Să vedem acum praznicul Inălţării Domnului. Prima stihiră de la Vecernie spune: „Domnul S-a înălţat la ceruri, ca să-L trimită lumii pe Mângâietorul. “ Nici unul dintre cuvintele pe care le folosim în slujbe nu este întâmplător, şi nici repetarea aceloraşi cuvinte sau înţelesuri. De pildă, bucuria acestei zile, adică cuvintele „Ridicaţi porţile!“, pe care le-au spus îngerii, sau „Cine este acesta?“ sunt repetate în toată slujba. Ai putea spune că, la fiecare repetare, cuvintele au un alt înţeles.

„Domnul S-a înălţat la ceruri, ca să-L trimită lumii pe Mângâietorul. “ Mângâietorul purcede din veci din Tatăl şi a fost trimis în lume ca să lucreze asupra persoanelor umane, precum prorocii şi sfinţii. Nimeni n-ar fi putut ajunge sfânt înainte de Hristos dacă Duhul lui Dumnezeu nu l-ar fi făcut „părtaş dumnezeieştii firi“ (2 Ptr. 1, 4). Dar Sfântul Duh. nu devenise încă proprietatea lumii, ci trebuia să fie trimis si dăruit în lume.

Pornind de la această stihiră, ne aducem aminte de cuvintele pe care le-a spus Domnul ucenicilor Săi: „Va este de folos ca Eu să mă duc“ (In. 16, 7). „Dacă Eu doar voi învia, dar nu Mă voi duce ca să vi-L trimit pe Sfântul Duh, atunci toată iconomia Mea, întruparea, propovăduirea, răstignirea şi învierea vor fi zadarnice". Era de folos ca Domnul să meargă, pentru că urma să fie prezent în Biserică prin Sfântul Duh, pe Care urma să-L trimită. Pentru ca slujba să ne arate acest lucru, ni-i prezintă pe apostoli suindu-se pe Muntele Măslinilor. Apostolii nu ştiau de ce se suie, si doar acolo au înţeles. S-au suit ca să vadă clipa când Hristos va deschide calea Sfântului Duh.

După înălţare, apostolii s-au suit în foişorul cel de sus (cf. F. A. 1, 13), ca să aştepte venirea Sfântului Duh, aşa cum făgăduiseră Tatăl şi Fiul. Prin urmare, Duhul Sfânt este făgăduinţa Tatălui. Dacă vom cerceta întreaga lucrare a Tatălui în Vechiul Legământ, vom vedea că aceasta a fost făgăduinţa: că va trimite pe Duhul Sfânt, pe care apostolii şi întreaga Biserică L-au primit ca dar de la Domnul în ziua Cincizecimii. Astfel, făgăduinţa Tatălui si darul Fiului, adică lucrarea Tatălui si a Fiului, sunt această depozitare permanentă a Duhului în oameni. Lucrul acesta îl întâlnim şi în paremiile sărbătorii de azi.

Mai ales când le citim în cadrul lor istQric şi profetic, putem înţelege mai bine lucrurile măreţe pe care le ascund. Prima şi a doua paremie sunt din prorocul Isaia. Prima spune: „Veniţi să ne suim în muntele Domnului!" (Is. 2, 3).

Pentru ca Biserica să vorbească, la Vecernia înălţării, de „muntele Domnului" înseamnă că este vorba de Muntele Măslinilor, locul unde a avut loc înălţarea. Domnul „S-a înălţat de pe munte", şi de aceea Muntele Măslinilor a rămas în amintire ca „muntele Domnului". Toţi munţii, Sionul, munţii din preajmă şi cei ai Iudeii, erau cu toţii ai Domnului. Dar pe „muntele Domnului" s-a întâmplat ceva deosebit. Cartea înţelepciunea lui Solomon ni-L înfăţişează pe Domnul ca pe un războinic coborând din cer şi păşind oarecum pe munte (cf Inţel. Sol. 18, 15), despre care noi spunem că este Muntele Măslinilor. Dacă noi, oamenii, lăsăm urme, atunci când coboară Dumnezeu e cu putinţă să nu-Şi lase urmele? Aşadar, când Domnul a păşit pe munte, acesta, din cauza elanului şi a atotputerniciei Lui, s-a despicat, şi îndată a luat naştere o vale
adâncă (cf. Zah. 14, 4).

Prorocul Isaia continuă: „şi ne va vesti calea Lui" (Is. 2, 3). După ce ne-am suit în munte, Domnul ne va vesti care este calea Lui. Când a avut loc înălţarea Domnului, ucenicii au călătorit de la Ierusalim către Betania, dar n-au ajuns acolo, pentru că Evanghelia spune „până spre Betania" (Lc. 24, 50). Prin urmare, aşa cum spun toţi Părinţii, înălţarea a avut loc pe Muntele Măslinilor. Dar care este calea Domnului despre care vorbeşte Prorocul? Evident, este calea pe care Hristos S-a înălţat la ceruri şi calea pe care S-a pogorât Sfântul Duh, adică cea a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfântul Duh în chip de porumbel.

Cea de-a treia paremie, prorocia lui Zaharia, este măreaţă şi le înfăţişează pe toate cele spuse mai înainte. Zice: „Şi vor sta picioarele Lui pe Muntele Măslinilor" (Zah. 14, 4). Domnul a trecut de multe ori pe lângă Muntele Măslinilor, dar Biserica a folosit această prorocie numai în legătură cu înălţarea Sa. Prin înălţarea Sa Domnul a făcut acest munte „aşternut picioarelor Lui“, al împărăţiei cerurilor. Verbul „vor sta“ este cauza pentru care a ieşit apă vie - „va ieşi apă din Ierusalim“ -, din care jumătate s-a vărsat „în marea cea dintâi“, iar cealaltă jumătate, în „marea cea de apoi“, Mediterana (cf Zah. 14, 8). Adică, în Răsărit şi în Apus, toate au fost umplute de către Sfântul Duh.

Prorocul Zaharia continuă: „Ieşi-va apă în vară şi în primăvară" (Zah. 14, 8). După cum se ştie, Palestina suferă din cauza lipsei de apă, şi de aceea multe din imaginile pe care le foloseşte Domnul în pildele şi în omiliile Sale reflectă această lipsă. Domnul vorbeşte neîncetat despre apă. Se spune că este apă mai cu seamă iarna. Dar Prorocul spune că nu, ci tocmai vara şi primăvara, atunci când nu este apă, atunci vom vedea revărsarea abundentă a apei, adică a Sfântului Duh. Când plouă în Palestina, ai impresia că se deschid izvoarele cerului, apa se revarsă, dar nu rămâne nimic. După puţin timp, ai impresia că nici nu a plouat, în afară de locurile unde se află copaci mari. Dumnezeu foloseşte aceste imagini ca să arate înaintarea sufletului şi a Bisericii prin Sfântul Duh.

După ce am văzut paremiile, putem acum să înţelegem că expresia „Domnul S-a înălţat la ceruri" înseamnă că a fost luat, a plecat. Această expresie cuprinde în ea durerile
naşterii, o dramă care nu duce la un Dumnezeu artificial, ci la Dumnezeul cel adevărat, Care locuieşte în inimile noastre. De aceea şi ucenicii, văzând că L-au pierdut pe
Părintele şi învăţătorul lor, ziceau: „Nu ne lăsa orfani!"1.

Dacă omul trebuie să-şi piardă viaţa pentru a o câştiga, cu cât mai mult trebuia să-L piardă pe Dumnezeu ca să-L afle! Prin urmare, expresia „Domnul S-a înălţat la ceruri"
înseamnă: L-am pierdut, S-a îndepărtat, S-a ascuns în ceruri, şi ucenicii au rămas dintr-odată săraci. Verbul „S-a înălţat"2 nu ar putea fi înlocuit de niciun alt verb. Am fi putut spune că Domnul a luat firea omenească şi a înălţat-o la cer, dar aceste verbe nu au aceeaşi cuprindere ca „S-a înălţat", care exprimă pierderea.

Insă, din punctul de vedere al cerului, „S-a înălţat" înseamnă că cerul II primeşte pe Cel care a venit. Expresia „înălţarea Domnului" arată lucrul pe care nu-l puteau pricepe îngerii, anume că Cel pe care-L întâmpină este Cel care S-a pogorât, este Dumnezeu. Altfel, n-ar fi putut să Se întoarcă la ceruri. Dumnezeu S-a pierdut pentru noi, dar S-a
întors acolo unde este adevăratul Lui loc. Când cineva se întoarce acasă, află odihnă. Astfel si Hristos, întorcându-Se în sânurile Tatălui, S-a odihnit.

Când spunem cuiva că „eu te preiau", înseamnă că de acum încolo îţi voi purta de grijă, că îmi asum tutela ta, iar tu să rămâi liniştit. Aşa şi înălţarea Domnului înseamnă că, acum, Tatăl, primindu-L, II odihneşte pe Fiul. Prin urmare, Domnul a împlinit lucrul pentru care a fost trimis, a săvârşit voia lui Dumnezeu, şi de aceea, prin înălţarea Sa, Se naşte, oarecum, încă o dată în sânurile părinteşti. Acum însă nu Se naşte în mod simplu ca Dumnezeu, ci ca Dumnezeu şi om, adică începe din nou prima Sa lucrare, prima Sa iconomie, pe care voia stricată a omului şi a demonului a distrus-o.

Adeseori, cât de greu ne este când suntem obligaţi să reîncepem un lucru! Domnul însă nu a simţit ca o povară să înceapă din nou, prin înălţarea Sa, istoria neamului omenesc si să creeze o nouă naştere.

Inălţarea a fost un nou început pentru făptură Sa, care de acum nu a mai rămas jos, pe pământ, ci a luat-o cu El, pentru că Domnul Si-a asumat firea omenească. Atunci când
spunem că „Domnul S-a înălţat", nu înţelegem că S-a înălţat Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu a rămas nedespărţit de Tatăl, a rămas în sânurile părinteşti. De vreme ce Fiul lui Dumnezeu este prezent pretutindeni, şi mai cu seamă în cer, nu era cu putinţă să Se înalţe la cer. Cel care S-a înăltat a fost Mântuitorul îmbrăcat cu firea omenească. In realitate, ne-am înălţat noi, firea umană, care acum se odihneşte în sânurile părinteşti.

Aceasta este restaurarea, „apocatastaza", naşterea din nou a omului. Dumnezeu nu-l mai plăsmuieşte acum pe om „luând ţărână din pământ" şi dându-i viaţă prin Sfântul Duh, ci îl naşte în sânurile părinteşti, sus, în cer, pentru că l-a unit definitiv cu Sine, Şi l-a împropriat, l-a făcut fiul Său. Acum, Dumnezeu este adevăratul său tutore, luminătorul său, mijlocitorul său. Această înfiere a omului este definitivă si desăvârşită si nu există nicio teamă că va fi năruită de o altă putere. Prin urmare, înălţarea este definitivarea asumării omului de către Dumnezeu.

Aşa cum, la Schimbarea la Faţă a Domnului, nu Hristos S-a schimbat, ci apostolii, ca să poată vedea slava lui Hristos - Hristos era întotdeauna luminos, cu mult mai mult decât L-au văzut apostolii sus, pe Tabor -, tot aşa şi acum s-a înălţat firea omenească, veşmântul care ascundea strălucirea Dumnezeirii. Intr-un anume fel, omul cel căzut a ieşit din sfera pământească şi acum triumfa omul cel nou, Hristos cel veşnic, Dumnezeu-omul.

Cum a avut loc înălţarea Domnului? „Un nor L-a luat” (F. A. 1,9). Verbul „a lua”  are sensul de „a susţine“. Adică norul a devenit fundamentul de pe care a zburat Hristos, firea omenească îndumnezeită. Dar oare de ce a folosit Domnul norul la înălţarea Sa? După cum ştim, norul este prezent mereu în Sfânta Scriptură şi este calea pe care umblă Dumnezeu. De aceea şi spunem: „Iisus, Cel mai presus de Dumnezeire, a venit pe nor uşor”3. De asemenea, norul îl ascunde de privirile oamenilor pe Cel care păşeşte peste nori, adică ascunde Dumnezeirea. La înălţarea Domnului, norul era întunericul care ascundea dumnezeirea Dumnezeu-omului, pentru că trebuia ca fiecare om să o descopere atunci când urma să coboare Sfântul Duh.

Psalmul 17 spune: „Suitu-S-a pe heruvimi şi a zburat, zburat-a pe aripile vânturilor” (Ps. 17, 12). Ciudat lucru! Cum S-a suit „pe heruvimi”? Psalmistul foloseşte verbul „a zburat” de două ori, ca să arate repeziciunea lui Dumnezeu şi, prin urmare, atotprezenţa Lui. „Zburat-a pe aripile vânturilor." Dacă aripile le dau păsărilor repeziciune, cu cât mai mult o face vântul, care e mai iute decât ele! La fel şi Domnul, în dumnezeiasca Sa iconomie, aleargă, este foarte grabnic şi prezent pretutindeni. Prin urmare, norul
este imaginea heruvimilor, chipul îngerilor.

Alt psalm spune: „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi pară de foc" (Ps. 103, 5). „Duhurile" sunt vânturile, mai cu seamă norii, care vin şi pleacă, şi cerul se deschide şi se ascunde într-o necurmată schimbare. Prin urmare, norul este, mai întâi, cel care ascunde Dumnezeirea, ca să nu murim. In al doilea rând, norul L-a luat pe Domnul ca om şi L-a înălţat la cer. In al treilea rând, ne arată în chip simbolic propria noastră îndumnezeire, pe care trebuie s-o căutăm, s-o simţim, s-o cerem, s-o credem.

In timpul înălţării firii omeneşti la cer avem un dialog foarte frumos, care este o trăsătură a canoanelor sărbătorii înălţării, dar care apare în Sfânta Scriptură. Acest dialog se poartă între toţi îngerii care privesc ţintă la Domnul, urmând să îl slujească pe om. Pe acest om l-au slujit şi la înălţarea Domnului, poruncind îngerilor mai de sus şi zicând: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre!" Această expresie este cunoscută de la slujba de sfinţire a bisericii, din psalmi şi din slujba învierii. Cuvintele „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre!" înseamnă: Trageţi zăvoarele porţilor, deschideţi cămările, pentru că fiecare poartă este mică pentru a-L primi pe Cel ce S-a deşertat, pe Dumnezeul Care S-a micşorat! Hristos zboară îmbrăcat cu firea omenească. Este atât de mare, încât nicio poartă nu-L poate încăpea, şi de aceea trebuie să le ridice.

„Ridicaţi, căpetenii, porţile!" - imaginea este adevărată, luată din viaţa iudeilor. La întoarcerea lor din robia egipteană şi în timpul expediţiilor militare, Chivotul trebuia să meargă înainte, fiind ridicat cu multă evlavie, pentru că era semnul prezenţei lui Dumnezeu. Chivotul purta heruvimii şi acoperământul împăcării, deasupra căruia se auzea glasul lui Dumnezeu descoperind oamenilor voia Sa. Chivotul mergea înainte. Când trebuia să treacă de porţi, pentru a intra în oraşele pe care le-au cucerit, căpeteniile alergau înainte şi cereau de la duşmani să le predea cheile porţilor, ca să treacă Chivotul. Expresia „Ridicaţi porţile!" însemna predarea cetătii si a dumnezeilor mincinoşi în mâna adevăratului Dumnezeu. Trebuia nu doar să deschidă pur şi simplu porţile, ci şi să le scoată din ţâţâni, ca să treacă Chivotul, adică Dumnezeu Care şade pe tron. La fel s-a întâmplat şi când au adus Chivotul în Templul lui Solomon, la fel stăteau lucrurile de fiecare dată când Chivotul se întâmpla să plece sau să se piardă sau să îl ia cei de alt neam: când îl aduceau înapoi, trebuiau să scoată porţile; înainte mergeau bătrânii poporului şi le deschideau.

Slujba noastră de astăzi foloseşte această imagine pentru înălţarea Domnului la cer. îngerii strigă şi poruncesc cerurilor să-şi deschidă porţile. Mulţimea cerurilor corespunde unei expresii ebraice şi este explicată de aproape toţi Părinţii. Adeseori, Părinţii vorbesc despre două, trei sau şapte ceruri. Apostolul Pavel a fost înălţat până la al treilea cer (cf. 2 Cor. 12, 2), iar alţi sfinţi, până la al şaptelea. Aceasta se spune pentru a fi evidenţiată distanţa dintre pământ şi Dumnezeu, marea înălţime a lui Dumnezeu (cf. Ps. 137, 6). Nu ne ajunge să spunem că ne desparte un singur cer. Multele ceruri arată măreţia Dumnezeirii, strălucirea şi podoaba lui Dumnezeu. De asemenea, schimbarea cerurilor arată desăvârşirea, cea mai înaltă măsură de îndumnezeire la care a ajuns omul şi care s-a realizat prin înălţarea Domnului şi, apoi, prin primirea Sfântului Duh. Unii au împărţit cerurile astfel: cerul cel mai de jos - acesta pe care îl vedem, tăria, apoi al treilea cer, şi cu cât merge cineva mai sus, cu atât mai înalte sunt şi cerurile, şi îngerii care slujesc acolo.

Domnul Se înalţă pe heruvimi, pentru că în iconomia Vechiului Legământ sunt folosiţi mai ales heruvimii şi serafimii, precum şi arhanghelii Mihail şi Gavriil. Mihail şi Gavriil sunt dintre îngerii care îi slujesc pe oameni şi II revelează pe Dumnezeu. Mihail face cunoscută puterea lui Dumnezeu, iar Gavriil, caracterul de Dumnezeu şi om, adică faptul că în Fiul există şi omul şi că omul este dumnezeu. De aceea Gavriil slujeşte taina Buneivestiri şi bunele vestiri de veselie, în timp ce Mihail le slujeşte pe cele legate de puterea Domnului, care au legătură cu războiul.

Cel mai aproape de Dumnezeu stau heruvimii şi serafimii. Serafimii închipuie puterea curăţitoare a lui Dumnezeu, şi de aceea ard. Numele de „serafim“ provine de la verbul ebraic „saraf care înseamnă „a arde“. De aceea un serafim l-a slujit pe Isaia, luând un tăciune de pe altar şi atingându-i cu el buzele. Atunci Isaia a spus: „M-am străpuns la
inimă“ (Is. 6, 5), sunt pierdut, ce-i asta ce-am văzut? Aşadar, serafimii descoperă însuşirea de foc, luminoasă şi arzătoare a lui Dumnezeu, iar heruvimii, lucrarea mai adâncă şi mai duhovnicească a lui Dumnezeu, ei fiind cunoscătorii de taină ai lui Dumnezeu, cei care pot să sădească în cugetul nostru cele mai adânci lucruri ale vieţii dumnezeieşti.

Ingerii, în timp ce-L văd pe Domnul că Se înalţă, Ii pregătesc calea către cer, poruncind îngerilor din tagmele superioare să deschidă porţile. Aceştia, neştiind ce se întâmplă, întreabă şi zic: „Ce este aceasta?“ Atunci heruvimii, făcând cunoscut Ipostasul dumnezeiesc şi omenesc al Domnului4, răspund: „Acesta este Mântuitorul, Dumnezeul nostru!“ Cel care S-a pogorât acum Se înalţă. Ceea ce îi uimeşte pe îngerii care îl poartă pe Hristos şi îi face pe îngerii care-L primesc pe Domnul să se uimească nu este Fiul lui Dumnezeu, ci omul. Pentru că pe Fiul lui Dumnezeu L-au cunoscut. Nu cunoşteau însă că firea omenească se va înălţa la cer. Şi îngerii trebuia să fie iniţiaţi în aceste taine, pentru că nu au fost şi nu sunt întotdeauna cunoscători ai deşertării lui Hristos.

Intrebarea „Cine este acesta?“ au pus-o şi demonii în iad. Când Domnul a pogorât acolo, diavolul s-a bucurat, pentru că L-a înghiţit în pântecele său, dar a înţeles de îndată că a fost înşelat, şi atunci a zis: „Cine este acesta?", pentru că Domnul i-a prădat împărăţia5. Acum „Cel care S-a coborât la iad“ Se înaltă la ceruri, iar întrebarea „Cine este acesta?" o pun îngerii din tagmele superioare, şi primesc răspunsul: „Acesta este Mântuitorul nostru!", acesta este Dumnezeul nostru, nu vă miraţi! Da, trupul moşteneşte acum cerul, pentru că a fost îndumnezeit! Prin urmare, îngerii, mai întâi, înştiinţează şi slujesc înălţarea omului. In al doilea rând, tâlcuiesc faptul că trupul care se înalţă este un trup îndumnezeit, veşmântul Fiului lui Dumnezeu Care S-a pogorât.

In al treilea rând, răspund la întrebarea: „De ce-Ţi sunt hainele roşii?“ (cf Is. 63, 2), spunând că această prorocie a vestit mai dinainte, pe de-o parte, taina îndumnezeirii omului, iar pe de alta, taina deşertării lui Dumnezeu6. Fiul lui Dumnezeu S-a deşertat, iar omul s-a umplut, ca să umple cerul cu mulţimea sfinţilor. Prin urmare, „ceea ce s-a înălţat de la noi întru slavă, la ceruri“, ceea ce s-a pierdut din ochii noştri cu atâta slavă a fost firea omenească. Aceasta s-a pierdut din ochii noştri „întru slavă“ datorită firii dumnezeieşti a Domnului, pentru că lumina a pătruns trupul care s-a înălţat. Fiul lui Dumnezeu este acum ceea ce a fost si ceea ce va fi; omul însă, din pământesc, devine acum dumnezeiesc.

ARHIMANDRIT EMILIANOS SIMONOPETRITUL

 Fragment din cartea "Cuvantari duhovnicesti la sarbatori', Editura Sfantul Nectarie

Cumpara cartea "Cuvantari duhovnicesti la sarbatori"

 Note:

1 Cf. A patra stihiră de la Vecernia înălţării Domnului
2 Verbul grecesc pe care Părintele Emilianos îşi întemeiază, în continuare, tâlcuirea este , „a înălţa“, format din prepoziţia avă, cu sensurile de „în sus, de jos în sus“, şi verbul 
cu sensurile de „a lua, a primi, a duce cu sine“. (n.tr.)
3 Canonul Maicii Domnului de la Imnul Acatist, Irmosul Cântării a 4-a.
4 Cf. Slujba înălţării Domnului, stihirile a cincea şi a şasea de la Litie; a doua stihiră de la Stihoavna Vecerniei; al doilea tropar din Cântarea a 9-a din Canonul întâi al Utreniei.
5 Cf. Utrenia Duminicii, glas 8, stihira a opta a Laudelor.

 

• Inaltarea Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Inaltarea Domnului
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Manastirea Inaltarea Domnului - Detroit, Michigan
  Publicat in : Biserica in lume

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: