Sfânta şi prealăudata Pururea-Fecioară şi Născătoare de Dumnezeu Măria fiind mai dinainte hotărâtă prin sfatul preştiutor şi mai înainte de veci al lui Dumnezeu, a fost preînchipuită şi mai înainte propovăduită de Duhul Sfânt prin diferite imagini şi cuvinte ale profeţilor, în timpul mai dinainte hotărât a odrăslit din rădăcina lui David, potrivit făgăduinţelor făcute către acesta; căci spune: S-a jurat Domnul lui David adevărul şi nu-l va lepăda: din rodul pântecului tău voi pune pe tronul tău [Ps 131,11; 2 Rg 7,12]; şi iarăşi: Odată m-am jurat întru cel sfânt al meu, că nu voi minţi pe David. Sămânţa lui rămâne în veac şi tronul lui ca soarele înaintea mea şi ca luna făcută pentru veşnicie şi care este martor credincios în cer [Ps 88, 35-36]. Şi Isaia: Toiag va răsări din Iesei şi floare se va înălţa din rădăcina lui [Is 11,1].
Aşadar că Iosif se trage din seminţia lui David au arătat precis preasfmţiţii Evanghelişti Matei şi Luca: Matei coboară pe Iosif din David prin Solomon [Mt 1, 6-16], iar Luca, prin Natan [Lc 3, 23-31]. Amândoi însă au trecut sub tăcere genealogia sfintei Fecioare.
Trebuie sa se ştie însă că nu era obiceiul la evrei şi nici în dumnezeiasca Scriptură să se scrie în genealogie femei; dar era o lege ca să nu se facă căsătorii între seminţii diferite [Nm 36, 6-9]. Deci Iosif, coborându-se din seminţia lui David şi drept fiind, căci aşa mărturiseşte despre el dumnezeiasca Evanghelie [Mt 1,19], nu s-ar fi logodit împotriva legii cu sfânta Fecioară, dacă ea nu cobora din aceeaşi seminţie. Aşadar, evangheliştii s-au mulţumit să arate numai linia descendentă a lui Iosif.
Trebuie să se ştie şi aceasta, şi anume că era o lege ca atunci când murea un bărbat fără copii, fratele lui să se căsătorească cu femeia celui răposat şi să se ridice sămânţa fratelui său [Fc 38, 8; Dt 25, 5-6]. Deci cel care se năştea era după fire fiul celui de-al doilea, adică al celui care l-a născut; iar după lege al celui răposat.
Din linia genealogică a lui Natan, fiul lui David, Levi a născut pe Melhi şi pe Pantera, Pantera a născut pe Bar-pantera, căci aşa se numea. Acest Barpantera a născut pe Ioachim, Ioachim a născut pe sfânta Născătoare de Dumnezeu. Natan a avut femeie din linia genealogică a lui Solomon, fiul lui David, din care s-a născut Iacov. Dar când a murit Natan, Melhi, cel din seminţia lui Natan, fiu al lui Levi, dar frate al lui Pantera, s-a căsătorit cu femeia lui Natan, mama lui Iacov şi din ea a născut pe Eli. Aşadar, Iacov şi Eli au devenit fraţi din aceeaşi mamă: Iacov din seminţia lui Solomon, iar Eli din seminţia lui Natan. Eli cel din seminţia lui Natan a murit fără copil şi Iacov, fratele lui, cel din seminţia lui Solomon, a luat pe femeia lui şi a ridicat sămânţa fratelui lui şi a născut pe Iosif. Aşadar, Iosif prin fire este fiul lui Iacov, care se coboară din Solomon, dar după lege al lui Eli, care se coboară din Natan.
Ioachim deci s-a căsătorit cu cinstita şi vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea din vechime fiind stearpă a născut pe Samuii prin rugăciune şi făgăduinţă [1 Rg 1,10-11. 20-21], tot aşa şi aceasta prin rugăciune şi făgăduinţă către Dumnezeu primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, ca şi în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite. Aşadar, harul — căci aşa se tălmăceşte numele Ana — naşte pe Doamna — căci aceasta înseamnă numele Măria — şi în adevăr, fiind Maica Creatorului, a ajuns Doamna tuturor făpturilor. Se naşte în casa lui Ioachim, care se găsea lângă poarta oilor şi este adusă la templu. Apoi, fiind sădită şi îngrăşată de Duhul în casa lui Dumnezeu ca un măslin încărcat de rod, a ajuns locaşul oricărei virtuţi, depărtând mintea de orice dorinţă lumească şi trupească, păstrându-şi astfel feciorelnic sufletul împreună cu trupul, după cum se cuvenea sânului care avea să primească pe Dumnezeu; căci El, sfânt fiind, Se odihneşte întru sfinţi [îs 57,11]. Stăruie deci în sfinţenie şi se arată cu vrednicie templu sfânt şi minunat al Preaînaltului Dumnezeu.
Dar pentru că duşmanul mântuirii noastre pândea fecioarele din cauza profeţiei lui Isaia care spune: Iată fecioara va avea în pântece şi va naşte fiu şi vor numi numele lui Imanuel, care se tălmăceşte: Cu noi este Dumnezeu [Is 7,14], Cel care-i prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor [Iov 5,13; 1 Co 3,19], ca să amăgească pe cel care se îngâmfă totdeauna cu înţelepciunea, tânăra e dată de preoţi spre logodnă lui Iosif cartea cea nouă celui care ştie carte [Is 29,11], iar logodna a fost păzitoare a fecioarei şi înşelare a celui care pândea fecioarele. Iar când a venit plinirea vremii [Ga 4, 4] a fost trimis îngerul Domnului la ea binevestindu-i zămislirea Domnului [Lc 1, 26-38], şi aşa a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu, Puterea enipostatică a Tatălui, nu din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului [In 1,13], adică împreunare şi sămânţă, ci din bunăvoinţa Tatălui şi din conlucrarea Sfântului Duh. Şi ea a dăruit Creatorului posibilitatea să Se creeze, Făcătorului să Se plăsmuiască, Fiului lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu să Se întrupeze şi să Se facă om din preacuratul şi neîntinatul ei trup şi sânge, plătind datoria strămoaşei; căci aşa cum aceea a fost plăsmuită din Adam fără împreunare, tot aşa şi aceasta a născut pe Noul Adam, Care s-a născut potrivit legii naşterii, dar mai presus de firea naşterii, căci Cel din Tatăl fără mamă Se naşte din Mamă fără tată: potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut prin femeie; mai presus de firea naşterii, pentru că s-a născut fără Tată; potrivit legii naşterii, pentru că s-a născut la timpul sorocit naşterii — căci se naşte când a împlinit nouă luni şi trece în a zecea — mai presus de legea naşterii, căci s-a născut fără să pricinuiască durere; fiindcă a aceleia căreia nu i-a precedat plăcerea nu i-a urmat nici durerea, potrivit cuvintelor profetului: înainte de a simţi dureri, a născut [Is 66, 7]; şi iarăşi: înainte de a veni vremea durerilor, ea a fugit şi a născut băiat [Is 66,7].
Din ea S-a născut, aşadar, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, nu om purtător de Dumnezeu, ci Dumnezeu întrupat. N-a fost uns profet printr-o lucrare, ci prin prezenţa deplină a Celui care unge, încât Cel care unge să Se facă om, iar cel care a fost uns să Se facă Dumnezeu nu prin schimbarea firilor, ci prin unirea după ipostasă. Acelaşi era atât Cel care unge, cât şi cel care a fost uns ungându-Se ca Dumnezeu pe Sine însuşi ca om. Cum deci să nu fie Născătoare de Dumnezeu cea care a născut din ea pe Dumnezeu întrupat? In adevăr, este în sens propriu şi real Născătoare de Dumnezeu, Doamnă care stăpâneşte toate făpturile, fiind roabă şi maică a Creatorului. După cum atunci când S-a zămislit Cuvântul a păzit-o fecioară pe aceea care a zămislit, tot aşa şi atunci când S-a născut a păzit nevătămată fecioria ei, trecând numai prin ea şi păstrând-o încuiată [Iz 44, 2]. Zămislirea s-a făcut prin auz, iar naşterea prin ieşirea obişnuită a celor care se nasc, măcar că unii spun poveşti că s-a născut prin coasta Maicii Domnului; căci nu era cu neputinţă să treacă prin uşă fără să strice peceţile ei.
Rămâne, aşadar, şi după naştere fecioară cea Pururea-Fecioară, necunoscând deloc bărbat până la moarte. Chiar dacă s-a scris: Şi nu a cunoscut-o până nu a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut [Mt 1, 25], trebuie să se ştie că întâi-născut este cel născut întâiul, chiar dacă ar fi unicul născut: întâi-născut arată că s-a născut întâiul, dar nu indică negreşit şi naşterea altora, iar până indică, pe de o parte, sorocul hotărât al unei vremi, dar nu neagă timpul ce urmează după aceasta. Căci zice Domnul: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului [Mt 28, 20]; aceasta nu înseamnă că se va despărţi după sfârşitul veacului, deoarece dumnezeiescul Apostol zice: Şi aşa pururea cu Domnul vom fi [1 Tes 4,17], adică după învierea obştească. Căci cum ar fi primit legătura cu bărbat, ea care a născut pe Dumnezeu şi care a cunoscut minunea din experienţa celor care au urmat? Departe fie acest gând! Nu este lucrul unei raţiuni înţelepte de a gândi asemenea lucruri şi nici într-un caz de a le face.
Dar însăşi fericita, care s-a învrednicit de darurile mai presus de fire, durerile de care a scăpat când a născut le-a suferit în timpul patimii Domnului, suportând sfâşierea inimii din pricina compătimirii de mamă, pentru că vede omorât ca pe un făcător de rele pe Acela pe care îl ştia Dumnezeu prin naştere, şi atunci a fost sfâşiată de gânduri ca de o sabie. Acest lucru vor să-l spună cuvintele: Şi sabie va trece prin însuşi sufletul tău [Lc 2, 35]. Dar bucuria învierii, care propovăduieşte Dumnezeu pe cel care a murit în trup, preschimbă durerea.
SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN
Articol preluat din cartea "Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine" de Epifanie Monahul, Maxim Marturisitorul, Simeon Metafrasul; Editura Deisis
Cumpara cartea "Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.