Barbatia duhovniceasca

Barbatia duhovniceasca Mareste imaginea.

Sfinţii Părinţi, pe de o parte, osândesc suficienţa de sine în viaţa duhovnicească, iar, pe de alta, atrag atenţia asupra faptului că este trebuinţă de deznădejdea cea după Dumnezeu, care pune laolaltă simţământul deznădejdii izvorât din cunoaşterea de sine şi cel al unei mari nădejdi în Dumnezeu. Dau, însă, o mare însemnătate virtuţii bărbăţiei duhovniceşti. Cu aceasta omul poate îndura arderea pe care i-o dă simţirea osândei şi a iadului. Numai omul împodobit cu virtutea bărbăţiei poate depăşi această mare ispită, pe care o întâlneşte pe calea urcuşului duhovnicesc. Bărbăţia îi dă putinţa de a sta la porţile iadului şi de a nădăjdui în iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă este ars de flăcările iadului. Aceste flăcări îi mistuie patimile, însă bărbăţia duhovnicească îl face pe om să se îndrepte către Dumnezeu, cerându-I mila şi binecuvântarea.

Bărbăţie înseamnă un cuget bărbătesc, o desăvârşită nădejde în Dumnezeu.

Valoarea bărbăţiei duhovniceşti este deosebit de mare. Sfântul Ioan Scărarul îndeamnă: „Agoniseşte toată bărbăţia şi vei avea pe Dumnezeu ca învăţător al rugăciunii."1 Păcatele şi patimile omoară mintea-nous. Numai sufletul plin de bărbăţie poate ridica mintea din această moarte: „Sufletul bărbat învie mintea moartă."2 3 Cel ce are bărbăţie se slobozeşte de înrâurirea diavolului şi îşi tămăduieşte sufletul. „Ingrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi «răutatea lor [a dracilor] nu se va atinge de sufletul tău»"3 (Sfântul Nil Ascetul).

Această bărbăţie duhovnicească este un dar al lui Dumnezeu, însă el trebuie cultivat şi de către om. Cu alte cuvinte, asemenea tuturor virtuţilor, şi cea a bărbăţiei presupune împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu omul (sinergia). Potrivit Sfântului Isihie Sinaitul, patru sunt virtuţile de căpetenie ale omului, din care se alcătuieşte întreaga sa viaţă duhovnicească: cuminţenia, înţelepciunea, dreptatea şi bărbăţia. „Lucrul cuminţeniei e să mişte pururea mânia spre războiul dinlăuntru şi spre dispreţuirea de sine. "4 Lucrarea cuminţeniei este de a mişca puterea raţională către desăvârşita trezvie şi contemplaţie duhovnicească, a dreptăţii este de a călăuzi puterea poftitoare către virtute şi Dumnezeu, iar a bărbăţiei, de a stăpâni şi a ocârmui cele cinci simţuri, astfel încât omul nostru cel lăuntric şi cel din afară, adică inima şi trupul, să nu primească nici o întinăciune. Strădania pe care omul o depune pentru a-şi păstra simţurile curate, astfel încât inima şi trupul său să rămână neîntinate, îi vădeşte bărbăţia duhovnicească, pe care în acest fel o cultivă încă mai mult. Totodată, „sufletul bărbătesc", spune Ilie Ecdicul, are „făptuirea şi contemplaţia, ca pe două sfeşnice"5, adică virtutea practică şi virtutea contemplativă şi astfel împlineşte cele cu care este dator.

Şi după săvârşirea păcatului însă, chiar dacă bărbăţia i-a slăbit şi omul a căzut în păcat, este iarăşi trebuinţă de bărbăţie duhovnicească. Omul trebuie să se îndrepte atunci în chip desăvârşit către Dumnezeu, însufleţit de Harul şi de iubirea Sa. Iar pocăinţa aceasta este, după Sfântul Ioan Scărarul, „fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii"6. Scrie Sfântul: „Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine. Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat"7 8. Iar această mare pocăinţă, pe care o lucrează Sfântul Duh, este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. Cel ce se pocăieşte se simte pe sine osândit, însă un osândit care nu este ruşinat, ci izbăvit, adică, de ruşine.

Sufletul plin de bărbăţie, chiar şi după căderea într-un păcat, se întoarce iarăşi către Dumnezeu şi cere tămăduire. Avva Pimen, la mărturisirea fratelui: „De voi cădea în vreo ispită ticăloasă, mă roade cugetul şi mă învinuieşte: Pentru ce am căzut?", a răspuns: „In orice ceas va cădea omul în greşeală, şi va zice: «Am greşit», îndată a încetat'. De
aceea, după cuvântul aceluiaşi: „De vom fi viteji, [Dumnezeu] face cu noi mila Sa."9

Putem trage, aşadar, concluzia că trebuie să ne slobozim de autosuficientă, care ne tine totdeauna în boală si în moarte sufletească şi care vădeşte necunoaşterea sinelui nostru. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască această cunoaştere de sine şi să ne descopere rănile sufletului. Dacă la descoperirea acestora suntem cuprinşi de deznădejde, să ne îndreptăm cu bărbăţie către Dumnezeu şi să cerem mila Lui. Bărbăţia duhovnicească ne va întări să străbatem această cale anevoioasă, pentru a ajunge să trăim mila şi iubirea lui Dumnezeu.

+ IPS Hierotheos Vlachos

Fragment din cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe", Editura Sophia

Cumpara cartea "Stiinta medicinei duhovnicesti. Practica psihoterapiei ortodoxe"

 

Note:
1 lbidem, p. 417. (n. trad.)
2 lbidem, p. 210. (n. trad.)
3 Evagrie Ponticul, Filocalia, voi. 1, p. 86. In introducere la volumul 1 al Filocaliei,
Pr. Dumitru Stăniloae notează: „Tratatul despre Rugăciune, atribuit în Filocalia greacă
lui Nil Ascetul, socotim că e al lui Evagrie [Ponticul]". (n. trad.)
4 Sfântul Isihie Sinaitul, Filocalia, voi. 4, p. 50. (n. trad.)

5 Ilie Ecdicul, Filocalia, voi. 4, p. 282. (n. trad.)
6 Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia, voi. 9, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 136. (n. trad.)
7 Ibidem. (n. trad.)
8 Pateric egyptean, Ed. Sophia, Bucureşti, 2011, p. 210. (n. trad.)
9 Ibidem, p. 209. (n. trad.)
 

Pe aceeaşi temă

07 Februarie 2024

Vizualizari: 556

Voteaza:

Barbatia duhovniceasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE