Evanghelia de astăzi ne vorbeşte nu numai despre păcat şi pocăinţă, ci şi despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care şi-a venit în fire prin calea suferinţelor, a sărăciei, a singurătăţii şi a respingerii, s-a îndreptat spre casa pământească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de departe chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieşise de multe ori şi privise în depărtare, aşteptând întoarcerea fiului său.

Evanghelia ne spune că în inima sa s-au născut mila şi gingăşia, căci îl iubea pe fiul său. Deci, fără să mai aştepte să ajungă, el, un bătrân gârbovit şi oropsit de păcatul şi de necruţarea fiului său, s-a dus să-l întâmpine, şi-a plecat capul pe umărul lui, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat.

Oare ne întâlnim şi noi la fel unii cu alţii, când ne vedem de departe, din ţara aceea îndepărtată, în care ne duce păcatul pe fiecare dintre noi la un moment dat (iar uneori şi destul de des în viaţă)? Când din ţara aceea îndepărtată se întoarce fostul nostru prieten, cunoscut, amic sau rudă, îl întâlnim în mod similar?

Mai întâi de toate, oare de multe ori iubirea noastră rămâne atât de neclintită, încât ieşim adesea în pragul casei noastre comune, al casei care înseamnă că noi suntem împreună, şi privim în depărtare cu nădejdea întoarcerii lui? Şi când vedem că se îndreaptă spre noi omul care ne-a fost apropiat, dar s-a îndepărtat, oare deseori suntem răniţi în inimă de focul iubirii de mai înainte, de gingăşie şi de durere? Oare de multe ori suntem primii care venim în întâmpinarea lui şi nu aşteptăm nici cuvânt de părere de rău, nici pocăinţă şi nici recunoaşterea vinovăţiei? Oare îl îmbrăţişăm pe om, îl alinăm, îl mângâiem, cu toate că a fost necredincios în iubire şi în prietenie?

Oare nu ne comportăm de cele mai multe ori precum fiul cel nevinovat în faţa tatălui său, dar care, întorcându-se de la muncă şi auzind că e mare veselie în casa părintească, a vrut să afle care este motivul ei, înainte de a se face părtaşul acestei bucurii, întrebându-se: „De ce este aici bucurie, în lipsa mea?"? Iar când a aflat că s-a întors fratele său mai mic, nu a mai vrut să intre.

Fratele său păcătos a înţeles ce a făcut şi a văzut starea în care a ajuns în ţara îndepărtată. A depăşit ruşinea şi frica, a trecut prin nesiguranţa că va fi primit, dar s-a dus totuşi la tatăl său. Iar acest fiu drept stă în afara casei în care se dădea ospăţul bucuriei, pentru că cel pierdut s-a întors la viaţă. Fiul cel mare aştepta să vină tatăl său şi să-l roage: „Intră în bucuria noastră! Mă bucur eu, se bucură slugile şi fratele tău se bucură. Vino şi fii părtaşul bucuriei noastre!". Tatăl nici măcar nu-l poate ruga să se alăture cu bucuria sa bucuriei comune, fiindcă este limpede: fratele cel drept nu se bucura deloc pentru faptul că fratele cel rătăcit s-a izbăvit.

O, cum vorbeşte tatăl, dar ce îi spune fiul cel drept! I-a reproşat că nu l-a răsplătit prin nimic pentru toii anii vieţii sale virtuoase, cât timp a muncit pentru tatăl lui. De parcă ar fi fost un năimit... Iar când s-a întors „fiul acesta", tatăl a junghiat viţelul cel gras.

Cu toate acestea, tatăl i-a răspuns: „Oare nu ar fi trebuit să ne bucurăm, dacă fratele tău s-a întors"? Fratele drept vede în cel rătăcitor numai pe fiul care a greşit înaintea tatălui său, pe care nu-l mai poate accepta ca frate. Dar tatăl îi aduce aminte că, dacă fratele rătăcit a rămas pentru tată un fiu, atunci şi pentru el rămâne un frate.

Mai repet o dată: se întâmplă adesea să-l primim pe omul care a greşit - poate nu împotriva noastră, dar care a greşit prin ceva - ca pe un frate? Oare nu zicem mai des „fiul acesta" în mod dispreţuitor şi respingător? Recunoaştem că ne este frate oricum, fiindcă este apropiat şi preţios pentru tatăl şi, prin urmare, ar trebui să fie infinit de preţios şi pentru mine? Dar nu, ne asemănăm fiului mai mare, care îşi închipuia că este virtuos, fiindcă era un bun lucrător, chiar dacă nu era în acelaşi duh cu părintele său.

Şi aş mai vrea să subliniez un aspect. Tatăl nu-l lasă pe fiul rătăcitor să-i ceară să fie ca unul dintre argaţii săi. Căci nu-l poate primi ca pe unul dintre argaţi, ci numai ca pe un fiu întors. Şi le porunceşte slujitorilor: „Aduceţi haina iui cea dintâi. Nu cea mai bună haină care se va găsi în casă, pentru ca fiul să nu se simtă străin şi diferit, ci haina pe care a purtat-o până în clipa când s-a înstrăinat de casa aceasta, până atunci când a dezbrăcat-o, pentru a se îmbrăca ca un străin, în mod diferit".

Şi când fiul rătăcitor a îmbrăcat în locul zdrenţelor sale haina sa veche, care s-a aşezat pe trupul lui atât de bine, tatăl a poruncit să îi fie adus inelul. Nu este un inel simplu, ci inelul cu ajutorul căruia oamenii, în vremurile îndepărtate, pe când majoritatea erau analfabeţi, pecetluiau fiecare scrisoare. Un inel care îi dădea posesorului său putere asupra omului, putere de viaţă şi de moarte, putere de a-l nenoroci sau de a-l salva.

De ce a făcut tatăl aceasta? De ce nu i-a cerut mai întâi dovezi că fiul său s-a pocăit? Fiindcă acela a depăşit şi ruşinea, şi frica, pentru a se întoarce. Or, tatăl său ştia că s-a întors acasă cu intenţie statornică.

Procedăm şi noi la fel? Când se întoarce la noi omul care a fost cândva preţios pentru noi sau care ne-a jignit sau ne-a supărat, îi întoarcem tot ce a avut? Oare îl îmbrăcăm în căldura sufletească de mai înainte? Suntem dispuşi să-i dăm inelul cu ajutorul căruia poate pecetlui la sfârşitul fiecărei scrisori semnătura noastră?

Nicidecum, şi, din cauza aceasta, împăcarea nu e durabilă. Cu câtă teamă te duci să te împaci, dacă ştii că nu vei întâlni pe tatăl, ci o virtute falsă şi dreptate fariseică. Că vei întâlni dreptatea umilitoare şi jignitoare a celui care-ţi va spune: „Nu-mi mai eşti frate, chiar dacă Tatăl recunoaşte că eşti fiul Lui".

Gândiţi-vă la problema iertării, fiindcă se apropie Duminica Iertării. Ca nu cumva aceasta să ne ia prin surprindere, ca nu cumva să ne dăm seama că nu ştim să iertăm. Iar această neputinţă a noastră să se întoarcă împotriva noastră, nu împotriva celor pe care îi respingem sau a celor pe care Domnul i-a iertat şi i-a primit deja, pentru pocăinţa, suferinţele, lacrimile şi apăsarea lor sufletească.

Anul 1967

Mitropolitul Antonie de Suroj

Fragment din cartea "Predici la Triod şi Penticostar", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Predici la Triod şi Penticostar"

 

• Fiul Risipitor in bratele Tatalui
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Fiul risipitor sau scoala pocaintei
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: