Patria lui de naştere duhovnicească era Palestina, iar patria lui de trăire şi desăvârşire duhovnicească era muntele Sinai, pe înălţimea căruia prorocul Moise a primit de la Dumnezeu tablele cu cele zece porunci. Sfântul Ioan, numit Scărarul, s-a născut pe la 525. Părinţii i-au dat o creştere îngrijită, iar el de copil avea înclinare spre învăţătură.
Din fragedă tinereţe, de la 16 ani s-a hotărât să-şi închine viaţa slujirii lui Hristos şi a plecat la munlele Sinai, unde o mulţime de călugări trăiau prin mănăstiri o viaţă de smerenie, de ascultare, de înfrânare şi de rugăciune. Aici, fără să-şi arate ştiinţa de carte, s-a făcut ucenic smerit al unui îmbunătăţit părinte duhovnicesc, cu numele Martirie, până pe la 560, când povăţuitorul său a murit.

Atunci Ioan s-a retras în liniştea sihăstriei de la Thola, din apropierea muntelui Sinai, unde a stat 40 de ani în focul dragostei către Dumnezeu. Aici a scris vestita lui carte Scara, care prin învăţăturile ei înţelepte suie până la cer pe cei ce le urmează. De aici numai sâmbăta şi duminica venea, o cale lungă, la cea mai apropiată mănăstire, ca să asculte sfânta slujbă şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, apoi iarăşi se întorcea în singurătate. Tot timpul şi-l petrecea în citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, iar dacă întâlnea sau se abătea pe la el câte un creştin, îl sfătuia să trăiască după poruncile Evangheliei. In plăcerea lui de a povăţui oamenii pe calea mântuirii, unii pustnici ziceau că-şi pierde vremea cu vorbiri deşarte umblând după laude de la oameni.

Atunci sfântul s-a osândit singur la tăcere şi un an de zile nu a mai rostit niciun cuvânt. Văzând că au greşit, călugării şi-au cerut cu lacrimi în ochi iertare de la el şi pe la anul 600, toţi pustnicii şi călugării de la muntele Sinai l-au ales să le fie părinte şi povăţuitor, adică stareţ. Slujba aceasta şi-a împlinit-o ca nimeni altul, până la 30 martie 605, când a murit în sihăstria de la Thola, având 80 de ani, dintre care 65 în călugărie. (Unii pun viaţa lui între anii 579-649).

Sfântul Ioan Scărarul a fost un mare trăitor şi părinte duhovnicesc, un mare duhovnic, un neîntrecut cunoscător şi îndrumător de suflete. De aceea Biserica l-a trecut în ceata sfinţilor, închinându-i ziua de 30 martie şi duminica a patra din Postul Paştilor, ca viata si învăţătura lui sfântă să fie o chemare şi un îndemn pentru toţi creştinii, la o trăire după voia lui Dumnezeu.

Adânca înţelepciune a minţii şi a inimii acestui stareţ, este cuprinsă în minunata lui carte de învăţături duhovniceşti, numită Scara, de la care i-a şi rămas numele de Scărarul (se mai numeşte şi Ioan Scolasticul pentru multa lui învăţătură duhovnicească şi Ioan Sinaitul pentru că cea mai mare parte a vieţii sale şi-a trăit-o pe muntele Sinai). In cartea aceasta, numită şi Scara către Rai, în 30 de cuvântări, Sfântul Părinte Ioan învaţă că de la pământ şi până la cer, la Dumnezeu, se ridică o scară din 30 de trepte, asemănătoare scării lui Iacob din Vechiul Testament pe care se coborau şi se suiau îngerii lui Dumnezeu (Fac. 28:10-17). Treptele acestei scări duhovniceşti sunt treptele desăvârşirii sufletului.

Cea dintâi treaptă care ajută pe creştini să se ridice de la pământ, este lepădarea de lume şi de sine, renunţarea la tot ce e făptură trecătoare, precum ne învaţă şi Mântuitorul: «Cine voieşte să vie după Mine, să se lepede de sine ...». Lepădarea de lucruri, de patimi şi de neştiinţă, aduce cu sine stăpânirea de sine şi mântuirea. Iar cine a păşit pe treapta întâi, să nu se întoarcă înapoi.

Treapta a doua este neîmpătimirea, dezlipirea fără mâhnire şi fără părere de rău de toate cele văzute. Se aseamănă cu ieşirea lui Lot din Sodoma.

Treapta a treia e înstrăinarea de tot ce lucrează împotriva mântuirii sufletului, despărţirea de toate patimile „ca pe gând să-l facă nedespărţit de Dumnezeu”. Despărţirea de patimi ne face nedespărţiţi de Dumnezeu.

Treapta a patra e sfânta şi fericita ascultare de Hristos, mormântul voinţei şi învierea smereniei, adică supunerea voinţei până la moarte, voinţei lui Dumnezeu. Precum copacii bătuţi de vânturi îşi întind rădăcinile mai în adânc, „aşa şi cei ce petrec în ascultare, tari si neclătinate suflete au”.

Treapta a cincea e pocăinţa, întoarcerea de la păcat la virtute, fiica nădejdii şi lepădarea deznădejdii. In pocăinţă nimeni nu trebuie să se deznădăjduiască, ci să-şi altoiască sufletul în dragostea lui Dumnezeu. Ea trebuie să fie îndemnul şi mijlocul cel mai puternic al pocăinţei. Pe treapta pocăinţei se curăţă cele cinci simţuri şi prin munca cea de voie, de munca cea fără de voie scăpăm.

Treapta a şasea e pomenirea morţii, frână contra păcatului. Teama de moarte e semnul greşelilor nepocăite.

Treapta a şaptea e plânsul cel de bucurie făcător. Lacrimile de pocăinţă spală întinăciunile sufletului.

Treapta a opta e nemânierea. Mânia e tulburarea, aprinderea şi fierberea sufletului; pricinuieşte gălbinare, slăbire, îndrăcire şi chiar moarte.

Contrara mâniei este blândeţea, dragostea.

Treapta a noua e oprirea de la pomenirea de rău. Pomenirea de rău este vierme al minţii, înstrăinare a dragostei şi semn de răutate.

Treapta a zecea e negrăirea de rău. Grăirea de rău, clevetirea, este lipitoare ascunsă care suge şi prăpădeşte sângele dragostei.

Treapta a unsprezecea e tăcerea, înfrânarea limbii, maica rugăciunii, cercetătoarea gândurilor. Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu şi în taină cu El vorbeşte. Apa cu garduri se opreşte, iar limba cu înfrânare se leagă.

Treapta a douăsprezecea e oprirea de la minciuni, căci minciunile mânjesc sufletele, risipesc evlavia si cultivă făţărnicia.

Treapta a treisprezecea e paza de trândăvie, că trândăvia e slăbănogirea sufletului, slăbirea voinţei, somn şi căscătură; ea se cere înlocuită cu faptele cele bune.

Treapta a paisprezecea e înfrânarea pântecelui, prin post. îndrăcirea, lăcomia şi nesaţiul pântecelui, deschide uşa patimilor şi pricinuieşte căderea omului.

Treapta a cincisprezecea e curăţenia, nestricăcioasa curăţenie. Fugi de locurile căderilor. Patimile şi lucrurile sunt iubitoare de întoarcere. Fugi de Egipt (locul patimilor), fără întoarcere înapoi, că Moise multe a pătimit acolo, în lume. Desfrânarea pângăreşte trupul, curăţenia e casa lui Hristos.

Treapta a şaisprezecea e neiubirea de argint. Iubirea de argint e un tiran cu mii de capete, rădăcina tuturor relelor. Iubitorul de argint, în loc să se închine la Dumnezeu, se închină la chipuri cioplite.

Treapta a şaptesprezecea e neagoniseala şi negrija. Cine scapă de grija agoniselilor, spre cer fără de materie călătoreşte.

Treapta a optsprezecea e nesimţirea sau moartea minţii fără de Dumnezeu, înainte de moartea trupului.

Treapta a nouăsprezecea e a sfintei atenţii la somn şi la cântările de psalmi.

Treapta a douăzecea e privegherea cu trupul în rugăciuni, citiri, lucrări. Somnul mult împietreşte şi orbeşte sufletul.

Treapta a douăzeci şi una e buna îndrăzneală (bărbăţia). Cine se teme de Dumnezeu nu are temere. Treapta a douăzeci şi doua e a lepăda slava deşartă, mama mândriei şi a necredinţei. „Mare lucru este a lepăda din suflet lauda oamenilor, dar mai mare pe lauda dracilor”.

Treapta a douăzeci şi treia e a lepăda mândria cea fără de cap şi cea mai din urmă sărăcie a sufletului. Lepădarea mândriei înalţă sufletul prin smerenie.

Treapta a douăzeci şi patra e blândeţea, contrara răutăţii. Lumina de dimineaţă aleargă înaintea soarelui, blândeţea înaintea smeritei cugetări.

Treapta a douăzeci şi cincea e smerita cugetare, pierzătoarea patimilor. Mândria din îngeri face draci, smerenia minţii şi a inimii din draci face îngeri. De aceea, fie-ţi chipul, umbletul, haina, casa, vorbirea si vasele din casă semne de smerenie. Fără darul prorociei şi al minunilor ne putem mântui - nimeni nu o să ne întrebe la judecata din urmă dacă am prorocit, am vorbit în limbi sau am făcut minuni - dar fără smerenie nu se mântuieste nimeni.

Treapta a douăzeci şi şasea e desluşirea gândurilor, a patimilor şi a faptelor bune, prin ştiinţa cea neîntinată şi nerătăcită, care ne duce la adevărul cel mântuitor.

Treapta a douăzeci şi şaptea e sfinţita linişte a sufletului şi a trupului, domolirea năravurilor, a simţurilor şi a gândurilor. Cine iubeşte liniştea şi pacea, închide gura.

Treapta a douăzeci şi opta e rugăciunea, vorbirea, împăcarea şi unirea omului cu Dumnezeu. Treapta a douăzeci şi noua e desăvârşirea şi învierea sufletului, ajungerea la nepătimire, la hotarul înfrânării, la împlinirea virtuţilor, la intrarea în cămara de nuntă a palatului ceresc.

Treapta a treizecea e legătura tuturor virtuţilor şi a treptelor prin credinţă, speranţă şi iubire, care deasupra tuturor arată pe Dumnezeul dragostei. Acestea sunt cele treizeci de trepte ale Sfântului Ioan Scărarul. Ele închipuie cei 30 de ani din viaţa ascunsă a Mântuitorului înainte de a se boteza în Iordan. Ele ne cheamă să le urcăm cu sârguinţă, până vom ajunge la starea de bărbat desăvârşit, la măsura deplinătăţii lui Hristos (Efes.4:13), la Dumnezeu, întru Care este lauda, puterea şi pricina bunătăţilor care au fost si care vor fi întru toti vecii.

Scara Raiului e o carte plină de noime, care pot îndrepta şi pe omul dinafară şi pe cel dinlăuntru. „Că precum pâinea este decât toate celelalte bucate, mai de nevoie trupului, aşa este cartea aceasta celui ce pofteşte mântuirea sa, decât alte cărţi pământeşti. Şi precum luna pre stele, aşa cartea aceasta pe acelea le covârşeşte. Şi precum decât celelalte simţuri care sunt în om vederea este mai luminătoare, asa aceasta este mai lucrătoare decât acelea la mântuirea omului” (Mitropolitul Veniamin al Moldovei).

Cu lucrarea aceasta, Sfântul Ioan Scărarul s-a ridicat nu numai între oamenii mari ai vremii lui, cum au fost dreptcredinciosul împărat Justinian, Sfântul Sava cel Sfinţit, Sfântul Anastasie Sinaitul, Sfântul Benedict, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţii, dar si între cei mai de seamă Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Pe bună dreptate s-a spus că aşa după cum
Sfântul Ioan Damaschin a cuprins în scrierile lui toata învăţătura de credinţă creştină (dogmatică) a Bisericii, Sfântul Dionisie Areopagitul a cuprins în scrierile lui toată învăţătura tainică (mistică) a Bisericii, tot aşa şi Sfântul Ioan Scărarul a cuprins în scrierile lui, Scara către Rai şi Cuvânt către păstor, toată învăţătura morală duhovnicească (ascetică, aspră) a Bisericii, câtă s-a putut scrie până în vremea lor.

Pe temeiul acestor alese vrednicii, Icosul Mineiului îi face următoarea bine meritată icoană de laudă: „Cu bunătăţile tale cele dumnezeieşti, ca un adevărat lăcaş lui Dumnezeu te-ai făcut pe tine, arătat înfrumuseţând credinţa, nădejdea şi dragostea cea adevărată. Ca un lucru de aur strălucitor, ca un fără de trup prin înfrânare învăţându-te, ai descoperit legile cele dumnezeieşti; înţelegerea, bărbăţia, înţelepciunea şi smerenie ai câştigat, prin care te-ai şi înălţat. Pentru acesta şi luminându-te, prin rugăciunile cele neîncetate şi înfrânându-te prin vederile cele de taină, ai dobândit lăcaşurile cele cereşti, îndreptătorule Ioane, părintele nostru”.

Pr. prof. dr. Ilarion V. Felea

Fragment din cartea "Cuvantari la vietile sfintilor - vol II", Editura Fundatia Justin Parvu

Cumpara cartea "Cuvantari la vietile sfintilor - vol II"

• Scara - autorul si cuprinsul lucrarii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Scara si treptele virtutii
  Publicat in : Religie
• Scara Raiului, in iconografie
  Publicat in : Pictura

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: