucruri sunt imposibile în limitele umanului. Dar noi avem şansa fantastică de a apela la ajutorul lui Dumnezeu şi de a beneficia de resursele dumnezeieşti, care sunt nelimitate! Putem schimba lumea prin credinţă! Lumea aceasta care pare a fi aplecată iremediabil spre rău, poate fi îndreptată cu credinţa.

R. Radulescu: Mă gândeam acum, părinte Constantin, că este mai puternică cârtirea, care vine din necredinţă? Auzim despre un fapt întâmplat din credinţă şi zicem: „Totuşi, nu se poate!” Aceeaşi atitudine aveau şi fariseii, spune Evanghelia. Îl acuză pe Mântuitorul Hristos că a scos demonul din omul mut şi l-a făcut să vorbească, cu ajutorul domnului demonilor! Vreau să vă întreb, pornind de la această remarcă, poate diavolul să adauge puterii omeneşti un plus de putere, astfel încât să creeze imaginea unui miracol?

Pr. Coman: Gând la gând, suntem domnule Rădulescu! În intervalul în care dumneavoastră elaboraţi această întrebare, eu mă gândeam, la ce credeţi?, la ghicitoarele din vremea noastră, care sunt mai creditate de unii semeni ai noştri decât preoţii Bisericii; precum şi la o seamă de superstiţii, pe care le iau în calcul minţile „luminate” ale neamului nostru sau ale lumii de astăzi. Nu îl iau în calcul pe Hristos, Biserica Lui şi minunile Lui, dar întâlnirea cu o pisică neagră o iau în calcul, numărul treisprezece îl iau în calcul şi altele asemenea. Aici se vede cât de decadent este omul şi cât este de captiv răului. Răul are şi el o putere, dar o putere destructivă, chiar dacă, într-o primă etapă, lucrurile par a se îndrepta. Putem vedea acest lucru şi la semenii noştri.

Orgoliul, mândria pot fi stimuli foarte puternici în demersurile omului, în măsură să descătuşeze energii ascunse şi să conducă pe subiectul lor la performanţe mari. Dar, mai devreme sau mai târziu, respectivii sau cei din jurul lor, vor constata că performanţele respective nu sunt folositoare nici lor şi nici semenilor lor, ci mai curând dăunătoare. Răul este în egală măsură viclean. Nu este numit întâmplător de popor „cel viclean”. Depinde în funcţie de ce judeci sau evaluezi lucrurile. Dacă le evaluezi în funcţie de sensul ultim al vieţii, care aşa cum mai spuneam este iubirea, atunci va trebui să vedem în ce măsură performanţele noastre generate de ambiţii egoiste au crescut capacitatea noastră sau a celor de lângă noi de a iubi.

Vorbeam şi despre demoni. Ei sunt o realitate: Demonii personalizaţi, pe de o parte, şi starea noastră demonică, pe de altă parte. Noi, oamenii, împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, o postură demonică, la un moment dat. Trufia, de exemplu, suficienţa de sine este o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice. Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care Sfintele Scripturi, Biserica şi literatura Bisericii noastre vorbesc foarte des, dar în societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol, deşi, paradoxal, numele acela foarte popular, pe care nu pot să-l rostesc, conaţionalii noştri îl pomenesc de dimineaţa până seara. Îl pomenesc ca pe un personaj foarte simpatic chiar, fără să-şi dea seama că această intimitate cu diavolul, chiar îi ţine într-o relaţie cu el, într-o relaţie sufletească. Pomenirea numelui cuiva este actualizarea unei relaţii. Când eu pomenesc de fratele meu Petre, actualizez relaţia mea cu fratele meu, sau cu prietenul meu Cristian, etc. Se actualizează relaţia cu diavolul, atunci când i se pomeneşte numele, aşa cum eu, când pomenesc numele lui Dumnezeu, dau un conţinut relaţiei mele cu Dumnezeu.

Diavolul este prezent, dar îi amăgeşte pe foarte mulţi spunându-le că nu există. Desigur, nu vom putem noi, în două minute să dezvoltăm demonologia Bisericii, care este foarte complicată. Dacă am fi un pic atenţi, am vedea că este foarte prezent şi ne ajută să stăm într-o amăgire.

„Tatăl minciunii, spune Mântuitorul Hristos, este diavolul!” [„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8,44)].

De ce nu conştientizăm lucrul acesta, atunci când folosim minciuna la fiecare pas?! Când ne invită cineva undeva şi nu vrem să mergem, spunem o minciună! Când avem o datorie de dat şi nu o putem da, spunem o minciună! Cine este acela care ne furnizează acest mod fals de existenţă, care este ipocrit, care este rău, care înseamnă înşelăciune: înşelăciune a prietenului, înşelăciune a soţului, înşelăciune a părinţilor, înşelăciune a copiilor?! Aceste înşelăciuni îi afectează pe dânşii, la distanţă, dar cel mai grav afectează propriul nostru suflet, care nu este făcut să funcţioneze pe minciună şi pe înşelăciune, ci este făcut să funcţioneze frumos, sănătos, corect în relaţiile cu ceilalţi. Toate acestea, sigur, sunt într-o directă legătura cu răul din noi şi cu influenţele rele, care vin din jurul nostru.

R. Rădulescu: Da, dar este chiar aşa o putere mare, puterea demonică? Este lăsat de Dumnezeu diavolul să aibă o putere mare, să facă aşa-zise miracole?

Pr. Coman: Cu puterea diavolului nu vindecă decât acela care recurge la puterea lui şi care face un pact cu el, dar vai de sufletul aceluia. Cu puterea lui Dumnezeu vindecă acela care recurge şi invocă puterea lui Dumnezeu. Lucrurile sunt foarte clare, să nu ne amăgim. În sufletul nostru există această distincţie foarte clară.

R. Rădulescu: Dar tot vindecare este!

Pr. Coman: Poate fi vindecare, dar nu o vindecare spre bine, ci o vindecare spre rău. Noi nu discutăm aici numai din perspectiva imediată ci din perspectiva sensului ultim al vieţii noastre. Poate să te amăgească cineva dându-ţi un pion, să zic, ca să câştige partida de şah. Iar cine nu cunoaşte bine jocul de şah, va zice, „uite, câţi pioni am câştigat eu, câţi nebuni!“, şi se lasă amăgit. Un astfel de joc poate să fie al vrăjmaşului, şi el chiar se întâmplă adeseori. Este o chestiune de sănătate a minţii şi a sufletului, de putere de înţelegere şi de pătrundere a lucrurilor. Eu nu vorbesc numai despre ceilalţi, vorbesc şi despre mine însumi. Cât de greu este să pătrundă omul sensul propriei sale existenţe, sensul lucrurilor care i se întâmplă şi, poate cel mai greu, sensul suferinţei şi sensul însănătoşirii! De ce uneori ne însănătoşim, de ce alteori nu ne însănătoşim, de ce suferim, etc?

În teologia noastră vorbim despre funcţia curăţitoare şi izbăvitoare a suferinţei, de exemplu. Din perspectivă dumnezeiască, duhovnicească, bisericească, suferinţa are ea însăşi o funcţie izbăvitoare, dacă ne raportăm cu o înţelegere corectă la ea. Dacă ne sculăm din patul suferinţei şi ne ducem din nou şi bem, ne ducem din nou şi desfrânăm, ne ducem din nou şi înşelăm, ne ducem din nou şi furăm, ne ducem din nou şi facem crime, vindecarea a fost, în cele din urmă, bună la ceva?! Ridicăm din patul suferinţei un criminal de exemplu, sau un desfrânat, sau un lacom, sau un rău-voitor, sau un impostor. Dacă nu ar fi fost vindecat, poate că s-ar fi răscumpărat de păcatele anterioare şi n-ar fi mai avut şansa să mai facă altele. În principiu, ne rugăm şi ne străduim pentru sănătatea oricui. Dar ne întrebăm aici de ce îngăduie Dumnezeu unele lucruri, care nouă ni se par că nu ar trebui îngăduite.

R. Radulescu: Aşadar, recidiva este un semn al Domnului, în Numele căruia s-a făcut aceea minune?

Pr. Coman: Poate fi un semn al lui Dumnezeu. Este o pedagogie dumnezeiască în toate, şi aş îndemna pe toţi cei care au cea mai elementară deschidere spre Dumnezeu, să caute cu insistenţă pedagogia dumnezeiască în tot ceea ce li se întâmplă rău sau bine, îmbolnăvire sau însănătoşire.

Pr. Constantin Coman,

"Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor"

• Duminica a XV-a dupa Rusalii
  Publicat in : Religie
• Duminica a XXIX-a dupa Rusalii - a celor zece leprosi
  Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii
• Duminica a XVII-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 17-a dupa Rusalii
• Predica la Duminica a IX-a dupa Rusalii
  Publicat in : Duminica a 9-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: