Duminica fiului risipitor. Ce fiu risipitor extraordinar va fi fost acesta, încât să i se consacre o duminică în an! Să fie sărbătorit! De obicei, oamenii îşi sărbătoresc eroii. Eroii de pe câmpul de luptă, marii conducători care au decis la un moment dat destinele patriei, eroii ştiinţei, marii inventatori, eroii culturii, marii scriitori. Noi, creştinii, ne serbăm eroii noştri, nevoitorii din pustie, sfinţii făcători de minuni, martirii, marii ierarhi şi teologi care au contribuit la clarificarea credinţei în Sinoadele ecumenice, marii conducători de obşti monahale. Şi iată că astăzi trebuie să serbăm un fiu risipitor! Ce mare faptă va fi făcut acest fiu risipitor, încât să merite o atenţie atât de deosebită din partea întregii creştinătăţi?

Mai întâi trebuie să precizăm un lucru. Risipitorul nostru nu este un personaj real. Aceasta schimbă oarecum perspectiva, deşi nu foarte mult. Fie din viaţă, fie din cărţi, reali sau fictivi, „eroii” care ni se impun atenţiei sunt pozitivi sau negativi şi cer acelaşi tratament, chiar dacă sunt fictivi.

Fiul risipitor, de care ne ocupăm acum, este eroul unei povestiri a Mântuitorului, eroul unei parabole. De fapt, chiar aşa se şi numeşte: „Parabola fiului risipitor”. Mântuitorul tocmai avusese o discuţie aprinsă cu cărturarii şi fariseii pe drumul dinspre Galileea spre Iudeea. Incercase să-i convingă că trebuie să fie cu bunăvoinţă faţă de păcătoşii care se întorc la pocăinţă. Mulţi păcătoşi şi vameşi îl urmau şi îl ascultau. Cărturarii şi fariseii nu-i puteau suferi alături de ei pe aceştia. Cârteau (cf. Luca 15, 1-2). Le va fi spus Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor: Oameni buni, nu e important să-i ţii la distanţă şi să-i pedepseşti pe păcătoşi, potrivit cu păcatele lor; important e să-i faci să se întoarcă de la păcat la îndreptare. Important e să-i schimbi. Nu e important să-i judeci. Aşa ceva e uşor şi comod. Important e să-i faci să-şi înţeleagă greşelile şi să nu le mai facă.

Nu e important să-i ţii în starea în care sunt şi să le faci rău pentru rău. Important e să-i faci din răi, buni. Degeaba îi pedepseşti dacă nu faci din ei oameni mai buni. Dumnezeu aceasta vrea. Dumnezeu Se bucură când primeşte mărturisirea unei greşeli, nu când pedepseşte.

Cărturarii şi fariseii nu înţelegeau aceasta. Erau drepţi şi credeau că Dumnezeu trebuie să ţină şi să-i preţuiască numai pe ei. Păcătoşii trebuiau repudiaţi. Păcatul drepţilor e că se uită chiorâş la păcătoşi. Cred că au dreptul să-i judece pe pâcătoşi. Din dilema dreptate-iertare, dreptate-bunătate, ei ies foarte uşor: aleg intotdeauna dreptatea. Să se facă dreptate! Să învingă adevărul! Să se facă drepate după adevăr. Folosindu-se de asemenea noţiuni, care sunt în cea mai mare cinste în morală, ei par imbatabili.

Şi noi suntem uneori în situaţii asemănătoare. Dacă prindem o fărâmă de dreptate de partea noastră, o ţinem sus ca pe un steag de biruinţă şi ţipăm: să se facă dreptate! Cine ar putea fi împotriva dreptăţii? Nici măsura creştină nu e împotriva dreptăţii. Dar în situaţii umane, măsura creştină mai cunoaşte şi alte ieşiri din ele. Aceste ieşiri sunt cele ale omeniei. Un drept e îndreptăţit să ceară dreptate împotriva unui păcătos. Dar dacă s-ar inversa rolurile, dacă dreptul ar fi în ocu păcătosului, cum ar dori să fie tratat? După dreptate sau, de e posibil, şi cu milă, cu înţelegere, eventual cu iertare, cu bunătate?

In cazul acesta ar interveni apelul la omenie. Din postura de om care a greşit, dreptul de dinainte n-ar mai gândi la fel. S-ar bucura să fie iertat. O bucurie pe care din postura de drept nici n-a putut-o întrezări, ca s-o aprobe, s-o mijlocească. Din postura de om care a greşit, iertarea tatălui din parabolă i se pare un miracol binevenit. Din postura dreptului, i se pare o nedreptate, când cei care au greşit sunt alţii.

Cărturarii şi fariseii măsurau cu măsuri diferite. Ei n-au înţeles niciodată acea lege de aur: „Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, aceea fa-le şi tu lor.” Nici acum nu înţelegeau de ce Iisus îi admitea în jurul Său pe vameşi şi pe păcătoşi, şi chiar mânca împreună cu ei. Ei nu înţelegeau că Iisus intra în casele care I se deschideau, la păcătoşii care se întorceau de la păcatele lor.

Le-a spus mai multe parabole, printre care şi pe aceasta a fiului risipitor, în care unul din protagonişti îi preînchipuia chiar pe ei:

Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrănări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.

Dar, venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată am greşit la cer şi înaintea ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ţa şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina cea mai bună şi-l imbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l junghiaţi şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.

Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă aceasta. Iar ea i-a spus: Fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Insă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acestfiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi-a înviat, pierdut era şi s-a aflat (Luca 15, 11-32).

Principala învăţătură pe care o scoatem din întâmplarea povestită de Mântuitorul este aceea că orice întoarcere de pe drumul păcatului e posibilă. Orice întoarcere însoţită de căinţă e primită de Dumnezeu şi e binecuvântată cu iertarea tuturor greşelilor. Acesta este înţelesul curent al parabolei, înţelesul ei practic şi adevărat.

L-am enunţat de la început, pentru că aşa a dorit Mântuitorul să-I fie înţeleasă parabola. Să se arate cât de mare e bucuria întoarcerii unui fiu rătăcit, în cer ca şi pe pământ.

Am putea să ne oprim aici cu tâlcuirea parabolei. Totuşi câteva întrebări, pentru deplina noastră lămurire, ne mai putem încă pune în legătură cu tâlcuirea ei, chiar dacă reducem problema numai la întoarcere şi iertare. Iată o posibilă întrebare: Când se iartă păcatele celui care se întoarce? Intrebarea poate părea nelalocul ei. Răspunsul, dacă îl scoatem din parabola fiului risipitor, e simplu: se iartă în momentul întoarcerii, când cel plecat şi întors e acceptat din nou în casa tatălui său.

Dar, dacă ne aducem aminte că există în canoanele Bisericii atâtea îndrumări de penitenţă îndelungată, că unele păcate se pedepsesc cu oprirea de la împărtăşanie pe un an sau doi, sau chiar mai mulţi, şi că se dau şi alte canoane, precum facerea de milostenie, metanii, post şi altele, atunci problema pare a se complica puţin. In practica vieţii creştine de toate zilele nu mai e tot atât de simplu ca în parabolă. Şi atunci ni se impune totuşi întrebarea: Când se iartă păcatele? Şi de ce unele se iartă îndată, iar altele numai după lungi penitenţe? Sunt necesare actele de penitenţă? Există păcate care cer neapărat acte de penitenţă înainte de a fi iertate?

De vreme ce există în practica şi învăţătura Bisericii, fiind recomandate de către duhovnici şi de către Sfinţi Părinţi cu experienţă duhovnicească, e în afara oricărei îndoieli că actele de penitenţă sunt necesare. Cazul din parabolă e menit să stabilească un principiu, şi anume acela că Dumnezeu primeşte cu bucur: rice întoarcere şi iartă. Condiţiile de amănunt, cum, când, cu canon sau nu, sunt nportante şi ele, fiindcă fac parte din pedagogia lucrării cu sufletele, dar ele sunt oate supuse legii iertării. Iertarea se dă oricum, dar pocăinţa trebuie să rămână tomică şi înainte, şi după iertare. Iertarea se dă însă în momentul mărturisirii, momentul întoarcerii, ca şi fiul risipitor. Deci acum, în momentul acesta „vei H cu Mine în Rai”.

Dar în cazul daunelor, este compensarea daunelor o condiţie sine qua non a iertării? Dacă e compensare, nu mai e în întregime iertare. Nu. Dumnezeieşte, compensarea nu este o condiţie sine qua non pentru iertare. Omeneşte însă ar fi, anume atunci când e vorba de daune materiale, de pildă, şi când, iertat fiind, e poţi bucura totuşi în continuare de cele însuşite pe nedrept. In cazul acesta, a rămâne cu ele nu poate linişti conştiinţa. Şi nu satisface dreptatea. Dacă te-ai hotărât să te pocăieşti, restituie ce-ai furat, dacă e vorba de păgubirea cuiva. De aceea duhovnicii prescriu întoarcerea pagubelor. Când e posibil. Tâlharul de pe cruce nu mai avea această şansă. Lui nu i s-a mai cerut nimic. I s-a zis: Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Şi i s-a zis aceasta, pentru că a recunoscut că era vinovat, că era condamnat la crucificare pe bună dreptate. Intr-un fel se spovedise. Şi Marele Duhovnic îl absolvise.

Acelaşi cuvânt: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, a fost întrebuinţat de Mântuitorul şi faţă de Zaheu. Deci: pe loc Zaheu L-a primit pe Mântuitorul în casa sa şi s-a căit pentru ceea ce a făcut. El însă a promis că va da înapoi tot ceea ce luase pe nedrept. A făcut prin aceasta dovada palpabilă a pocăinţei lui.

Imprejurările n-au fost similare, cu tâlharul şi cu Zaheu, dar li s-a aplicat un tratament similar. Tâlharul nu mai avea şansa compensării, pe când Zaheu o avea şi o promitea. Logica acestui tratament similar e de la sine înţeleasă. Ceea ce contează e pocăinţa. Actele de penitenţă şi compensarea sunt urmări ale pocăinţei, nu condiţionări ale iertării. Ele vin ca o consecinţă firească, mai degrabă ca o hotărâre proprie, decât impusă din afară. Cel ce se pocăieşte vrea să-şi facă lui însuşi dovada că s-a îndreptat, că a înţeles. Iertarea obligă. Ea trebuie urmată în chip firesc de compensare. O „pocăinţă” tară compensare e o falsă pocăinţă, desigur, când e vorba de bunuri, aşa cum am specificat mai înainte. In alte cazuri, de pildă când penitentul a cauzat daune morale, compensarea prin acte de penitenţă e de resortul hotărârii duhovnicului. Şi acestea pot fi reparate direct, nu numai prin metanii sau alte mijloace care rămân în afara celui păgubit.

Şi pe vameşul din cealaltă parabolă, a vameşului şi a fariseului, Mântuitorul l-a declarat „îndreptat” din momentul în care s-a declarat păcătos, deci când şi-a recunoscut vinovăţia. Recunoaşterea adevărată nu poate fi urmată decât de schimbarea stării de dinainte şi de dorinţa chiar a celui iertat de a-şi proba schimbarea. Recunoaşterea doar formală, zicerea din rutină „Sunt păcătos” nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu.

Acest „astăzi” mai are însă şi un înţeles mai larg: Ascultă chemarea când ţi s-a făcut. Ascult-o cât mai eşti pe pământ: Astăzi - zice psalmistul - de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre (Psalmi 94, 8). Ascultarea de un astfel de „astăzi” de aici aduce promisiunea unui „astăzi” dincolo: Astăzi vei fi cu Mine în Rai!

Aşadar întoarcerea, căinţa sunt sancţionate cu iertarea imediată. Acesta e lucrul esenţial. Penitenţa de după iertare e un act de recunoştinţă, o stare de suflet. Tertullian scrie despre aceasta: „Pocăinţa este dată spre curăţirea minţii, pentru ca orice întinăciune ar fi pricinuit, orice pete ar fi adus neştiinţa în inima omului, pe acestea mărturisindu-le, înlăturându-le şi dându-le afară, pocăinţa să-I pregătească Duhului Sfânt un sălaş curat în inimă, unde El să vină şi să Se aşeze de bunăvoie, împreună cu bucuriile Sale cereşti” (.Despre pocăinţă, 2, 6).

Marii duhovnici de altădată au fost şi ei preocupaţi de timpul de pocăinţă necesar îndreptării. Experienţele lor i-au învăţat că în acest domeniu al conştiinţei operează mai mult intensitatea decât durata. De pildă în Pateric, în cartea bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că: „De va voi omul, de dimineaţa până seara poate ajunge în măsura dumnezeiască.” Deci poate nu numai să obţină iertarea de păcate, ci poate ajunge la sfinţenie. De dimineaţă până seara!

Se povesteşte că s-a întâlnit un tâlhar vestit cu un duhovnic vestit. Şi au stat de vorbă. Tâlharul se căia de tot ceea ce făcuse. Spunea: „Părinte, oricâtă penitenţă aş face, nu sunt vrednic să mă ierte Dumnezeu.” Duhovnicul l-a mângâiat: „Nu chiar oricâtă! Şapte ani ar fi de ajuns.” Tâlharul nu acceptă: „Nu, părinte, e prea puţin pentru câte am făcut eu.” Atunci bătrânul i-a spus: „Dacă e aşa, trei ani vor fi de ajuns.” „Nu se poate, părinte, eşti prea indulgent, eşti prea îngăduitor cu mine.” Bătrânul i-a spus din nou: „Atunci trei zile vor fi de ajuns.” Tâlharul s-a scandalizat: „Nu se poate, părinte, dumneata nu mă iei în serios. Eu am făcut atâtea rele, încât nu mi le poate ierta Dumnezeu niciodată.” Apropiindu-se de dânsul, bătrânul duhovnic i-a spus: „Ştii ce? Ia zi «Tatăl nostru».” Şi tâlharul a zis «Tatăl nostru». In momentul când a ajuns la cuvintele: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”, bătrânul preot l-a binecuvântat şi el şi-a dat duhul, iertat de toate păcatele lui.

In această întâmplare adevărată, ceva este foarte curios. Şi anume e curios mersul în două sensuri. Preotul mergea în sensul scăderii penitenţei, iar tâlharul mergea în sensul creşterii răspunderii lui. Şi pe măsură ce tâlharul respingea scăderea pocăinţei, în aceeaşi măsură de fapt îşi creştea creditul în vederea iertării, pentru că tot mai mult îşi recunoştea greşeala şi dorea să se pocăiască. Când a ajuns ca preotul să-i reducă la aproape nimic timpul de penitenţă, el ajunsese de fapt la maximum de căinţă. Şi atunci drept a fost duhovnicul când, la maximum de căinţă, i-a redus penitenţa la simpla cerere: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre.”

Dar câţi rostesc această cerere, precum a rostit-o tâlharul din această istorie? Sfântul Ioan Gură de Aur pune problema păcatului şi a pocăinţei între limitele uşurătăţii de minte şi ale deznădăjduirii. Uşurătatea de minte duce la hotărâri ca aceea a fiului risipitor când a plecat, deznădăjduirea duce la hotărâri ca aceea a lui luda. Fiul risipitor e un exemplu al faptului că uşurătatea de minte, dacă nu se conjugă cu deznădăjduirea, are leac. Leacul e întoarcerea.

Aşadar la întrebarea: Când se iartă păcatele? răspundem: păcatele se iartă în momentul când te-ai întors de la ele cu căinţă. Numai să te întorci cu profundă căinţă, aşa cum s-a întors fiul risipitor din parabola Mântuitorului. Nu-l serbăm din alt motiv decât pentru că s-a întors, pentru că „şi-a venit în sine” şi s-a întors. E foarte interesantă această expresie: „şi-a venit în sine”. Mântuitorul o foloseşte. Inseamnă că nu era „în sine” în clipa când era sub păcat. Noi în limba română mai zicem şi „şi-a venit în fire”. Aşa tâlcuieşte Nichifor Teotokis în Kiriacodromionul său, tradus de Mitropolitul Grigorie, în ediţia mereu retipărită la noi sub titlul de Cazanie (vezi ed. 1987, p. 504).

Cuvântul fire în vechiul înţeles românesc înseamnă natură. Aşadar el, păcătuind, nu mai era în natura lui omenească. Işi ieşise din natura lui omenească atunci când ieşise din casa tatălui său, în condiţiile în care a facut-o. Acum şi-a venit înapoi în natura lui omenească primară, aceea creată de Dumnezeu. Şi-a revenit în „sinele” lui, din care ieşise.

Nu mai fusese el. Fusese sub stăpânirea altora, a celor care încurajaseră păcatul. Şi-a revenit la conştiinţa de sine. A redevenit el însuşi. Şi-a recăpătat personalitatea, identitatea. Şi-a adunat mintea care îi plecase de acasă. Fusese ieşit din fire, se trădase, se golise de sine şi rătăcise undeva în afară. Venindu-şi în fire, şi-a revenit în a fi aşa cum a fost creat de Dumnezeu.

Aş vrea să mă mai opresc asupra unui cuvânt din textul acestei parabole. Fiul risipitor a zis: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta, deci n-a greşit numai înaintea tatălui său. El îşi dădea acum seama că orice greşeală făcută faţă de cineva de aici, de pe pământ, o face şi faţă de cer. Acum ni se luminează şi alte texte din Sfânta Scriptură, care pun în relaţie foarte strânsă faptele noastre de pe pământ cu modul cum sunt receptate în cer. Nimic făcut pe pământ nu are importanţă numai aici. Ele sunt judecate pe loc în cer. Acolo li se stabileşte valoarea. De aceea tot de acolo poate veni şi iertarea.

Dar aceasta nu înseamnă că au valoare doar acolo. De fapt, valoarea care li se conferă acolo e în funcţie de valoarea pe care le-o conferim noi aici. Ce facem aici, se apreciază şi dincolo. Prin duhovnici ni se aminteşte mereu de acest lucru. Ei sunt măsura de dincolo, în vederea reglementării situaţiei de aici şi de dincolo. De aceea Iisus a spus adesea: întrucât aţi făcut aceasta unuia din aceşti fraţi mai mici ai Mei, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 40; 10, 42; 18, 6, 10, 14 etc.).

De aici putem înţelege că orice greşeală pe care o săvârşim faţă de părinţii noştri, faţă de aproapele nostru, se înscrie şi ca o greşeală faţă de Tatăl cel ceresc. Aşa încât fiul risipitor bine a zis: „Greşit-am la cer şi înaintea ta!” Mântuitorul l-a pus dinadins, în parabola Sa, să spună acest cuvânt, pentru a lămuri cum stau lucrurile!

Noi avem şi în popor o vorbă despre unele greşeli, despre care zicem, mai ales despre ale altora, mai puţin despre ale noastre: „E o greşeală strigătoare la cer”, adică o greşeală care afectează şi pe Dumnezeu, o greşeală care nu poate să nu fie judecată şi Sus, care cere judecata lui Dumnezeu, care nu poate să nu-şi aibă plata sa. Cam în sensul acesta a zis şi tânărul fiu: „Greşit-am la cer şi înaintea ta.” Am greşit în aşa fel, încât nici nu cred că mai e posibilă iertarea. De altfel, de aceea el nici n-a cerut să fie reintegrat în dreptul de fiu, ci în acela de servitor, în dreptul de slugă: „Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”, i-a cerut el, smerit, tatălui său. Mântuitorul ne spune că a fost totuşi reintegrat în dreptul de fiu.

Tot aşa ne reintegrează şi pe noi pocăinţa în dreptul de fii ai lui Dumnezeu şi ai Bisericii.

Aş pune acum celor care au urmărit parabola o întrebare: Cu care dintre cei doi fii simpatizaţi? Cu acesta care s-a întors sau cu acela care a rămas acasă, care şi-a făcut tot timpul datoria, ba mai mult, s-a şi mâniat pe tatăl său când l-a primit aşa cum l-a primit pe fratele rispitor? Risipitor, fiindcă şi-a primit partea sa de moştenire şi şi-a risipit-o în plăceri, până a ajuns să trăiască din roşcove, precum porcii cărora le ajunsese paznic.

Cu care dintre ei simpatizaţi? Cu care e moral să simpatizăm? Sau, şi altfel: cu care e moral să fim de acord? Şi, pe de altă parte, suntem de acord cu ceea ce a făcut tatăl său? Sau înclinăm să-l judecăm, aşa cum l-a judecat şi fiul cel bun? Eu am să vă spun opţiunea mea: simpatia mea e cu fiul risipitor. Dar opţiunea mea nu e pentru dânsul pentru că a fost risipitor, ci pentru că s-a întors. Imi place şi tatăl său, care l-a primit aşa cum l-a primit. Imi place că tatăl său l-a iertat, în aceeaşi măsură cât îmi place şi faptul că el şi-a venit în fire şi s-a întors. Imi place chipul fiului risipitor când mă aşez în locul lui, când judec cum m-aş fi simţit şi cum m-aş simţi eu în locul lui. Şi gândesc că m-aş simţi foarte bine în momentul în care aş fi integrat de tatăl meu în dreptul de fiu, deşi am comis împotriva lui toate nelegiuirile şi, în primul rând, m-am lepădat de el.

Dar să ne imaginăm şi în pielea celuilalt, a aceluia care a rămas cuminte acasă, care şi-a făcut permanent datoria. Să zicem că noi suntem acel fiu, şi vine celălalt să-şi reintre în nişte drepturi pe care nu le mai avea, pe care şi le luase şi le-a risipit. Să ne imaginăm că, venind seara acasă de la câmp, găsim veselie mare şi aflăm şi cauza veseliei. S-a întors păcătosul! Cum am gândi în această situaţie? Tare mă tem că am gândi şi noi ca fiul rămas acasă! Am zice: „Oare e drept? Eu am stat acasă şi mi-am făcut datoria, şi iată vine acesta care şi-a risipit averea, s-a risipit şi pe el, şi acum tata îl preţuieşte mai mult pe dânsul şi nu pe mine!” Tare mă tem că în pielea acestui fiu am gândi ca dânsul!

Inainte de a ne hotărî de partea cui să ne plasăm, să ne amintim că Mântuitorul mai spusese alte două parabole, mai scurte, înainte de a o spune pe aceasta, a fiului risipitor. Povestise „Parabola cu drahma cea pierdută”, spunând că o femeie avea 10 drahme; a pierdut una şi când a găsit-o, s-a veselit, şi-a chemat prietenele ca să se bucure împreună cu ea, pentru că şi-a găsit drahma cea pierdută. Drahma era o monedă, probabil de mare valoare, de s-a bucurat ea atât de tare. Şi a mai spus „Parabola cu oaia cea pierdută”, cu cel care, având 100 de oi, a pierdut una şi, când a găsit-o, s-a bucurat mai mult de cea una pe care a găsit-o decât de celelalte 99 pe care le avea. Cu ocazia aceasta, Mântuitorul a făcut o declaraţie rămasă memorabilă: Că mai multă bucurie este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15,7).

Se zice că doi credincioşi, în situaţii sociale modeste, puţin cam sceptici cu privire la dreptatea din ceruri, fiindcă nu se prea împăcau cu cea de pe pământ, îşi spuneau mereu unul altuia: „Şi în cer e ca şi pe pământ. Cine o duce bine aici o va duce bine şi acolo. Cine e în cinste aici, va fi şi acolo!”

S-a întâmplat că au murit amândoi deodată. Au fost rânduiţi în Rai. In afară de îndoiala lor cu privire la dreptate, fuseseră oameni de treabă. Erau bucuroşi că totuşi acum, în cer, în ciuda îndoielilor lor de pe pământ, li se tăcea dreptate. Dar bucuria nu avea să le fie de durată. Când să se apropie de uşa Raiului, au văzut acolo mari pregătiri. îngerii îşi dădeau zor să aştearnă covoare roşii, să rânduiască pe margini cete de trompetişti, gărzi de onoare. Au crezut că e pentru ei. Când să calce bucuroşi pe covor, câte un înger s-a apropiat şi i-a luat de mână, ducându-i spre o intrare mai laterală, unde nu erau nici covoare, nici trompetişti, nimic.

„Dar ce se întâmplă? - întreabă unul dintre ei. De ce nu suntem lăsaţi pe intrarea principală? Nu pentru noi e toată pregătirea? Că doar am fost admişi în Rai!” „Nu, nu e pentru voi. Vine un cardinal”, îl lămureşte îngerul care îl ţinea de mână. „Nu ziceam noi aşa pe pământ? - spune acesta care purtase discuţia către prietenul său. Iată că se adevereşte. E şi aici ca şi pe pământ. Pentru noi, nimic. Pentru un cardinal, câtă pregătire, câtă pompă!”

S-au întristat amândoi, deşi şi drumul lor ducea tot în Rai. Văzându-i îngerul întristaţi, i-a lămurit: „Nu fiţi trişti. Dincolo de poartă e la fel pentru toţi. Primirea pe care o vedeţi are o explicaţie cu care şi voi veţi fi de acord. Ca voi vin cu miile în fiecare zi. Ne-am obişnuit.

Un cardinal însă n-a mai ajuns pe aici nu ştim de când. De aceea e atâta bucurie în cer şi atâta pregătire!”

Aşadar mai multă bucurie este în cer...

Parabola este numai din întâmplare cu un cardinal, pentru a fi mai elocventă. Nu e menită nici unei judecăţi de valoare şi nici vreunui gând ascuns confesional. De altfel am auzit-o la Roma!

Să nu trecem superficial peste aceasta. Când Mântuitorul spune: „Mai multă bucurie este”, trebuie să observăm că fraza e construită folosind gradele de comparaţie. Le-am învăţat toţi la orele de limba română: mult, mai mult şi foarte mult: pozitiv, comparativ şi superlativ. Mântuitorul când zice: „Mai multă bucurie...”, întrebuinţează comparativul. Dar, când întrebuinţezi comparativul nu înseamnă că diminuezi pozitivul.

In cazul fiului risipitor, la prima vedere fiul rămas acasă era mai bun. Probabil şi din punctul de vedere al lui Iisus. El nu spune că risipitorul era mai bun. Spune altceva: că a fost „mai multă bucurie în cer pentru acesta care era mort şi a înviat, era pierdut şi s-a aflat”, ca şi pentru drahma cea regăsită, ca şi pentru oaia cea rătăcită, dintre cele 100, care a fost aflată. Pentru cel rămas acasă, bucuria tatălui era permanentă, pentru acesta rătăcit, bucuria fusese pierdută, de aceea acum era mai mare.

Dar mai este ceva. Cel rămas acasă a făcut o greşeală. De aceea parabola ne atrage totuşi simpatia pentru fiul risipitor. Fiul rămas acasă s-a supărat pe tatăl său. I s-a părut că i se face o nedreptate lui, celui cuminte, când s-a dat atâta cinste celui risipitor, deşi primirea celui risipitor nu-i diminua cu nimic preţuirea tatălui său pentru sine. I-a şi spus-o. Dar i-a spus-o cu oarecare reproş. Poate pentru că s-a comparat cu risipitorul. Poate pentru că nu l-a înţeles pe el, ca tată. Poate pentru că i-a cerut socoteală!

Este evidentă în parabolă o anumită greutate de interpretare când e vorba de fiul cel cuminte. S-ar părea că accentul nu cade asupra lui şi că nu el era în preocuparea Mântuitorului, ci că El voia să laude întoarcerea fiului risipitor şi s-o recomande ca model. Aşa este. Totuşi, atitudinea fiului drept rămas cuminte acasă ne e descrisă cu amănunte. Şi el intra în socotelile parabolei.

Pentru a înţelege intenţia Mântuitorului, trebuie să ne reamintim cine erau cei care II ascultau. Erau ucenicii, oamenii simpli din popor, dar şi cărturarii şi fariseii. Aceştia II acuzau mereu că lua partea păcătoşilor şi a vameşilor şi că îi dispreţuia pe dânşii, drepţii lui Israel. De fapt tot ce a imaginat despre fiul cel cuminte li se adresa lor. Ei erau fiul cel cuminte. Dar nu un fiu cuminte cu adevărat,ci un cârtitor. Ei nu se bucurau de reprimirea păcătoşilor, ci erau pentru pedepsirea lor. Erau drepţi fără milă şi fără înţelegere. Mai mult voiau să pară drepţi.

Nu erau drepţi cu desăvârşire. Nu erau nici păcătoşi în sensul vulgar. Implineau poruncile Legii, dar judecau pe alţii. Lecţia lui Iisus e împotriva fiului cuminte, a dreptului care nu iubeşte. împotriva cărturarilor şi a fariseilor.

Pe ei a vrut Mântuitorul să-i scoată în lumina lor adevărată, de aceea a îndreptat toată simpatia ascultătorilor parabolei către fiul risipitor, care s-a întors la pocăinţă. De fapt, dreptul drept nu osândeşte pe nimeni. Iisus nu l-a apreciat nici pe fariseul care s-a comparat cu vameşul din parabola vameşului şi a fariseului. Vameşul s-a întors mai îndreptat la casa sa. Dar şi aici era vorba tot de un comparativ. Şi fariseul s-a întors îndreptat. Şi a greşit numai pentru că s-a comparat cu vameşul şi l-a judecat, în loc să-I lase lui Dumnezeu judecata.

Fiul cel bun din parabola noastră se bucura de aprecierea tatălui său: „Toate ale mele ale tale sunt”, dar a greşit în momentul în care l-a judecat pe tatăl său. Căci ce ar fi trebuit să facă tatăl său, după părerea fiului cuminte? Să-l alunge pe fiul risipitor. Sfântul loan Gură de Aur compară excelent această situaţie cu situaţia unui doctor. Când îi vine un bolnav, îl judecă sau îl vindecă? Il pedepseşte sau îi dă doctorii? Ii dă doctorii. Aşa face orice tată. Iar fratele cuminte trebuie să-l primească şi el pe cel risipitor ca pe un frate, nu ca pe un străin.

C. Noica, oprindu-se cândva asupra fratelui risipitor, spunea că „sunt două feluri de a risipi. Fiul risipitor nu facea altceva decât să cheltuiască, fireşte. Dar şi fratele risipea. Exista risipa celui care, întocmai fiului din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns, dar există risipă şi la cel care strânge fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel ce a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat”. Şi, cugetă Noica mai departe, pe bună dreptate: „La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste? Tot ce a strâns fratele acesta al fiului risipitor, toate instrumentele întru desăvârşire pe care şi le-a pregătit nu-l desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie, şi nu-l însoţesc în singurătatea sa morală” (Adsam, 1940, p. 3, sub titlul: Inteligentia quae non intelligit).

De aceea, opţiunea noastră merge în final către fiul risipitor. Compătimim şi ne bucurăm cu cel mai slab. Cu cel ce se pocăieşte. De aici învăţăm ca, atunci când suntem drepţi, să nu fim nişte drepţi mândri, lipsiţi de iubire şi de înţelegere pentru cei care, greşind, se întorc. Căci din parabolă reiese că tatăl s-a milostivit de fiul risipitor numai fiindcă s-a întors. Prin întoarcere s-a făcut vrednic de milostivirea sa.

Amândoi fraţii trebuie să ne reţină atenţia şi, mai mult decât dânşii, tatăl lor. Putea şi tatăl să aplice măsura dreptăţii: „Ţi-am dat partea ta, mergi şi te descurcă.” Ar fi fost cât se poate de firesc să fi făcut aşa. Şi fiul rămas acasă n-ar fi avut ce obiecta. Dar Iisus a vrut să ne arate care e judecata şi măsura dumnezeiască în asemenea cazuri, şi să-Şi explice şi atitudinea Sa, prea adesea contestată de farisei şi de cărturari.

Fiul risipitor nu este altceva decât un model spre încurajare pentru noi toţi, pentru cei păcătoşi, că orice păcat, în momentul când l-ai pocăit, în momentul în care te-ai întors, se iartă. Celălalt fiu este un avertisment ca, atunci când eşti drept, să ai grijă să nu cazi din situaţia ta de drept, judecându-l pe cel păcătos sau judecându-L pe Dumnezeu pentru că iartă pe cel păcătos! Parabola este menită să încurajeze pe omul păcătos, pe cel care a crezut în posibilitatea întoarcerii. Pe de altă parte, celălalt fiu este un avertisment către ceilalţi, să nu se împăuneze cu dreptatea lor, ci să-şi păstreze smerenia.

In vremea noastră, întoarcerea la pocăinţă se face prin Taina Spovedaniei. In această privinţă, exemplul fiului risipitor este o dată în plus grăitor. „Venindu-şi în sine” înseamnă că tânărul a avut un examen şi un plan. Şi-a zis: „Voi merge la tatăl meu şi-i voi spune...” şi a stabilit ce îi va spune, cum îşi va recunoaşte greşeala, şi cum îi va cere doar favoarea de a fi primit printre slugile sale. Nu să meargă, îngâmfat, să-şi ceară încă o dată dreptul de fiu, pe care şi-l luase şi şi-l risipise. Se hotărâse să meargă smerit şi umilit. Mergea la spovedanie.

Aşa se merge la spovedanie. Cu pregătire dinainte. Cu examen de conştiinţă. Cu hotărâre de recunoaştere, în smerenie, a stării de păcat.

Iată de ce, încă o dată, fiul risipitor atrage simpatia noastră şi ni se oferă ca model. Nu de păcat. Ci de întoarcere, dacă am avut nefericirea unei experienţe asemănătoare cu a lui.

Mitropolitul Antonie Plamadeala

Fragment din cartea "Talcuri noi la texte vechi", Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuri noi la texte vechi"

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: