Cuvântul „pastoraţie” vine de la verbul „pasco”, care înseamnă a hrăni, şi care exprimă de fapt acţiunea de a păstori.

Când Iisus Hristos se adresează Ap. Petru, spunându-i: „Păstoreşte oile Mele” (In. 21, 16), El îi încredinţează sarcina de „păstor”, în sensul de săvârşitor al Sfintei Euharistirii, care este „hrana” şi „băutura” Bisericii (In. 6, 51-58).

Însuşi Mântuitorul Iisus se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Îşi dă propriul Trup şi Sânge ca băutură şi mâncare pentru ca lumea să aibă viaţă: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (In. 10, 11).

Tot aşa și preotul este „păstor” în calitatea lui de slujitor al Domnului şi de săvârşitor al Tainei Euharistiei, reactualizând actul în care Hristos S-a dat pe Sine pentru viaţa întregii lumi. Astfel, preotul face pastoraţie propriu-zisă tocmai în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care sunt „merindele” Bisericii.

Biserica actualizează iconomia mântuirii prin lucrarea pastoral-euharistică şi prin cea misionară, ambele fiind importante pentru zidirea şi întărirea Bisericii: Euharistia pentru „hrana” poporului, iar vestirea Evangheliei pentru convertirea neamurilor.

În viziunea Bisericii Ortodoxe aceste două lucrări sunt inseparabile. Misiunea nu poate fi despărţită de pastoraţie, adică de „zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 12), pastoraţia înseamnând „acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori” sau „de a întreţine prin mâncare”, nu de a conduce sau de a guverna.

Creştinismul nu s-ar fi putut menţine fără adunarea creştinilor în locaşuri de cult, în care se întăreau împreună prin rugăciuni şi „cântări duhovniceşti” (Efes. 5, 19), având credinţa în lucrarea lui Dumnezeu și în prezenţa lui Hristos sub chipul pâinii şi a vinului, după frângerea pâinii şi binecuvântarea paharului (F. A. 2, 42).

Această convingere bazată pe trăirea lucrării lui Dumnezeu e mărturisită clar de apostoli. Astfel, Sf. Pavel spune: „Evanghelia noastră n-a fost la voi numai în cuvânt, ci și întru putere şi în Duhul Sfânt şi în deplină încredinţare...” (I Tes. 1, 5).

Împărtăşirea nu este un simplu „semn”, ea este Trupul învierii care ne dă viaţă, adică însuşi „trupul vieţii”. De aceea, Ap. Pavel ne îndeamnă să fim „asemenea cu El în moartea Lui”, „părtaşi la patimile Lui”, „ca să-L cunoaștem pe El şi puterea învierii Lui” (Filip. 3, 10), „să dăm mulţumire pentru toate” (I Tes. 5, 18) şi „să ne înfăţişăm lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi” (Rm. 6, 13) (Oliver Clement, „Puterea credinţei”, Edit. Pandora, Târgovişte, 1999, p. 65).

La Sf. Pavel cuvântul „euharistie” nu se limitează doar la Euharistia prefacerii pâinii şi a vinului. Pentru el, vestirea Evangheliei este euharistia, liturghia, precum şi slujirea sa cea dintâi, ca „mijlocitor” în numele Domnului Iisus Hristos (II Co. 5, 20).

În timpul misiunii desfăşurate în Troa, pe când se afla în cea de-a treia călătorie misionară, se poate observa slujirea pastorală a Ap. Pavel, în sensul de „săvârşitor” al Euharistiei, aflată în centrul vieţii ortodoxe, precum şi cea de propovăduitor al învăţăturii Domnului Iisus.

„În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii” (F. A. 20, 7).

În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel s-a întâlnit la Milet cu preoţii Bisericii din Efes. Cu această ocazie, el ţine o importantă cuvântare pastorală care a însemnat şi cuvântul său de rămas bun de la ei.

La început, Apostolul mărturiseşte că şi-a îndeplinit lucrarea misionară cu smerenie, predicând cu zel, atât iudeilor cât şi păgânilor, pocăinţa şi credinţa în Hristos, subliniind în acelaşi timp dezinteresul său material în slujirea apostolică.

„Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (F. A. 20, 24).

De asemenea îi îndeamnă să păstorească turma lui Hristos cu luare aminte, întrucât se vor ridica predicatori mincinoşi, care vor căuta să-i înşele pe cei botezaţi în numele Domnului, pentru a zădărnici astfel lucrarea apostolilor.

„Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (F. A. 20, 28).

Acest text constituie un argument al chemării directe la treapta preoţiei de către Dumnezeu, dar şi un temei ce confirmă întemeierea Bisericii, în chip nevăzut, pe Sfânta Cruce, de către Mântuitorul Iisus.

În încheierea discursului, Ap. Pavel îi încredinţează proniei divine, sfătuindu-i să nu fie lacomi, ci să ajute pe cei săraci, potrivit învăţăturii Domnului, care spune că „mai fericit este a da decât a lua”, urmând totodată şi pilda vieţuirii sale creştineşti (F. A. 20, 32-35).

Apoi le aminteşte tuturor, că se desparte definitiv de ei, cuvântarea fiind în acest sens un „testament spiritual” al Sf. Pavel (Ioan Constantinescu, „Studiul Noului Testament”, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 177).

În prima epistolă către corinteni găsim pentru întâia oară noţiunea de „trup” aplicată la mulţimea celor ce se împărtăşesc cu Trupul lui Hristos: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Co. 10, 16-17).

Este un fundament ce se va dezvolta în epistolele din timpul captivităţii lui. Aici, Sf. Ap. Pavel exprimă, în mod explicit, ideea că prin împărţirea unicei pâini euharistice, creştinii sunt „mădulare” ale aceluiaşi „trup” şi sunt în comuniune cu Iisus Hristos (Boris Bobrinskoy, „Taina Bisericii”, Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 92).

Sorin Lungu

• Sfantul Apostol Pavel
  Publicat in : Istoria bisericii in primele trei secole
• Sfantul Apostol Pavel, cel mai mare teolog al Bisericii
  Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel