1. Duminica Floriilor

 

Primul praznic imparatesc cu data schimbatoare, din cursul anului bisericesc, este Duminica Stalparilor sau a Floriilor. Este sarbatoarea care ne aminteste intrarea triumfala a Domnului in Ierusalim, inainte de Patimi (Matei XII, 1- 10 si Ioan XII, 12-18).

 

Primele mentiuni despre aceasta sarbatoare provin din sec. IV. Nu o gasim intre sarbatorile enumerate in Constitutiile Apostolice, dar pome­nesc despre ea : Sf. Epifanie, caruia i se atribuie doua predici la aceas­ta sarbatoare, pelerina apuseana Egeria, care, in insemnarile ei de calatorie, descrie chipul cum se sarbatorea aceasta duminica la Ierusalim, spre sfarsitul secolului IV cand ea viziteaza Tara Sfanta, precum si mari predicatori din sec. al IV-lea, de la care au ra­mas predici tinute in cinstea acestei zile, ca : Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie si Sf. Chiril al Alexandriei . Dupa un obicei stravechi, mentionat chiar in sec. IV de catre pelerina Egeria si generalizat in toata Biserica crestina, se aduc in biserici ramuri de salcie, care sunt binecuvantate si impartite cre­dinciosilor, in amintirea ramurilor de finic si de maslin, cu care multi­mile au intampinat pe Domnul la intrarea Sa triumfala in Ierusalim si pe care noi le purtam in maini ca semn al biruintei impotriva mortii.

 

2. Sfintele Pasti

 

Al doilea praznic imparatesc cu data schimbatoare este Pastile sau sarbatoarea anuala a invierii Domnului.

 

Sarbatoarea Pastilor guverneaza intocmirea intregului ciclu mobil de sarbatori al anului bisericesc (liturgic). De data ei e le­gata ordinea (succesiunea) si denumirea duminicilor si a saptamanilor de peste an, cu evangheliile si apostolele care se citesc la Liturghie in tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminindele si stihirile evanghelice respective, precum si ordinea celor opt glasuri ale cantarilor Octoihului.

 

Cuvantul Pasti (de obicei sub forma plurala) e de origine evre­iasca (de la cuvantul Pesah - trecere, mostenit de evrei de la egipteni, dar provenit in limba romana prin forma bizantino-latina Paschae). Evreii numeau Pasti (Pascha) sau sarbatoarea azimilor sarbatoarea lor anuala in amintirea trecerii prin Marea Rosie si a eliberarii lor din ro­bia Egiptului (Iesire XII, 27), care se praznuia la 14 Nisan si coincidea cu prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara. Termenul ebraic de Pasti este preluat de crestini, dar primeste o noua semnificatie: trecerea de la moarte la viata. Sf. Apos­tol Pavel raporteaza Pastile evreiesti la Hristos si indeamna pe cres­tini la sarbatorirea lor intr-un nou spirit : "Iata Hristos, Pastile nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului" (1 Cor. V, 7-8). Despre serbarea Pastilor la primii crestini  gasim marturii in : Constitutiile Apostolice, canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din Antiohia s.a.

 

Se pare ca numirea de Pasti a fost aplicata de primii crestini la inceput come­morarii anuale a Cinei celei de taina, care avea loc in seara zilei de 13 Nisan sau in Joia dinaintea Duminicii Invierii si consta dintr-o masa rituala, care imita Cina si era insotita de serviciul Sfintei Euharistii. Si precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai tarziu la intreaga sar­batoare a azimilor, care tinea sapte zile (14 Nisan seara - 21 Nisan seara), tot asa la crestini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a mortii si a invierii Domnului.

 

Daca Pastile a fost praznuit inca de la inceput in toata lumea crestina, au existat in Biserica veche mari diferente regionale in ceea ce priveste data si modul sarbatoririi. Astfel, crestinii din partile Siriei si ale Asiei Mici, intemeindu-se pe o traditie mostenita, dupa opini lor, de la Sfintii Apostoli Ioan si Filip, aveau in vedere ziua anuala sau lu­nara si serbau intai moartea Domnului (Pastile Crucii) la 14 Nisan, apoi Invierea (Pastile Invierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua saptamanala in care ar fi cazut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se nu­meau Quartodecimani, fiindca serbau Pastile la 14 Nisan, adica odata cu iudeii. Alti iudaizanti mai moderati (de prin partile Antiohiei) serbau Pastile duminica, dar legau atat de mult data Pastelui crestin de a celui iudaic, incat aveau grija ca acea duminica sa cada totdeauna inlauntrul saptamanii azimilor iudaice, chiar cand aceasta cadea inainte de echinoctiul de primavara. De aceea, ei erau numiti Protopashiti, adica cei ce serbau Pastile mai inainte de data reglementara.

 

Dar cei mai multi crestini, si anume cei din partile Apusului, din Egipt, Grecia si Palestina, luau ca norma ziua saptamanala, sarbatorind Pastile in aceeasi zi din saptamana in care a murit si a inviat Domnul. Ei sarbatoreau adica moartea Domnului totdeauna in Vinerea cea mai apropiata de 14 Nisan, numind-o Pastile Crucii,  iar invierea in Duminica urmatoare, care cadea totdeauna dupa 14 Nisan sau dupa prima luna plina care urma echinoctiului de primavara, dumi­nica pe care o numeau Pastile invierii.

 

Erau si crestini (prin Galia) care serbau Pastile la data fixa : 25 mar­tie sau chiar 27 martie.

De aceea, nici dupa Sinodul din Niceea n-au incetat deosebirile intre diferitele regiuni ale lumii crestine, in ceea ce priveste data serbarii Pastilor. Din nefericire, nici pina astazi nu exista uniformitate in aceasta privinta intre Apusul si Rasaritul crestin, din cauza ca nu toata crestinatatea se serveste de acelasi calendar. Astfel, in Apus, Pastile se serbea­za intre 22 martie si 25 aprilie ale stilului nou, adica in conformitate cu calendarul gregorian, introdus in Apus incepand din 1582.

 

Crestinatatea ortodoxa s-a impartit, din anul 1924, in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastilor : Bisericile ramase la calendarul neindreptat au continuat sa serbeze Pastile dupa Pascalia veche, gresita, a calendarului iulian, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul in­dreptat (stilul nou) au sarbatorit citiva ani (intre 1924-1927) Pastile pe stilul nou (in general la aceleasi date cu apusenii). Ca sa se inlature insa dezacordul acesta suparator dintre diferitele Biserici ortodoxe si pentru a se stabili uniformitate in toata Ortodoxia cel putin in ceea ce priveste data celei mai mari sarbatori crestine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul indreptat au stabilit (din 1927 inainte), prin con­sens general, ca Pastile sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul neindreptat. Aceasta hotarare a fost intarita si de Consfatuirea inter-ortodoxa de la Moscova din iulie 1948.

 

Dar desi sarbatorim toti ortodocsii in aceeasi duminica, ea e nume­rotata diferit in cele doua calendare intrebuintate azi in crestinatatea ortodoxa, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neindreptat este ra­mas in urma fata de cel indreptat. Daca, de ex., Pastile cade la 22 mar­tie pe stil vechi, acea zi corespunde in calendarul indreptat cu 4 aprilie, dupa cum 25 aprilie pe stil vechi corespunde cu 8 mai pe stil nou (25 aprilie + 13). De aceea in actuala situatie, Bisericile orto­doxe care au adoptat reforma calendaristica din 1924 (intre care si cea romana) serbeaza de fapt Pastile intre 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai tarzie a Pastilor). Asa se face ca, uneori, in calen­darul romanesc data Pastilor depaseste termenul maxim dupa calculul traditional alexandrin (25 aprilie) ; de exem­plu, in anii 1945 si 1956 noi am serbat Pastile la 6 mai, iar in 1983 la 8 mai (stil nou), odata cu Bisericile ortodoxe ramase la calendarul vechi, dupa care, in aceleasi zile, erau 23 si respectiv 25 aprilie, stil vechi.

 

3. Inaltarea la cer a Domnului

 

Numit in popor si Ispas, cade totdeauna in Joia saptaminii a sasea dupa Pasti, adica la 40 de zile dupa inviere, cand Domnul S-a inaltat la cer (vezi Marcu XVI, 19 ; Luca XXIV, 50 si Fapte I, 2-12). Este una dintre cele mai vechi sarbatori crestine, despre care amintesc Constitutiile Apostolice. Cea mai veche menti­une despre aceasta sarbatoare o gasim la Eusebiu al Cezareei, in opera lui Despre sarbatoarea Pastilor, compusa spre 332, dar aci se arata ca inaltarea era sarbatorita pe atunci in Orient nu in ziua a 40-a dupa Pasti, ci in a 50-a (odata cu Rusaliile), cum atesta si alte marturii din sec. IV, ca Egeria (vezi mai departe).

 

Spre sfarsitul secolului IV sau inceputul se­colului V, sarbatoarea inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh, caci pe vremea Fericitului Augustin, serbarea ei in ziua a 40-a dupa Pasti era generalizata peste tot in lumea crestina, alaturi de sarbatoarea invierii si cea a Pogorarii Sfantului Duh, fiind totodata con­siderata de origine apostolica.

 

4. Rusaliile

 

Duminica Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si Dumi­nica mare, este sarbatoarea pogorarii Sfantului Duh peste Sfintii Apostoli. Ea cade totdeauna la 10 zile dupa inaltare sau la 50 de zile dupa Pasti, cand a avut loc evenimentul sarbatorit si cand evreii isi serbau si ei praznicul Cincizecimii. E totodata sarbatoarea inte­meierii Bisericii crestine, caci in aceeasi zi, in urma cuvantarii Sfantului Apostol Petru, s-au convertit la crestinism circa 3.000 de su­flete, care au alcatuit cea dintai comunitate crestina din Ierusalim (Fap­te II, 41), nucleul Bisericii de mai tarziu.

 

Rusaliile este o sarbatoare foarte veche, fiind praznuita inca din vremea Sfinti­lor Apostoli. Este amintita si in Constitutiile Apostolice printre sarbatorile in care sclavii erau eliberati de muncile obisnuite. Despre ea mai amintesc : Sf. Irineu, Tertnlian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), Canonul 20 al Sinodului I ecumenic (care opreste ingenuncherea in ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie, etc. Pana spre sfarsitul secolului IV si inceputul secolului V Cinci-zecimea era o dubla sarbatoare : a inaltarii Domnului si a Pogorarii Sfan­tului Duh. De pe la anul 400 sarbatoarea Inaltarii, aceasta a fost fixata, in ziua a 40-a dupa Pasti, cum este pana astazi, Cincizecimea ramanand numai ca sarbatoarea Pogorarii Sfantului Duh.

 

In acesta zi se impodobeau casele, in semn de bucurie, cu flori si ramuri verzi, indeosebi de nuc sau de tei, obicei mostenit de la evrei, la care Cincizeci­mea era si sarbatoarea premitiilor din flori si fructe. In biserici se aduc si azi frunze verzi de tei sau de nuc, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor, simbolizand limbile de foc ale puterii Sfantului Duh, Care S-a pogorat peste Sfintii Apostoli.

 

5. Sfanta Treime

 

Conform traditiei dupa care, in ziua urmatoare marilor praznice, sar­batorim persoanele care au avut un oarecare rol in savirsirea lui, a doua zi dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh, adica in Lunea Rusaliilor, Biserica ortodoxa praznuieste pe Sfantul Duh, a treia persoana a Sfintei Treimi, precum indica Penticostarul, la Sinaxarul Utreniei din Lunea Cincizeci­mii : "intru aceasta zi, praznuim pe insusi Preasfantul si de viata faca­torul si intru tot puternicul Duh, Carele este unul din Treime Dumne­zeu...". In calendarele romanesti de perete aceasta zi e trecuta ca sar­batoarea Sfintei Treimi. Denumirea aceasta, de data mai noua, repre­zinta probabil o influenta catolica (la catolici Sfinta Treime e sarbato­rita in prima Duminica dupa Rusalii). In sec. XII, nici in Apus nu era inca generalizata o asemenea sarbatoare, ci era privita in unele manastiri ca o inovatie ; ea a fost stabilita definitiv in Apus abia la 1334. In calendarele celorlalte Biserici Ortodoxe insa, Lunea de dupa Rusalii este numita inca Lunea Sfantului Duh, ca in Penticostar.

 

In schimb adorarea Sfintei Treimi pare a face mai degraba obiectul expres al slujbei din Duminica Rusaliilor (vezi stihira lui Leon Despotul, de la Slava..., la "Doamne, strigat-am" din slujba Vecerniei : "Veniti, popoare, sa ne in­chinam Dumnezeirii celei in trei ipostasuri...").

Sfintele Pasti

Paste 

 

• Mielul de Sfintele Pasti
  Publicat in : Sfintele Pasti