Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, care ne introduce in Postul Mare, relatata de Sfantul Apostol Matei (cap. VI, vers. 14-21), ne invata cum trebuie sa fie postul autentic al crestinului iubitor de Dumnezeu. In antecamera prezentarii conditiilor postului este adusa, hotarat si deloc intamplator, ideea iertarii aproapelui; desi sunt doua teme distincte, ele sunt preluate ca un singur continut evanghelic. Fiecare dintre acestea pot constitui, individual, teme de meditatie pentru o practica vie a credintei. In acest context, insa, sunt privite ca doua brate ce sprijina acelasi demers, dupa cum credinta, alaturi de faptele bune, reprezinta acte la fel de importante in vederea epectazei (urcusului duhovnicesc).
Iertarea reprezinta primul pas pe care orice om trebuie sa-l faca (indiferent daca o daruieste sau daca o cere), atunci cand doreste sa paseasca intr-o situatie de auto-depasire, ca si postul. Exista, de altfel, obiceiul iertarii in duminica amintita, pentru ca oamenii sa intre in post cu inima curata. Aceasta randuiala era o practica fireasca in monahismul egiptean primar, cand vietuitorii manastirilor se impartaseau inainte de post si isi ofereau iertare reciproc, ca apoi sa mearga singuri in pustie pe toata perioada pregatirii pentru Praznicul Invierii Domnului (situatie expusa si in viata Cuvioasei Maria Egipteanca). Astazi, se mai pastreaza acest obicei, devenit uneori prea formal, alteori prilej de intalnire cu un continut mai putin crestin; dincolo de intelegerea corecta a iertarii crestine, ea este cu adevarat terapeutica, iar cel care o traieste cu adevarat depaseste neputintele umane, care pot esua in adevarate drame (polemici, boli, sau chiar decese de "inima rea", moarte care poate fi privita ca neiertare cronica).
Neacordarea iertarii este intotdeauna motivata rational. Toate "victimele" au cele mai solide argumente pentru a nu acorda iertarea: nevinovatia, importanta proprie (orgoliul hranit de diferenta de varsta, pregatire, pozitie sociala etc.) si multe altele. Nu se (re)cunoaste un lucru: iertarea elibereaza! Iertarea acordata ajuta cu mult mai mult victima decat calaul. Asertiunea pare fortata si paradoxala, insa este sustinuta de constructia omului. Vina se poate asemana usor cu o doza de venin (a carui cantitate este variabila) ce se varsa, in primul rand, in cel care o poarta. Omul nu poate sa fie fericit decat daca se elibereaza de rautatea supararii. Cazurile martirilor, incepand si culminand cu Domnul Iisus Hristos, ne dovedesc ca omul iubitor de Dumnezeu nu e capabil sa genereze si sa pastreze ura, desi aceasta ar parea deplin justificata in ratiunea (cazuta a) omului. Omul care e plin de iubire de Dumnezeu nu poate raspunde decat cu iubire la toate provocarile lumii.
Cuvintele Sfantului Arhidiacon Stefan sunt cuvintele tuturor mucenicilor: "Parinte, iarta-le lor pacatul acesta!" Acestea nu sunt vorbele celui invins, ci, dimpotriva, cuvintele celui care a biruit lumea si pornirea fireasca a unei umanitati decazute. Mult mai usor ar reactiona omul cu un raspuns pe masura provocarii. Depasirea acestei atitudini cere o tarie de caracter nemaiintalnita - care nu poate fi decat expresia prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in om. Stapanind sinele, omul stapaneste toate afectele firii decazute, manifestandu-se oarecum contrar "normalului", insa numai in aceasta maniera el se intalneste deplin cu Dumnezeu, anticipand comuniunea deplina din vesnicie.
In pateric apare o situatie care arata puterea minunata a iertarii. Un pelerin, intalnind mai multi monahi, i-a intrebat cum se lupta cu firea neputincioasa pentru a castiga imparatia lui Dumnezeu. Unii vorbesc de rugaciune, altii de milostenie. Printre acestia, el vede o persoana cu un chip luminos, care i-a atras atentia. Curios, se apropie de el si il intreaba care ii este programul zilnic. Raspunsul monahului se apropie de cuvintele celorlalti calugari, insa se insista pe o idee: el avea grija ca nu cumva sa mearga la chilia sa si sa fie cineva suparat pe el. Motto-ul vietii sale era practic: "sa nu apuna soarele peste mania voastra!" (Efeseni 4, 26).
Tema iertarii, cat timp suntem in viata, a fost accentuata de insusi Domnul Hristos, cuvintele Sale fiind asezate de Sfantul Matei in contextul predicii de pe munte (Matei, cap. 5). Astfel, indemnul Sau ne atentioneaza ca omul nici macar nu poate aduce un dar la altar daca are ceva impotriva aproapelui; cu atat mai mult, nu se poate cere ceva de la Dumnezeu. "Parasul" amintit de Fiul lui Dumnezeu (Matei 5,25), cel care poate trimite omul la judecator si apoi in temnita, este inteles de interpretii Sfintei Scripturi ca fiind constiinta neimpacata si vesnic mustratoare. Neiertarea devine acuzatoare. Daca omul se poate ascunde de cineva neagreat pe pamant, in imparatia lui Dumnezeu toate se petrec la lumina, astfel ca persoanele nu pot fugi de intalnire. Astfel, cel care refuza raiul este insusi omul, prin neacordarea iertarii.
Iertarea, in mod evident, deschide portile Imparatiei lui Dumnezeu. Ea este o fiica a iubirii lui Dumnezeu, care naste alte virtuti. Nu este dovada de slabiciune, ci de iubire si barbatie. Iertarea este si un mijloc psiho-terapeutic care vindeca boli omenesti tot mai intalnite, printre care si depresia. Iertatorul se curata de petele remuscarilor si se face vas ales pentru a primi untdelemnul harului, pregatindu-se pentru a fi lumina si caldura, vesnic, in imparatia lui Dumnezeu.
Pr. Prof. Ovidiu Dinca
Sursa: Baraganul Ortodox
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.