652. Oamenii voinţei sunt eroii credinţei şi sfinţii creştinismului.

653. Sfinţii sunt convinşi de păcatele lor. De aceea, judecându-se pe ei înşişi vrednici de iad, primesc de la Dumnezeu Raiul şi, în dar, mântuirea.

654. Cei desăvârşiţi nu simt numai spinul păcatelor lor, ci găsesc într-înşii murmurând toate păcatele oamenilor. Căci prin cei desăvârşiţi se răsfrânge sfinţenia lui Dumnezeu, ca printr-o oglindă şi într-înşii iarăşi toată firea omenească-şi simte durerea şi păcatul.

655. Abia lor le îngăduie Atotştiutorul Dumnezeu să bată război cu stricătorul firii omeneşti şi cu sabia Duhului neîntrerupt să-l ardă. Dar nu spre el le e privirea, ci având toată făptura lor absorbită de dar, s-au făcut ca un pârjol într-un rug nearzător şi, strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar şi numai cu atâta, că sunt în lumea aceasta, ard pe „stăpânitorul" ei în inimă, ca o sabie de văpaie.

656. Acesta e focul celei mai mari nevoinţe prin care au să treacă cei ce ajung desăvârşirea, că Dumnezeu însuşi se ascunde din fata lor, şi se prăvălesc asupra lor puhoaie de ură, căutând cum să-i înghită. Dar de dragostea lui Dumnezeu nimic nu-i mai desparte (Romani 8, 38-39): nici suferinţa, nici îngerii, nici viaţa, nici moartea, nici iadul, de care se dovedesc mai presus, căci desăvârşirea dragostei nu mai are pe acestea îngrădire şi hotar.

657. In Biserică se nasc de sus şi cresc pe pământ, câştigând în războaie, oamenii mai presus de fire sau dumnezeii după Dar.

658. In ştiinţă e savantul care sondează necunoscutul prin teorii şi le verifică pe urmă, dacă aduc lumină şi corespund realităţii sau ba.

In credinţă, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului.

Sfântul nu cercetează. Viaţa lui curată e mijlocul de cunoaştere a unei realităţi pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată.

Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.

659. Cu toate că răul se pedepseşte prin sine însuşi, iubirea divină dă totuşi putinţă de ieşire din înfundătura răutăţii ce se pedepseşte pe sine însăşi: de se va găsi cineva să stea bun pentru fraţii săi înaintea lui Dumnezeu.

660. Aceştia, prevăzuţi de Dumnezeu cu slujba aceasta încă mai înainte de-a se naşte (Galateni 1, 15; leremia 1, 5) şi trimişi să o împlinească, sunt slugile Sale, cărora le-a dat avuţia Sa pe mână.

661. Să nu se creadă îngust că dreptul apare numai în religie. Dreptul poate să se arate în oricare dintre valorile sau talanţii lui Dumnezeu. Dacă însă abia apare în religie, asta se datoreşte faptului că numai aici se mai ştie ceva despre atârnarea omului de Dumnezeu.

662. Purtătorul oricărei valori, dacă va ajunge la cunoştinţa atârnârii sale de Dumnezeu, va ajunge drept.

663. Dreptul e omul lui Dumnezeu, ori de poartă slujba preotului, ori pe-a împăratului, ori pe-a artistului, ori pe-a vistiernicului, ori pe-a bogatului, ori pe-a săracului. Un singur lucru i se cere pentru aceasta: să se cunoască pe sine ca avându-şi obârşia spirituală şi toată înzestrarea de la Dumnezeu. Sunt mulţi drepţi care nici nu ştiu despre ei ca sunt drepţi. Pentru ei neştiinţa e o mare acoperire de primejdii si anume, primejdia căderii în mândrie a celor conştienţi de virtutea lor. In sfânta lor neştiinţă ei sunt simpli ca florile, nu ştiu nimic de frumuseţea lor.

664. Sfinţii, drepţii prin excelenta, pe măsura credinţei şi a curâţiei lor moştenită din părinţi şi sporită cu propria lor osteneală sunt o cuvântare vie, pentru că au într-înşii pe Dumnezeu - Cuvântul, Cel ce strigă printr-înşii voia Sa către ceilalţi oameni. In jurul acestora se întăreşte şi se întinde credinţa, şi mulţi se mântuiesc. Prin ci se potoleşte anarhia, prin ei se restabileşte echilibrul şi armonia şi prin ei şi ceilalţi întrevăd pe Dumnezeu. Sfinţenia e tocmai această transparentă a lui Dumnezeu în făptura Sa, prietenia aceea de mare cuviinţă a sufletului cu Tatăl său - singura situaţie normală şi de la sine înţeleasă a omului şi a oamenilor.

665. Drepţii fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocăinţa si de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie sa se împlinească dreptatea.

666. Preotul, şi în general dreptul, îsi are slujba de a tălmăci tainele iconomiei divine. Induplecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păleşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile. „Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc... vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el..." (înţelepciunea lui Solornon 4. 16-17).

667. Oare de ce învinuieşte Dumnezeu pe oameni de faptul că nu se mai naşte dreptul printre dânşii şi că ei nu bagă de seamă?

Răspunsul e următorul: drepţii sunt uneltele lui Dumnezeu, prin care sfătuieşte neamurile şi, prin rostul lor, face cu putinţă milostivirea Sa peste oameni: pe când dacă nud are, oamenii vor da peste urgia dreptăţii Sale, după faptele lor. Familia, cu roadele ei împovărate de fărădelegi, îl aduce pe Dumnezeu la impas; drept aceea, oamenii sunt traşi ia răspundere si se află în aceeaşi primejdie cu smochinul tară roadă (Luca 13, 6; Marcu 11, 13).

"Cautat-am printre ei, să găsesc un om ca să se poarte cu dreptate înaintea fetei Mele pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd, şi n-am gasit" (Iezechil 22,30)

Dumnezeu, ca văzător înainte, dincolo de zarea dimensiunii a patra, timpul. Sfânta Scriptură ar fi o copie de pe nevăzuta Carte de la cârma lumii. Dreptul ajunge la obârşia Scripturii.

669. Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe fată păcatele poporului (Plângeri 2, 14; Ieremia 14, 10; Isaia 58). „Prin ştiinta lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi" (Isaia 53, 11). De aceea trebuie să fie deodată si stâlp de fier şi zid de aramă (Ieremia 1, 18) şi fată de cremene (Isaia 50, 7); şi. pe deasupra, tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care si pune viaţa pentru oile sale (Ioan 10, 11).

Intr-adevăr, slujba aceasta n-o poate tace decât un lepădat de viată şi un îndrăgostit de Dumnezeu. De aceea zice Petru, că şi dreptul abia se mântuieşte (1 Petru 4, 18), socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de ia Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut.

Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului sau de la Dumnezeu şi e primejduită de cruţai ea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.

Parintele Arsenie Boca

Fragment din cartea "Parintele Arsenie Boca mare indrumator de suflete din secolul XX", Editura Teognost
 

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: