Ce importanţă poate avea, pentru un om, o muscă?...

Niciuna, am fi înclinaţi să răspundem! Dar oare, pentru noi toţi oamenii, să fie la fel?...

Se pare că pentru unii dintre noi, importanţa ei este foarte mare...

Incercaţi într-o zi, atunci când s-ar întâmpla ca o muscă să se aşeze pe faţa dumneavoastră să o lăsaţi câteva clipe să se plimbe în voie pe obraz, pe frunte... Veţi constata îndată, cât de neplăcut este. Această mică insectă vă poate enerva la culme, vă poate face să vă manifestaţi în fel şi chip furia, aproape vă scoate din minţi...

Nu am dorinţe, îmi mărturisea prietenul meu Stavros. Nu mă plâng pentru situaţia în care mă găsesc. O îndur cu perseverenţă. Cred în Dumnezeu. Câteodată însă, omul cel trupesc se trezeşte înlăuntrul meu şi îmi vin tot felul de dorinţe omeneşti.

Cam ce fel de dorinţe? l-am întrebat. Mă aşteptam să spună că şi-ar dori cine ştie ce lucru plăcut: să poată dansa, să poată înota sau alerga, ori altele. Dar nu. Mi-a răspuns: Uite, de exemplu, să-mi pot şi eu ridica mâna, ca să alung o muscă, ce nu ar înceta să se plimbe pe obrazul meu. Câtă fericire simte cineva care poate să facă măcar şi această simplă mişcare, după ani de paralizie totală. Din păcate, oamenii sănătoşi nu pot să-şi dea seama cu adevărat ce fericire este să te poţi mişca liber...

Completăm descrierea personalităţii lui Stavros Kalkandi cu două întâmplări, petrecute în cadrul acţiunilor de binefacere ale fundaţiei iniţiate de el, „Prietenii invalizilor". Un prim scop al fundaţiei era de a găsi locuri de muncă pentru cei care aveau handicapuri mai uşoare şi care puteau desfăşura o anumită activitate de producţie. Era foarte greu pe vremea aceea, cum de altfel este greu şi în zilele noastre, ca un handicapat să găsească un loc de muncă. Există oameni sănătoşi care sunt şomeri, ce să mai vorbim despre aceşti bieţi nefericiţi.

Intr-o zi, Stavros a luat cu sine şapte infirmi care puteau lucra numai cu o singură mână şi care fuseseră şcolarizaţi şi specializaţi în meseria de sudori şi a mers cu dânşii la un şantier naval. Şantierul aparţinea unui mare bogătaş pe nume Andreadis. A întrebat pe şeful de şantier dacă nu are cumva nevoie de mână de lucru, iar acesta i-a răspuns că ar fi nevoie de nişte sudori specialişti, dar că nu poate angaja astfel de cazuri speciale fără acordul patronului. Cu toate acestea, Stavros a insistat pe lângă şeful de şantier să-i pună pe muncitorii aduşi de el să dea un test de lucru. Ştia că aceştia erau foarte buni meseriaşi şi se descurcau foarte bine chiar şi cu o singură mână. In plus, erau foarte ambiţioşi şi harnici, impulsionaţi fiind de necazul lor şi de dorinţa de a nu fi mai prejos decât cei sănătoşi.

Inaintea testului însă au mers şi la patronul şantierului şi i-au expus situaţia. Şi acesta, la rândul lui, s-a arătat foarte sceptic şi rezervat faţă de ideea că aceşti infirmi ar putea să facă faţă unui test concurs, alături de alţi sudori sănătoşi. Cu toate acestea, la insistenţele lui Stavros, a acceptat. Mare le-a fost mirarea tuturor, când au constatat că sudorii handicapaţi lucrau în acelaşi ritm şi la fel de bine cu cei care erau sănătoşi. Unii dintre ei se dovedeau chiar extraordinar de îndemânatici. Văzând rezultatele, patronul a acceptat să îi angajeze de probă pentru o lună. După acea lună de zile i-a scris o scrisoare lui Stavros, l-a felicitat pentru perseverenţa lui şi i-a spus că muncitorii infirmi lucrează foarte bine şi conştiincios şi prin urmare, vor să le mărească şi salariul. Stavros a mulţumit cu lacrimi Sfântului Nectarie, care era sigur că îl ajutase şi de această dată, ascultându-i rugăciunile.

Un alt caz impresionant a fost acela al tânărului de 20 de ani loan Sifakis, care se născuse fără mâini. Venind la spital, doctorii îi improvizaseră o proteză, cu care însă nu putea să facă absolut nici o mişcare. Văzându-l că plângea disperat pe holurile spitalului, deoarece doctorii îl trimiteau acasă fără să-i poată oferi nimic mai bun, Stavros a fost mişcat de suferinţa lui şi i-a promis că va încerca să găsească o soluţie mai bună. A luat legătura prin corespondenţă cu institutul de proteze pentru handicapaţi de la Londra, trimiţându-le şi fotografia tânărului. Aceştia au răspuns că pentru problema respectivă, cele mai bune soluţii le oferea, la momentul respectiv, institutul de la Moscova.

Citind acest răspuns, Stavros s-a gândit ce să tacă mai departe. întâmplarea a făcut ca în acele zile să aibă loc o Conferinţă a Bisericilor Ortodoxe, care se desfăşura în insula Rodos. Stavros a plecat imediat acolo şi a luat legătura cu reprezentantul Bisericii Ruse, cu Mitropolitul de Petrupolis, Nicodirn. Explicându-i situaţia, acesta s-a arătat binevoitor să ajute şi, la întoarcerea la Moscova, a luat legătura cu responsabilii institutului. Ioan Sifakis a fost invitat apoi să vină la Moscova. A stat acolo cinci luni şi cu sprijinul financiar al Bisericii Ruse a primit o proteză modernă, cu ajutorul căreia putea să facă şase mişcări de bază. Fericirea tânărului era fără de margini. La întoarcere a mulţumit binefăcătorului său, care l-a trimis la rândul său, să mulţumească Sfântului Nectarie, binefăcătorul şi ocrotitorul celor suferinzi.

Participând activ deci, la toate aceste activităţi ale fundaţiei, Stavros se simţea foarte mulţumit sufleteşte. Era deja o mare diferenţă între perioada în care abia se întorsese din America, când se simţea nefericit şi copleşit de boala sa şi perioada pe care o petrecea acum. Intărit sufleteşte printr-o activă viaţă creştină, având ca centru viaţa duhovnicească de rugăciune, spovedania şi împărtăşania, Stavros reuşise deja să micşoreze efectele negative ale bolii sale. De asemenea, participând la aceste acţiuni ale fundaţiei, îşi găsise totodată o activitate practică, ce îi oferea pace sufletească.

Ajungem aşadar, la anul mântuirii, 1971. Stavros nu mai fusese de multă vreme în Eghina să se închine la moaştele Sfântului Nectarie. De fiecare dată când fusese acolo, simţea că prinde deosebite noi puteri sufleteşti şi trupeşti, care îl ajutau să-şi continue toate aceste activităţi amintite mai sus. De aceea a răspuns pozitiv la propunerea părintelui Filotei, care tocmai venise până la Atena, de a mai vizita odată mănăstirea sfântului lor atât de iubit.

Ajungând la mănăstirea Sfânta Treime, părintele Filotei a săvârşit Sfânta Liturghie, l-a împărtăşit pe Stavros şi apoi au continuat cu Acatistul Sfântului Nectarie. La sfârşitul slujbei, Stavros a dorit ca, de fiecare dată, să se închine la sfintele moaşte, l-a rugat chiar pe cei doi soldaţi să ridice racla de argint în care se aflau acestea şi să o pună pe picioarele sale. La o primă încercare de a o ridica, cei doi soldaţi au reuşit, deşi în alte dăţi ea nu fusese ridicată cu uşurinţă. Au întrebat-o pe maica stareţă dacă nu cumva racla este prinsă cu şuruburi de soclul de marmură. Mirată de întrebare, a răspuns că nu are nici un şurub. Abia la a doua încercare, cu mare greutate au reuşit să ridice racla şi să o pună pentru câteva clipe pe picioarele paralizate ale lui Stavros. Se pare că prin această greutate, Sfântul Nectarie voia să îşi facă simţită prezenţa. îmbrăţişând cu toată dragostea şi credinţa sa sfintele moaşte, Stavros s-a rugat zicând:

- Sfinte, de această dată n-am venit să-ţi cer nimic. Am venit să-ţi dau. Să-ţi dau viaţa mea. Să-ţi dau toată fiinţa mea. Tu ştii mai bine decât mine ce trebuie să-mi dai. Dacă nu trebuie să-mi dai nimic, cel puţin ajută-mă să devin un bun ostaş duhovnicesc al Mântuitorului Hristos. Invredniceşte-mă ca oriunde m-aş afla, fie în cărucior, fie pe picioarele mele, să devin pricină a slăvirii sfântului tău nume. Aceasta îţi cer. Arată-mi că asculţi rugăciunea mea.

A doua zi s-au întors la Atena. Stavros şi-a reluat programul de zi cu zi. Simţea totuşi că ceva nou se întâmplă cu el. După câteva zile, chiar în ziua Sfinţilor doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, a simţit că trupul său era dezlegat de legăturile paraliziei, care atâţia ani îl chinuise. I-a rugat pe cei doi soldaţi dimineaţa să-l ajute să se ridice în picioare. Aceştia, miraţi de o asemenea dorinţă neobişnuită, l-au întrebat pentru ce cere aceasta. El însă a insistat. L-au ajutat să se ridice şi mare le-a fost mirarea când au văzut că genunchii bolnavului nu mai cedează greutăţii corpului şi că se putea susţine singur. Apoi Stavros le-a cerut acel aparat ortopedic, cu care se ajută anumiţi infirmi să meargă, sprijiniţi cu mâinile pe el. Simţea că poate să păşească, dar datorită faptului că nu mai mersese de atâţia ani, muşchii săi erau foarte slăbiţi şi în plus uitase mişcările care trebuiau făcute. Era asemenea unui copil mic ce abia învaţă să facă primii paşi. Cu toate acestea, sprijinit pe aparatul respectiv, spre stupoarea celor prezenţi, a reuşit să facă câţiva paşi. Apoi a strigat plângând: „M-am făcut bine! M-am făcut bine! Dumnezeule, slăvit să fii în veci! Sfinte Nectarie, îţi mulţumesc.!".

Cei doi soldaţi lăcrimau şi ei, profund impresionaţi. S-a aşezat din nou în scaunul cu rotile şi i-a rugat pe soldaţi să îi cheme pe toţi medicii prezenţi în spital, fără să le spună despre ce este vorba. Când au venit i-a întrebat:

- Credeţi că voi mai putea merge vreodată?

- Domnule Stavros, ce v-a apucat să ne chemaţi degeaba aici? Vă ţineţi de glume astăzi? De atâţia ani suntem împreună aici şi ştiţi bine că, din păcate, nu există nici o şansă de vindecare pentru boala dumneavoastră, a răspuns unul dintre medici.

- Şi totuşi, eu am să vă demonstrez că, prin voia lui Dumnezeu, pot merge din nou. Primii paşi insă, aş dori să îi fac în Sfânta Biserică, pe care împreună am Lonstruil-o. De aceea, vă rog să îi chemaţi acolo acum şi pe ceilalţi bolnavi.

Vădit neîncrezători, unii chiar deranjaţi de toată această situaţie, crezând că bietul Stavros a cam luat-o razna, au acceptat totuşi, din respect pentru persoana sa şi pentru ajutorul pe care îl oferise de atâta timp azilului. Odată adunaţi în Biserică, Stavros le-a spus tuturor celor prezenţi:

„Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfântului Nectarie de Eghina, m-a făcut sănătos! A venit clipa în care voi putea merge din noul".

Apoi l-au ajutat uşor cei doi soldaţi să se ridice şi cântând: „Cine este Dumnezeu Mare ca Dumnezeul nostru ? Tu eşti Dumnezeu Carele faci minunii", a făcut încet, încet primii paşi. Toţi cei prezenţi au izbucnit în strigăte de uimire. Mulţi plângeau şi dădeau slavă lui Dumnezeu. Bolnavii strigau: „Şi noi vrem să ne vindecăm! Doamne, fă o minune şi cu noi!". O mare emoţie şi tulburare îi cuprinsese pe toţi. Medicii şi pacienţii nu îşi puteau crede ochilor. Il cunoşteau pe Stavros de atâţia ani, îl examinaseră de zeci de ori, văzuseră muşchii săi atrofiaţi de atâtea zeci de ani de nemişcare, ştiau că era imposibil cu mijloacele medicale contemporane să se facă bine şi totuşi, iată, el se afla în faţa lor, mergând din nou. Şi nu doar atât. Dar şi mâinile le putea acum mişca normai. Mare este Dumnezeu...!, exclamau cu toţii.

Preotul spitalului a făcut apoi o slujbă de mulţumire, la care au participat cu emoţie toţi in cei adunaţi. Sperau ca într-o zi, această minune a vindecării să se întâmple cu fiecare dintre ei.

După un scurt program de recuperare şi fizioterapie, pentru întărirea din nou a muşchilor slăbiţi de atâţia ani de nemişcare, Stavros a reuşit să îşi reia viaţa normală. S-a întors la casa sa, unde a locuit împreună cu mama şi cu fratele său, a călătorit de multe ori în Eghina, spre a mulţumi neîncetat Sfântului Nectarie, care îl vindecase sufleteşte şi trupeşte. A continuat activitatea de ajutorare a celor invalizi prin fundaţia sa şi a devenit o mărturie vie despre puterea credinţei, despre puterea vindecătoare a Sfântului Nectarie, despre importanţa întoarcerii omului către Părintele Ceresc, către o adevărată viaţă creştină, viaţă în Hristos.

Ziarele şi revistele vremii au relatat adeseori despre vindecarea sa miraculoasă şi astfel a devenit cunoscut în toată ţara. Urmând exemplul său, mii de credincioşi vin an de an la moaştele Sfântului Nectarie, cu speranţa că se vor vindeca de orice boală ar fi cuprinşi, sufletească sau trupească. Şi mulţi dintre ei pleacă vindecaţi.

Stavros a avut de atunci înainte, am putea spune, o viaţă de misionar. A fost invitat să vorbească la zeci de întruniri creştine. A ajuns din nou în America, unde s-a întâlnit cu vechiul său prieten, doctorul Rusk. Bucuros de minunea care se întâmplase, doctorul l-a invitat să vorbească la un congres al medicilor care avea loc în acel an, 1974, la New York. Şi aceia au fost impresionaţi de istoria vieţii sale.

In localitatea în care s-a născut, a ridicat o biserică cu hramul Sfântului Nectarie. Intreaga sa viaţă a dedicat-o iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui aflat în suferinţă.

A trecut la cele veşnice pe 2 ianuarie 1996, la vârsta de 73 de ani. Viaţa sa a reprezentat pentru mulţi un model de dăruire şi de jertfă. Cu siguranţă că acolo, în lăcaşurile drepţilor, se bucură împreună cu Sfântul Nectarie, pentru întoarcerea spre Mântuitorul Hristos a fiecăruia dintre cei pierduţi pe valurile acestei vieţi trecătoare. Veşnică să-i fie amintirea!

Sfantul Nectarie Taumaturgul - viata, minunile, acatistul, paraclisul si slujba; Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sfantul Nectarie Taumaturgul - viata, minunile, acatistul, paraclisul si slujba"

 

• Acatistul Sfantului Nectarie (al doilea acatist)
  Publicat in : Acatiste
• O marturie impresionanta despre un copil operat de Sfantul Nectarie
  Publicat in : Credinta
• Sfantul Nectarie vindeca boli incurabile
  Publicat in : Sfantul Nectarie din Eghina

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: