Cred ca nici o pilda nu ne inmoaie mai mult inimile si ne predispune spre o mai profunda meditatie decat aceasta relatare a Mantuitorului despre ratacirea si intoarcerea fiului celui numit "risipitor" (v. Luca 15, 11-32). Nu e om sa nu se poata regasi in aceasta parabola, indiferent de asezarea sa spirituala.

O putem numi "povestea vietii mele" fiecare dintre noi. Singura problema ar putea fi, la o astfel de (fireasca) raportare, ca nu am parcurs-o inca pe toata, ca am ajuns cu firul povestii pana la un anume punct. Unii abia au plecat de acasa, altii sunt inca suparati, de la inaltimea cuminteniei lor, pe "risipitorii" lor frati, iar cei mai multi se afla inca bajbaind prin noroi dupa roscovele aruncate porcilor. Sunt atat de multe de spus incat si aici (ca si la celelalte pilde, de altfel) este practic imposibil sa epuizeze cineva bogatia de intelesuri. M-as opri acum la cateva repere pentru cel ce incerca a deslusi ceva din relatia cu lumea, cu Dumnezeu si - mai ales - cu el insusi.

LUMEA TATALUI. Lumea in care traim e asemenea unei case. Nu am ales nici unul dintre noi a ne naste intr-o familie anume, ci ne-am trezit, pur si simplu, intr-un loc. Un loc in care avem "frati" (adica alti oameni) si un Tata (adica un Dumnezeu). Imaginea lui Dumnezeu ca Tata este parte esentiala din Vestea cea buna adusa de Domnul. Cu toate acestea, inca mai avem tentatia de a-L vedea pe Dumnezeu ca pe un Stapan absolut (chiar ca pe un tiran, la o adica), care cere supunere orbeasca si care pedepseste pe cel care calca stramb. Paternitatea dumnezeiasca este poate cea mai grea lectie pe care o avem de invatat. Dupa cum greu ne este a intelege ca lumea este casa noastra, indiferent cat de groaznic ar arata, la un anumit moment, acest lacas. Atata vreme cat ne situam in proximitatea Tatalui, nu avem a ne plange de nimic aici, caci El Insusi ne incredinteaza: "Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt" (v. 31).

NEVOIA DE A STAPANI. In aceasta "casa", in aceasta lume, suntem chemati a fi stapani: "Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si-l supuneti; si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamant si peste tot pamantul!" (Facerea 1, 28). Iar puterea de a stapani ne este data de Dumnezeu pentru a o exercita in permanenta relatie cu Dumnezeu. E ca atunci cand cineva este investit ca prefect intr-un judet oarecare de catre Guvern. El nu poate exercita aceasta autoritate, cu toate cele ce decurg de aici, decat in cadrul unui mandat. Daca ar spune: "Eu nu mai vreau sa ascult de Guvern, sunt autonom" - ar fi demis si nu si-ar mai putea exercita autoritatea, chiar si daca s-ar numi pe sine, in continuare, prefect. Asta pentru ca s-a rupt de sursa care l-a investit cu o anume putere. Asa e si cu omul care, precum fiul cel mic din parabola, are un moment in care isi cere "drepturile", luandu-si partea sa de avere.

DISCRETIE SI LIBERTATE. Spre deosebire de un Guvern ce nu ar tolera un prefect care sa nu asculte de autoritatea sa, Dumnezeu ingaduie, totusi, omului, sa exercite o anume autoritate chiar si dupa ce se rupe de El. Ii lasa toate darurile cu care l-a inzestrat si, mai ales, ii lasa libertatea de a le folosi dupa cum doreste. Dar omul nu mai poate adauga nimic la aceasta "avere", o data ce s-a rupt de Dumnezeu, ci doar sa o cheltuiasca. De remarcat, la modalitatea in care fiul cel mic este lasat de tatal din parabola sa plece, este faptul ca acesta din urma nu-si urmareste fiul, nu-l "monitorizeaza" in permanenta. Cu siguranta stie ce face si prin ce trece acesta, dar asta fara a-i sta in coasta, cum avem noi, adesea, impresia ca face Dumnezeu. Dumnezeu este prezent in permanenta in viata noastra, dar intr-un mod paradoxal. Adica este o prezenta de o discretie absoluta: stie tot, dar nu e de fata precum un "Big Brother" orwellian. Libertatea pe care am primit-o de la Dumnezeu include si dreptul la intimitate, la ascundere fata de El. De aceea, Adam si Eva au putut fi ispititi intr-un moment cand Dumnezeu nu era prezent, asa cum o facea zilnic, in "racoarea serii", ca sa aiba acel dialog cu dansii. Ulterior, ei au avut posibilitatea de a se "ascunde", cand L-au auzit venind "printre pomii raiului" (v. Facerea, 3, 8-10).

NEVOIA DE STAPAN. Ajungand sa piarda toata averea, fiul cel risipitor s-a lipit de unul dintre locuitorii acelei tari indepartate, care l-a pus sa-i pazeasca porcii (v. 14-15). Omul nu poate sta, practic, deloc fara un stapan. El e facut spre a asculta de Dumnezeu, dar, cand Ii intoarce spatele, atunci aceasta nevoie se indreapta dinspre Creator catre creaturi. E atat de mare aceasta nevoie a noastra incat ajungem a ne lasa robiti de orice, de la a ne lasa stapaniti de televizor, pana la ne lasa condusi de lucruri de inalta tinuta "spirituala". Ca sa nu mai vorbim ca trupul nostru insusi ne poate conduce, de aceea si avertizeaza un dicton patristic ca "trupul e buna sluga, dar rau stapan".
ROBIA CARE SLOBOZESTE. Daca Il refuza pe Dumnezeu de stapan, automat, omul isi cauta un altul, fie tot un om, fie, in ultima instanta, de fapt pe insusi diavolul:"Nici o sluga nu poate sa slujeasca la doi stapani. Fiindca sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va tine si pe celalalt il va dispretui. Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona"(Luca 16, 13). Diavolul cauta a ne poseda, a ne transforma intr-un soi de marioneta, o unealta manuita dupa bunul sau plac. Dumnezeu e insa Stapanul cel Bun, caci stapanirea lui e de fapt, iubire paterna care ne respecta si ne da puterea de a fi cu adevarat liberi si dumnezei dupa har. Ne numim pe noi insine "robi ai lui Dumnezeu", dar prin asta primim, de fapt, infierea Lui si devenim, prin crestere duhovniceasca, asemenea Lui.

DREPTATEA CARE NE INCATUSEAZA. Fiul cel mare, fratele fiului risipitor, nu a putut accepta aceasta primire plina de dragoste si insotita de "cantece si jocuri". I s-a parut nedrept ca risipitorul sau frate sa aiba parte de un astfel de tratament dupa ce a pierdut toata averea, in timp ce el, harnicul si fidelul fiu, nu primise nici macar un "ied" spre a se veseli, darmite "vitelul cel ingrasat". Ca oameni lipsiti de Duhul Sfant, asa gandim si noi: ni se pare firesc ca noi sa fim iertati si iubiti neconditionat, acceptati asa cum suntem, dar, o data reabilitati si reintegrati in casa Domnului (Biserica), greu putem intelege cum altii au parte de un acelasi tratament (sau chiar sunt mai bine - credem noi - primiti). Dreptatea lui Dumnezeu nu este una de natura juridica, ci ea este totuna cu iubirea Lui. Nu putem fi cu adevarat liberi pana nu scapam de obsedanta indreptatire si de nevoia bolnava de a ne cauta dreptatea.

A DOUA ZI DUPA. Cei care lectureaza pilda, ar putea fi ispititi de gandul de a alege calea pacatului, calea care ii departeaza de Dumnezeu, bazandu-se pe faptul ca, la intoarcere, vor fi primiti ca niste adevarati eroi. Adica pot impusca doi iepuri: isi pot satisface si toate placerile si, cand se vor satura, vor avea parte si de o intoarcere triumfatoare. Numai ca apar doua probleme: 1) nimeni nu stie daca, o data ajuns atat de jos, alaturi de porci, va mai avea puterea de a se ridica; 2) nu exista nici o garantie ca viata unui astfel de om nu se va incheia inainte de a apuca sa se intoarca. Fiul risipitor era nelinistit si onest in optiunea sa, el chiar credea ca asta este drumul sau; nu si-a luat averea si a plecat cu gandul de a se mai intoarce.

Pe de alta parte, putini cauta a reflecta asupra a ceea ce s-a intamplat a doua zi, dupa momentul de veselie din casa tatalui. Pilda nu ne spune nimic, e un final lasat deschis de Domnul. Dar ne putem lesne imagina rusinea pe care o va fi incercat fiul risipitor in zilele urmatoare, cand ii va fi fost greu sa-si intalneasca privirile cu cele ale tatalui sau ale fratelui sau. Recuperarea demnitatii de fiu nu se face in mod automat, ci cu multa pocainta si cu multa lucrare. Si Maria Egipteanca s-a intors catre Dumnezeu Tatal dupa 17 ani de desfranare, dar i-au trebuit alti 17 ani de chinuitoare asceza in pustiu pentru a scapa de poftele ce o incercau. Asa incat, a pleca de langa Domnul din simpla curiozitate sau pentru a "juca" rolul pacatosului care se pocaieste, nu este deloc lipsit de mari primejdii si de multe osteneli.

Nici fratelui mai mare nu i-au priit, probabil, zilele ce au urmat intoarcerii "risipitorului". Sa te vezi, intr-o clipa, pus pe picior de egalitate cu unul care "n-a dus greutatea zilei si arsita" (Matei 20, 12), care nu a muncit in tot acest rastimp, nu poate pica bine nimanui. E o munca teribila cu tine insuti, o confruntare cu cele mai ascunse rautati din inima ta. E, in fapt, ultima treapta pe care esti chemat sa o urci inainte de a primi harul indumnezeitor.

In noi sunt si fiul risipitor si fratele sau. E o continua pendulare a noastra intre atitudinile si alegerile celor doi. De modul cum reusim sa-i impacam depinde insasi pacea noastra. Un lucru e sigur: nu-i putem aduce unul langa celalalt decat daca ii punem pe amandoi in fata Tatalui ceresc. Acolo cei doi devin una, iar noi, una cu Dumnezeu.

pr. Constantin Sturzu

.

• Intoarcerea fiului risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Intoarcerea fiului risipitor, intoarcerea noastra
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
• Parintele Cleopa - Despre adevarata pocainta si despre milostivirea lui Dumnezeu
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Duminica intoarcerii Fiului risipitor
  Publicat in : Duminica Fiului Risipitor