De unde vine puterea aşa de mare a smereniei? Priveşte la vameş, ce face el? Se bate în piept, neîndrăznind să se uite la cer şi zice: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Două lucruri face: se căieşte pentru păcatele sale şi cere milă de la Dumnezeu. Două lucruri foarte simple: se vede omul aşa cum este şi aleargă la Dumnezeu, iar din ele izvorăşte un noian de daruri.
De obicei, omul fuge de sine, se fereşte să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă; ca o prăpastie în care, dacă te uiţi prea mult, ameţeşti şi te prăbuşeşti. Acest simţământ nu este mincinos.
Omul nepăsător faţă de mântuire duce casă bună cu păcatul şi cu patimile; se obişnuieşte cu ele, i se par fireşti, „că aşa este el”, fără să-şi dea seama de fiara pe care o hrăneşte. Abia atunci când se trezeşte şi vrea să scape de ele, face o amară experienţă. De unde păcatul i se părea plăcut, se făcea cu lesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adânc în firea omului, cu atât mai adânc, cu cât este săvârşită de mai multe ori. întreaga alcătuire: trup şi suflet, minte, simţire şi voinţă, se păcătoşesc; însăşi lumea înconjurătoare apare stricată şi îndeamnă la păcat. „După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatului”. Acest idol nu-i altceva decât firea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rânduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii.
Când omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-l sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu, sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului, este şi ea pervertită şi-l târăşte la rău; de aceea, este aproape întotdeauna biruit. N-aţi văzut oameni împătimiţi: beţivi, tutungii, desfrânaţi ş.a., care voiesc să scape de patimă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad. patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este. Iar Cuviosul Dorotei ne îndeamnă: „Să tăiem patimile degrab, până nu ne obişnuim cu ele... pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul şi ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina oricât de mult ne-am osteni”. Pentru că la început sunt slabe şi neputincioase ca o furnică, dar mai pe urmă cresc şi se întăresc ca nişte lei şi nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte şi arvuna iadului.
În această stare de neputinţă, omul renunţă să se mai lupte cu păcatul, se deznădăjduieşte: Nu mă mai pot mântui, sunt pierdut! Atunci apare din nou vrăjmaşul şi şopteşte: „Vezi? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic; Dumnezeu te-a părăsit” Omul se găseşte în pragul deznădejdii, pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta-i prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului şi de care el se teme când fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă? Să ne uităm la vameş. El priveşte în prăpastia sufletului său; se spăimântă şi se cutremură, dar se umileşte şi strigă degrab: „Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!”. Dar dacă omul nici nu vrea să-şi recunoască starea decăzută şi nici nu vrea să alerge la Dumnezeu?, lucru care se întâmplă de fapt cel mai adesea.
Duminica a doua a Triodului ne pune înainte pilda Fiului Risipitor, a tânărului care şi-a cheltuit în desfrânări toată moştenirea părintească şi a ajuns argat şi porcar, adică rob patimilor celor ruşinoase. Ce l-a făcut să se gândească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieţii. Dacă omul nu se smereşte de bună voie, Dumnezeu tot nu-l lasă; îi trimite necazuri, încercări, boli, suferinţe, ca să-l trezească. Pentru că-smerenia trupească mai uşor aduce şi smerenia sufletească şi omul se trezeşte, „îşi vine în sine”. Nevoinţele pustnicilor: posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostenelile trupeşti au şi acest rost, să smerească trupul şi, prin aceasta, mai uşor să smerească sufletul.
Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-şi dea seama de starea decăzută în care se află, de robia şi de neputinţa sa şi aleargă la Dumnezeu, singurul care poate să mântuiască. Aceste două atitudini sunt strâns legate împreună şi amândouă absolut trebuitoare pentru izbăvire. Tâlharul pe cruce şi-a recunoscut fărădelegile şi tot atunci a strigat: „Pomeneşte-mă Doamne!”; de aceea a auzit:, „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23, 42-43); Iuda însă, deşi s-a căit de fărădelegea sa, în loc să alerge la învăţătorul, a mers la templu, a aruncat argintii şi ducându-se, s-a spânzurat (Matei 27, 5).
Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost are: să ne îndemne să alergăm degrabă la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum suntem, ca să nu cădem în deznădăjduire. Şi, pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvârşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumnezeieşti. Oricât de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; niciodată nu este biruită milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, „Care aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat pentru dânsa” (Ioan 3, 16). „Milostivirea lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sf. Ioan Gură de Aur. O, de am avea noi atâta ardoare pentru El, câtă duioşie părintească are El pentru noi!”
Am văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeieşti. O casă în mijloc de câmpie şi drumul care trece prin faţa ei pierzându-se la nesfârşit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barbă albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streaşină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiulrisipitor care se întorcea acasă: „încă departe fiul fiind, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat” (Luca 15, 20). Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tâlcul bătrânului ce se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea fiul, că nu-şi putea închipui să-l piardă pentru totdeauna. De aceea, mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mâna streaşină la ochi: „Oare nu cumva vine?” De aceea l-a şi văzut de departe. Aşa-i mila cea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare din noi păcătoşii, mereu ne aşteaptă.
„Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă!” Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în braţele părinteşti. Şi nu numai că ne îmbrăţişează – semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea. dintâi, cu haina curăţiei; ne pune inel în deget – semnul eliberării de păcat şi al înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să nu ne mai înţepăm de ghimpii păcatului şi – tăind viţelul cel hrănit – adică pe Fiul Său Euharistic, se face bucurie mare: se bucură Puterile cereşti şi însuşi Tatăl Ceresc pentru păcătosul care se pocăi este (Luca 15, 10).
La utrenia acestei duminici se adaugă şi se cântă Psalmul 136: „La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. «Cântaţi-ne şi nouă din cântările Sionului», ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi; dar cum să cântăm cântare Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să mi se lipească limba de grumazul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce va lovi de piatră pruncii tăi!”
Psalmul acesta este o mişcătoare icoană a omului căzut în robia păcatului şi a izbăvirii lui. Cel robit de patimi este înstrăinat de cetatea bucuriei – Sionul; este dus departe, ca şi Fiul risipitor, în Babilonul cel întunecat şi în robie. „Cântă şi aici din cântările Sionului”, porunceşte diavolul. „Bucură-te şi în păcat, slăveşte-mă şi pe mine, cum slăveai pe Dumnezeu”. Dar cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? Cântarea Domnului răsună numai împreună cu El şi în casa Lui, numai când suntem cu El şi împlinim poruncile Lui. în robia păcatului însă, nu mai putem face voia Lui, suntem sub stăpânirea tiranului care ne robeşte. Cum să te bucuri săvârşind păcatul? Adevărata bucurie numai în casa părintească se află; numai în Sion putem cânta „cântarea Domnului”.
Jurământul grozav al evreilor: „Să-mi înţepenească mâna cea dreaptă şi să mi se lipească limba de cerul gurii”; să devin adică, neputincios cu mâinile şi să-mi amuţească limba dacă te voi uita, Ierusalime, ne îndeamnă să nu uităm niciodată de Domnul, oricât de cumplită ar fi robia noastră şi înstrăinarea în care ne-a dus păcatul; numai Ierusalimul să fie începutul bucuriei noastre; numai în Domnul să se bucure inima noastră!
Fericit este cel ce loveşte de piatră pruncii fiicei Babilonului! Căci dacă sunt omorâţi din faşă, pruncii babiloneşti nu mai ajung mari, ca să te robească. Aceasta, tâlcuiesc Părinţii, înseamnă să omoram patimile din faşă, de la început, să nu le lăsăm să crească; să le lovim de Piatra-Hristos, prin necontenită rugăciune şi nu vom mai fi luaţi în robia babilonică a patimilor.
Cât de mult se oglindeşte lumea de azi în pilda Fiului Risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara „cea străină a păcatului şi îşi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, dar departe de casa părintească. Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat. Va putea oare să-şi revină în sine? Să-şi dea seama că „şi argaţii Tatălui sunt îndestulaţi” şi să se hotărască: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu...?”
Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească. „Grăbeşte de-mi deschide braţele părinteşti, că în desfrâu mi-am cheltuit viaţa. Căutând spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Tal” Este calea cea bună a smereniei, pe care ne-a arătat-o vameşul şi care ne învredniceşte de atâtea daruri: dobândirea iertării, recâştigarea stării celei dintâi, înfierea, întărire împotriva răului şi tărie pe calea virtuţii.
Dar să nu uităm cu nici un chip cele două feţe ale smereniei: experienţa nevredniciei şi a neputinţei noastre să fie strâns unită cu recunoaşterea dependenţei noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai aşa ne putem ridica, după cuvântul Domnului,„fiindcă numai cine se smereşte se va înălţa; cine rămâne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de Mine, se usucă şi se aruncă în foc” (Ioan 15, 5-6). Păcatul ne desprinde de viţa vieţii, care este Hristos; smerenia ne altoieşte din nou.
Duminica vameşului, arătându-ne smerenia ca un izvor de binefaceri cereşti, a subliniat îndeosebi prima faţă a ei: recunoaşterea păcatelor proprii, a neputinţei şi nevredniciei noastre în faţa lui Dumnezeu. Duminica Fiului Risipitor ne înfăţişează cealaltă faţă, trebuinţa de a alerga la Dumnezeu, scăparea şi puterea noastră.
Numai întors la casa părintească, fiul şi-a recăpătat iertarea şi starea cea dintâi. Tatăl îl aştepta mereu, dar nu s-a dus după el. Cu Dumnezeu nu ne putem întâlni în ţara păcatului, ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo-i inelul, acolo-i încălţăminte nouă, acolo-i viţelul cel îngrăşat şi bucuria celor cereşti şi prăznuire cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor.
„Ca fiul cel desfrânat am greşit şi eu, îndurate!... Primeşte-mu pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, şi mă miluieşte!”
Învredniceşte-mă Doamne, să Te bucur şi eu cu întoarcerea mea!
-
Fiul Risipitor in bratele Tatalui
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor -
Fiul risipitor
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor -
Fiul risipitor sau scoala pocaintei
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.