Intr-unul dintre biletele pe care le am astăzi se spune următorul lucru:

V-aş ruga ca, în cadrul dezbaterii subiectului nostru, să ne analizaţi sensul cuvântului cuviosului Varsanufie: „Şi a muri faţă de orice om, te face să moşteneşti cetatea şi comorile", precum şi modul de aplicare a acestui cuvânt în lume.

Iubirea adevărată şi iubirea interesată

Textul propus pare a fi în opoziţie faţă de ceea ce discutăm şi bănuiesc ca din acest motiv a fost adresată întrebarea. Şi fiindcă dintr-un anumit punct de vedere Postul Mare, în care vom intra în curând, favorizează, am putea spune, ceea ce spunea Awa Varsanufie, cred că ar fi potrivit să încadrăm aceste idei în cadrul temei noastre.

Spunem că trebuie să fim deschişi spre ceilalţi şi să îi iubim, iar aici se spune: „Şi a muri faţă de orice om te face să moşteneşti cetatea şi comorile”. Prin cetatea se referă la împărăţia lui Dumnezeu. Iar a muri ,,faţă de orice om" te face să moşteneşti cetatea, să intri în împărăţia lui Dumnezeu.

Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au întreolaltă iubire. De vreme ce oamenii au fost făcuţi „după chipul lui Dumnezeu”, ceea ce trebuie să definească relaţia dintre oameni trebuie să fie iubirea şi să aibă loc un fel de perihoreză intre unul şi celălalt. Insă pentru a ajunge cineva la iubire, la iubirea dezinteresată, trebuie să omoare în el iubirea din interes. Pentru a afla iubirea adevărată trebuie să dispară falsa iubire. Astăzi prin iubire înţelegem mai mult iubirea interesată, iubirea omenească, care nu este iubire firească.

Omul nu este doar natura lui, natura umană. Din perspectiva naturii sale, omul este trup şi suflet, însă nu este doar atât. Omul poate fi cu adevărat om doar atunci când are înăuntrul sau harul lui Dumnezeu, puterea dumnezeiască, energia dumnezeiască. Iar energia dumnezeiască nu este posesia sa, ci omul este receptorul energiei, al lucrării dumnezeieşti.

Omul păcătos nu este însă nici măcar făptură firească; este împotriva firii; am putea spune cu alte cuvinte că omul care trăieşte în păcat duce o viaţă împotriva firii, iar cel fără de păcat, viaţă firească. Insă om cu adevărat firesc este cel care are harul lui Dumnezeu.

Iubirea pe care o are deci omul după căderea în păcat este iubire în esenţă firească, însă cu multă falsitate, cu mult interes personal din pricina păcatului. Şi dacă omul rămâne în această stare, la iubirea marcată de interes personal, oricât ar părea aceasta că este iubire, nu este nimic. Fiindcă esenţial nu este să îi dai cuiva o farfurie cu mâncare ca să se sature, esenţialul nu este să ajuţi pe cineva, să-l alini atunci când suferă, ci modul în care se manifestă existenţa ta, ce se întâmplă în sufletul tău atunci când faci aceste lucruri.

Ni se dau prilejuri să ne iubim semenii

Dintr-un anumit punct de vedere, am putea spune că Dumnezeu îngăduie să avem nevoie unul de celălalt în această lume tocmai pentru a ne da un anumit prilej ca să lucrăm virtutea iubirii. Nu e necesară existenţa unei nevoi ca să ne iubim unii pe ceilalţi, însă, dat fiind că ne aflăm în starea în care ne aflăm, ni se dă un anumit prilej ca să ne iubim unii pe alţii. Obiectivul nu este doar să îi acoperim celuilalt nevoia pe care o are. Potrivit Evangheliei şi Sfinţilor Părinţi, esenţialul nu este doar sa-i facem bine celuilalt, în acest fel ne facem bine nouă înşine, tocmai când îl iubim pe celălalt şi ne gândim la el.

Aşa cum spuneam şi altă dată, Dumnezeu poate sătura de foame toţi copiii din Etiopia. Ii este oare greu lui Dumnezeu să arunce mană din cer sau câteva pâini şi să le binecuvânteze ca să se facă milioane? La fel, Dumnezeu ar putea ca în seara aceasta să golească toate spitalele, toate clinicile de psihiatrie, să facă să dispară lepra şi orice boală. Dumnezeu ar putea face toate acestea. Insă nu le face. Şi unora li s-ar putea părea că Dumnezeu nu iubeşte oamenii, însă nu este aşa.

Noi, oamenii, dacă am avea posibilitatea să facem aşa ceva, am crea un rai pe pământ fiindcă credem că asta este totul. Totul este însă ca tu, fiecare dintre noi să trăim în aşa fel interior, încât, plecând de la prilejul oferit de nevoia celuilalt, să devenim iubire. Invăţăm să iubim pornind de la nevoia celuilalt, însă ţelul final este dobândirea iubirii dezinteresate pentru celălalt.

Am mai subliniat acest lucru: în Sfânta Treime o Persoană nu o iubeşte pe cealaltă de nevoie. Nu. Nu există nicio urmă de interes personal în iubirea pe care o au între- olaltă Persoanele Sfintei Treimi. Insă starea aceasta o poate trăi şi omul, poate deveni om desăvârşit depăşind starea de interes propriu.

Ce vrea să spună Awa Varsanufie

Aceasta vrea să spună deci Awa Varsanufie, atunci când spune că trebuie să murim faţă de orice om. Când omul încearcă să facă ceva, când are o slăbiciune, se sprijină puţin pe ceilalţi. Cât de mult aşteptăm să ni se spună cuvinte frumoase!... Când spune cineva: „Doamne, nu îngădui, te rog, să spună cineva vreun cuvânt bun despre mine în lumea aceasta!”, moare sau nu moare el în raport cu ceilalţi oameni? Ce rău le-a făcut celorlalţi? Nu le-a făcut niciun rău, însă, murind faţă de ceilalţi, moare în interiorul său interesul propriu.

Cine dintre noi nu vrea să audă un cuvânt bun din partea celorlalţi? Până şi o mamă, care se străduieşte să facă totul pentru copiii ei, dacă nu aude un „mulţumesc”, se va plânge cuiva zicând: „Un mulţumesc nu mi-au zis, nerecunoscătorii! Sfântul nu doreşte nimic; nici măcar nu se gândeşte la aşa ceva. Şi dacă vreodată îi trece prin gând aşa ceva, se va gândi tot la celălalt: „Vai, vai”, va zice, dar nu o va spune cu reproş. Şi se vede când cineva se plânge pentru sine însuşi şi când suferă pentru celălalt.

„Binecuvântatul!

Nu s-a gândit să spună nici măcar un mulţumesc.” Spune asta nu fiindcă a aşteptat un mulţumesc din partea celuilalt căruia i-a oferit ajutor, ci o zice pentru celălalt, fiindcă este păcat de moarte să primeşti o binefacere şi să nu simţi nevoia să spui un mulţumesc.

Aceasta vrea să spună deci Awa Varsanufie şi acesta este adevărul. Prin urmare, atunci când îl iubim pe celălalt, să-l iubim însă cu adevărat, să-l iubim fără interes propriu; trebuie să-l iubim aşa cum iubeşte Dumnezeu, care „trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”; atunci abia omori interesul propriu, iubirea interesată în interiorul nostru, această iubire care nu este iubire, ci iubire de sine, adorare de sine, egocentrism.

Cum spuneam şi cu altă ocazie şi o ştiţi, veţi fi şi citit undeva, pentru a afla lumea, trebuie să te lepezi de ea. Trebuie să respingi lumea pentru a o afla. Trebuie să te lepezi de tine însuţi pentru a te găsi pe tine însuţi cu adevărat.

„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa.” Ce vrea să spună oare Hristos aici, ne vorbeşte cumva de sinucidere? Să nu fie! Spune această fiindcă tot ceea ce facem, o facem pentru noi înşine. Şi dacă ne zice să ne sinucidem, într-un anumit fel, adică să ne lepădăm de noi înşine, o spune tocmai pentru a ne regăsi pe noi înşine, pentru a muri în noi interesul personal, adorarea de sine, iubirea de sine, pentru a muri omul cel vechi, care are altă voie decât voia lui Dumnezeu.

Să presupunem că ceea ce vrei să faci este foarte bine. Dacă însă Dumnezeu nu vrea acest lucru, iar tu îl faci doar pentru faptul că vrei tu, să n-o faci. Fiindcă omul are voinţă tocmai pentru a-şi coordona voia cu voia lui Dumnezeu. Voia omului nu este anulată, ci trebuie supusă voii lui Dumnezeu.

Aceasta cred că vrea să spună Awa Varsanufie prin cuvintele „a muri faţă de orice om te face să moşteneşti cetatea şi comorile”. Dacă ajungi la iubire, ai ajuns în împărăţia lui Dumnezeu. Iubirea este însuşi Dumnezeu. Dacă ajungi la iubirea dezinteresată, ajungi la Dumnezeu. Aceasta este împărăţia lui Dumnezeu, acesta este Raiul, aceasta este adevărata viaţă.

In fiecare zi constatăm acest lucru. în fiecare zi. Toţi oamenii sunt chinuiţi de asta. Suntem tulburaţi de multe lucruri, preocupaţi de nenumărate lucruri. De ce se întâmplă oare toate acestea? Fiindcă este în primejdie acest cap. Şi omul nu-şi zice: „Bine că lucrurile sunt aşa şi mă ajută să pun în sfârşit mâna pe arc şi să îl dobor” şi să termine odată cu iubirea aceasta de sine şi să pună bun început. Fiindcă aceasta îşi va ridica de fiecare dată capul.

Fiindcă una este să fie părul sălbatic stufos şi cu ţepi şi alta este să-l tai, să-l altoieşti şi apoi să ai grijă să tai doar câte o mlădiţă care se mai iveşte. Dacă trece mult timp, taie-l cu foarfecă. Şi dacă trece şi mai mult timp, cu fierăstrăul. Se taie uşor. Asta am vrut să spun zicând că lucrurile sunt simple. Nu în sensul că s-a terminat, ci atunci începe lucrarea. Insă important este că începe.

Dacă aşa stau, deci, lucrurile, are sau nu are omul relaţii bune si normale cu toti ceilalţi? Si cu fraţii săi, si cu părinţii, şi cu vecinii, cu colaboratorii săi, cu străinii, până şi cu cei care sunt mânaţi de sentimente duşmănoase faţă de el. Acestea nu sunt lucruri teoretice. Nu. Sunt o realitate practică. Să încerce fiecare. Va constata ca o să sufere. De ce? Ceea ce te face să suferi, ceea ce re iace să şiruri o usturime e reacţia ta, opoziţia ta. Există o greutate la început, până când păşeşti cu siguranţă pe cale. Apoi e doar bucurie.

Să citim vieţile sfinţilor

De aceea spunem că trebuie să citim vieţile sfinţilor. Atunci când citim însă, mintea noastră nu trebuie să înceapă să gândească în felul următor: „Oare este aşa cum se spune aici? Nu sunt prezentate, oare, lucrurile puţin cam ireal? Nu sunt oare şi exagerări?” Aşa citim uneori şi ce realizăm? Nu ne folosim.

Citim că pentru un sfânt chinurile sunt o joacă. Desigur, omul nu poate face acest lucru doar prin puterea sa, dar dacă se încrede în Dumnezeu şi se leapădă de elementele negative, îl preia Dumnezeu, îl cuprinde harul lui Dumnezeu şi apoi, oricât ar părea de ciudat, tratează ca pe o joacă faptul că e tăiat în bucăţi şi toate celelalte torturi. Altfel, niciunul dintre sfinţi nu ar fi putut rezista ia toate acele chinuri, la toate acele martirii şi fiarelor sălbatice. Dar ei nu numai că rezistau, dar se şi bucurau, îşi doreau Jimurile.

Suntem oameni raţionali. Fiind oameni raţionali, fie trebuie să respingem aceste lucruri - şi de vreme ce Biserica recunoaşte aceste lucruri, le dă citire, fiind în cărţile sale, va trebui să respingem şi Biserica, să respingem totul - fie trebuie să le acceptăm. Cum se explică faptul că sfinţii s-au purtat în acest fel? Sfântul doreşte să se afle în gura fiarelor sălbatice. Şi face tot posibilul ca ceilalţi să nu îl salveze de gura fiarelor. Şi a reuşit. A devenit prada animalelor şi s-a desfătat cu asta din tot sufletul său.

O mamă îşi găseşte copilul în vârstă de aproape optsprezece ani răstignit, ţintuit în cuie fiindcă L-a mărturisit pe Hristos - să asculrc asta fiecare mamă de astăzi - şi rămâne toată noaptea sub crucea copilului, în genunchi, ca sa îl încurajeze, să îi mângâie, ca nu cumva să îşi piardă tăria şi să se lepede de Hristos şi să fie dat jos de pe cruce. Şi copilul moare până dimineaţa şi mama are inima plină de bucurie. Copilul se bucură, de aceea şi rezistă, dar se bucură şi mama lui, că fiul ei a câştigat cununa cea neveştejită.

Ne temem oare să ne smerim ca nu cumva să ne întărească Dumnezeu?

Ce mamă ar face asta? Dacă nu putem face asta, cel puţin să o înţelegem. Astfel luăm atitudinea corespunzătoare fată de Dumnezeu si în Biserică. Ne aflăm în Biserică
- în cadrul Trupului Bisericii -- ca şi cum nu am avea nicio conştiinţă cine suntem. Oameni sărmani!

Dumnezeu nu vrea altfel. Nu poţi face aşa? Bine. Cel puţin ia însă atitudinea potrivită: „Doamne, mama aceasta a făcut aşa, iar eu cum gândesc?” Şi smereşte-te, cazi ia pământ cu smerenie. „Doamne, mucenicul acesta a gândit aşa si a rezistat atât si a zis asa si a dorit asa. iar eu, Doamne, ce doresc?” Cazi cel puţin şi tu la pământ cu umilinţă şi cu dispoziţia de a cere mila lui Dumnezeu. Şi te va ajuta mila lui Dumnezeu, te va ajuta şi pe tine. Dar nu cumva ţi-e frică să te smereşti? Nu de smerenia în sine te temi, ci de posibilitatea că Dumnezeu o să te întărească şi ai să pierzi dulceaţa acestei lumi, feluritele lucruri omeneşti si lumeşti şi că Dumnezeu te poate chema să devii martir. Te temi. Şi mai zicem că avem minte si suntem oameni cu raţiune!

Fiindcă astăzi acordăm mare cinste mintii noastre, când ne va lumina Dumnezeu, în viaţa aceasta sau în cea de dincolo, cred că primul lucru pc care îl vom spune va fi: „Cât de lipsiţi de minte suntem!” Asta vom zice mai întâi, asta vom simţi şi ne vom ascunde faţa de ruşine, noi, cei raţionali şi inteligenţi.

Să nu credeţi că vreau să critic pe cineva. Nicidecum. Discutăm doar. Trebuie să spunem aceste lucruri.

Dar a trecut timpul. Ajung acestea.

17.2.1985

Arhim. Simeon Kraiopoulos

Fragment preluat din cartea "Eu si cel de langa mine. Relatiile interpersonale ale crestinului", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Eu si cel de langa mine. Relatiile interpersonale ale crestinului"


 

• Despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Predici de duminica
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iubirea aproapelui
  Publicat in : Credinta
• Samarineanul milostiv sau despre iubirea aproapelui
  Publicat in : Duminica a 25-a dupa Rusalii

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: