De unde vii? Unde-i sălaşul Tau obişnuit? Unde ai fost până acum? De ce până acum m-ai lăsat în singurătate, în părăsire, în sărăcie, în moarte groaznică? Cuoscându-Te, am priceput că fără Tine aşa era starea mea! Aşa era de jalnică! Stăteam în pridvorul iadului întunecos, eram prăvălit într-o prăpastie adâncă, fără ieşire. Nu mă părăsi! Nu pot fără Tine! De mă vei părăsi, iarăşi voi fi la porţile iadului, iarăşi în prăpastie, iarăşi în nenorocire nesuferită şi negrăită.
Tu vii! - eu nu văd chipul venirii Tale; văd venirea Ta - o văd nu cu ochii trupeşti, ci cu simţirea. Nu-mi dai nici vreme, nici mijloc să cuget: cine eşti Tu? Fără de veste Te arăţi în suflet, Nevăzut şi Neajuns! Te arăţi negrăit de lin şi de limpede, şi totodată cu stăpânire şi putere de Făcător, fiindcă schimbi omul întreg: schimbi, prefaci, rezideşti şi mintea, şi inima, şi trupul! Tu - Cel Puternic - intri în casă, legi pe cel tare, răpeşti vasele casei - le răpeşti nu spre pierzare, ci spre mântuire! Şi casa şi vasele erau mai înainte ale Tale; Tu le-ai făcut - le-ai făcut pentru Tine; ele singure s-au dat în amară robie răpitorului: şi erau până acum - mintea mea, sufletul meu, trupul meu - sub stăpânirea unui domn crunt, lucrau sub înrâurirea lui. Vii Tu, ele intră de acum sub porunca Ta, încep să lucreze sub înrâurirea Ta sfântă şi fericită.
Cum Te voi numi? Cum voi spune despre Tine fraţilor mei? Cum le voi face cunoscut numele Călătorului Ce S-a plecat sub acoperişul casei mele, sub acoperişul invechit, ajuns cu totul în ruină, descoperit vânturilor năprasnice, ploilor şi zăpezii - sub un acoperământ bun doar ca grajd necuvântătoarelor? Ce ai aflat în inima mea, în care au venit pe rând feluri de gânduri păcătoase, au intrat în ea fără împiedicare, au aflat în ea, ca într-o iesle, ca într-o troacă de porci, mâncarea preaplăcută lor a feluritelor simţăminte pătimaşe? Imi pare că ştiu numele Oaspetelui meu: dar privind la necurăţia mea, mă înfricoşez a-l rosti. Chiar şi rostirea neevlavioasă a marelui şi atotsfântului nume poate supune pe om osândei - cu cât e mai înfricoşată însăsi venirea Celui numit!
Insă Tu eşti de faţă! Bunătatea Ta cea nemăsurată Te-a adus la păcătosul scârnav pentru ca păcătosul, cunoscând vrednicia şi menirea omului, gustând prin cercare, văzând prin simţire că bun este Domnul (Ps. XXXIII, 8), să lase calea nelegiuirilor, să lase mlaştina dragă lui a puturoaselor patimi, să se îngrijească de dobândirea curăţiei prin pocăinţă, să se facă biserică şi locuinţă a Ta. Dar cum îi voi numi pe Călătorul Care adie la mine, Care adie întru mine? Cum voi numi pe minunatul Oaspete Ce a venit ca să mă mângâie in surghiunul meu, să mă tămăduiască de boala cea nevindecată, să mă scoată din prăpastia întunecoasă, să mă ducă pe câmpia Domnului cea verde, să mă povăţuiască la cărările drepte şi sfinte, Ce a venit să înlăture nepătrunsa catapeteasmă care până acum se întindea înaintea ochilor mei, ascundea de mine măreaţa veşnicie şi pe Dumnezeul meu?
Cum voi numi pe Povăţuitorul Ce îmi vesteşte învăţătura despre Dumnezeu, învăţătură nouă şi totodată veche, învăţătură dumnezeiască, nu omenească? Oare II voi numi pe Povăţuitor „lumină”? Nu văd lumină; însă El luminează mintea şi inima mea mai presus de orice cuvânt, mai presus de orice învăţătură pământească, fără cuvinte, cu nepovestită iuţime, printr-o oarecare străină - aşa voi spune ceea ce este de nespus - atingere de minte, sau lucrare chiar înlăuntrul minţii. Oare îl voi numi „foc”? Dar El nu arde: dimpotrivă, înrourează în chip plăcut şi răcoreşte. El e un glas de răcoare subţire (3 împ. XIX, 12); dar de El fuge, ca de foc, orice patimă, orice gând păcătos. El nu rosteşte nici un cuvânt nu rosteşte şi totodată grăieşte, învaţă, cântă în chip minunat, tainic, negrăit de lin, de subţire, preschimbând, înnoind mintea şi inima, care îl ascultă în liniştire, întru cămara inimii. El n-are nici un chip, nici înfăţişare, nu e nimic simţit în EI. El este pe deplin nematerialnic, nevăzut, negrăit de subţire: fără de veste, pe neaşteptate, în chip nespus de lin, se arată în minte, în inimă, se revarsă treptat în întreg sufletul, în întreg trupul, pune stăpânire pe ele, îndepărtează din ele tot ce e păcătos, curmă lucrarea trupului şi sângelui, uneşte într-un tot părţile dezbinate ale omului, arată întreagă firea noastră, care se desrrămase în urma grozavei căderi aşa cum se destramă vasul de lut căzând de la înălţime. Cine, văzând rezidirea, nu va cunoaşte mâna Ziditorului, Singurul Ce are stăpânire să zidească şi rezidească?
Până aici am vorbit numai despre lucrări, fără a spune cine lucrează. A-L numi e pentru mine lucru înfricoşat! Uitaţi-vă la mine, fraţilor! Luaţi seama la ceea ce se săvârşeşte întru mine! Spuneţi-mi voi: ce se săvârşeşte întru mine? - Simt în mine că e de faţă Călătorul. De unde a venit, cum S-a arătat întru mine - nu ştiu. Arătându-Se, rămâne nevăzut, cu totul neajuns: însă El e de faţă, fiindcă lucrează întru mine, fiindcă mă stăpâneşte fără a nimici voia mea slobodă, trăgând-o întru voia Sa prin negrăita sfinţenie a voii Sale. El a luat cu nevăzută mână mintea mea, a luat inima, a luat sufletul, a luat trupul meu. Indată ce au simţit această mână, au înviat! S-a arătat în ele simţire nouă, mişcare nouă - simţire şi mişcare duhovnicească! Nu cunoşteam până acum aceste simţiri şi mişcări, nici măcar nu ştiam, nu presupuneam că ar fi fiind. Ele s-au arătat, şi în urma arătării lor s-au ascuns ori au fost ferecate simţirile şi mişcările trupeşti şi sufleteşti; ele s-au arătat precum viaţa, şi a pierit, precum moartea, starea cea dinainte.
De la atingerea acelei mâini de toată fiinţa mea, mintea, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit un întreg, apoi s-au cufundat în Dumnezeu - rămân acolo atâta vreme
cât le ţine mâna cea nevăzută, neurmată, atotputernică. Dar ce simţire mă cuprinde acolo? Intreaga mea fiinţă e cuprinsă de o tăcere adâncă, tainică, afară de oricare gând, afara de oricare visare, afară de oricare mişcare sufletească, pricinuită de sânge; întreaga mea fiinţă sabatizează şi, totodată, lucrează sub îndrumarea Sfântului Duh. Această îndrumare e de netâlcuit prin cuvinte. Rămân ca beat, uit tot, mă hrănesc cu hrană neştiută, nestricăcioasă, mă aflu afară de tot ce e simţit, în tărâmul nematerialnicului, în tărâmul ce este mai presus nu numai de materie, ci şi de orice gând, de orice înţelegere: nici măcar trupul meu nu-l simt.
Ochii mei privesc fără să privească - văd fără să vadă; urechile aud fără să audă; toate mădularele mele sunt bete, şi eu mă clatin pe picioare, ţinându-mă cu mâinile de ce nimeresc ca să nu cad, sau zac, aruncat în pat, ca într-o boală fără de durere şi într-o slăbănogire născută din belşugul covârşitor de putere. Paharul Domnului, paharul Duhului este adăpându-mă ca un puternic (Ps. XXII, 7). Aşa petrec zile, săptămâni!... şi vremea se scurtează!... Tăcerea minunată, care cuprinde mintea, inima, sufletul, ce tind cu toată puterea lor către Dumnezeu şi se pierd - ca să zic aşa - în nesfârşită mişcare către nemărginire - tăcerea asta e totodată şi împreună-vorbire, însă fără cuvinte, fără nici o felurime, fără gânduri, mai presus de gânduri: Călătorul, Cel Care săvârşeşte toate astea, are şi glas şi cuvânt neobişnuite, ce grăiesc fără cuvinte şi sunet şi sunt auzite în chip tainic.
Caut în Scriptură ca să văd unde se vorbeşte despre asemenea lucrări, ca să cunosc pe Călătorul Cel Minunat, şi tără voie mă opresc înaintea cuvintelor Mântuitorului: Duhul unde voieşte suflă, si glasul Lui auzi, insă nu ştii de unde vine si unde merge: aşa este tot cel care este născut din Duhul (In. III, 8). Dar cum să numesc această lucrare? - Ea împacă, uneşte pe om cu el însuşi, iar apoi cu Dumnezeu: cu neputinţă este să nu recunoşti în această lucrare suflarea păcii harice a lui Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea, care păzeşte inimile şi cugetele întru Hristos Iisus (Filip. IV, 7), dată prin Duhul Sfânt Care vine la om, îl înnoieşte pe om. întocmai! Prin această lucrare mintea şi inima se fac evanghelice, se fac ale lui Hristos: omul vede Evanghelia însemnată în el - pe tablele sufletului, de către degetul Duhului.
Călătorul Dumnezeiesc pleacă, Se ascunde fără de veste, precum fără de veste vine şi Se arată: însă El lasă în toată fiinţa mea mireasma nemuririi, nematerialnică precum El însuşi e nematerialnic, mireasmă duhovnicească, de viaţă dătătoare, simţită prin simţirea nouă pe care El însuşi a sădit-o, sau a înviat-o, în mine. Inviat, hrănit cu această bună mireasmă, scriu şi grăiesc cuvânt al vieţii fraţilor mei; iar când se va risipi această bună mireasmă, când se va răspândi în sufletul meu mirosul cel de moarte al patimilor, atunci şi cuvântul meu va fi lipsit de viaţă, molipsit de putoare şi stricăciune!...
Dacă cineva, auzind din gură de păcătos cuvânt mare despre lucrările Duhului, va fi clătinat de necredinţă, tulburat de cuget, presupunând că lucrarea vestită este lucrare a înşelării diavoleşti, acela să lepede gândul hulitor. Nu, nu! Nu astfel e lucrarea, nu astfel sunt însuşirile înşelării! Spune: este în obiceiul diavolului, vrăjmaşului, ucigaşului de oameni, a se face doctor al lor?
Este în obiceiul diavolului a uni mădularele şi puterile dezbinate de păcat ale omului, a le scoate din robia păcatului la slobozenie, a le scoate din starea de împotrivă-lucrare, de luptă între ele, la starea de sfinţită pace în Domnul? Este în obiceiul diavolului a scoate din adânca prăpastie a necunoştinţei de Dumnezeu şi a da cunoştinţa de Dumnezeu cea vie, din cercare, care nu mai are nevoie de nici o dovadă din afară? Este în obiceiul diavolului a propovădui şi tâlcui amănunţit pe Răscumpărătorul, a propovădui şi tâlcui apropierea prin pocăinţă de Răscumpărătorul? - Este în obiceiul diavolului a reface în om chipul căzut, a pune în rânduială asemănarea căzută în neorânduială? Este în obiceiul diavolului să aducă gustarea sărăciei duhovniceşti, şi totodată a învierii, a înnoirii, a unirii cu Dumnezeu? Este în obiceiul diavolului a ridica la înălţimea Teologiei, la care omul este ca nimic, fără gând, fără dorinţă, cufundat cu totul în tăcere de minune? Tăcerea acesta este secare a tuturor puterilor fiinţei omeneşti care tind către Dumnezeu şi - ca să zic aşa - pier înaintea nesfârşitei măreţii a lui Dumnezeu (Iov XLII, 6).
Intr-un fel lucrează înşelarea şi altfel Dumnezeu, Stăpânul Cel Nemărginit al oamenilor, Care a fost şi este şi acum Ziditorul lor. Cel Care a zidit şi rezidit nu rămâne, oare, Ziditor? Ascultă, deci, preaiubite frate, prin ce se deosebeşte lucrarea înşelării de lucrarea dumnezeiască! înşelarea, când se apropie de om fie prin gând, fie prin visare, fie prin părere subţire, fie prin oarecare văzută cu ochii cei trupeşti, fie prin glas din cele de sub cer, auzit cu urechile trupului, se apropie totdeauna nu ca o stăpână neîngrădită, ci ca o amăgitoare, ce caută în om învoire şi din această învoire primeşte stăpânire asupra lui. întotdeauna lucrarea ei, fie că este dinlăuntrul sau dinafara omului, este lucrare străină; omul poate s-o lepede.
SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV
Fragment din cartea "CĂLĂUZA RUGĂTORULUI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CĂLĂUZA RUGĂTORULUI"
Acest articol este împrumutat din experienţa unui monah care se îndeletnicea cu rugăciunea minţii şi a ajuns ca urmare a ei în acea stare de beţie de care vorbeşte Sfântul Isaac Şirul la sfârşitul celui de-al 55-lea Cuvânt al său. Această beţie este lucrare a simţirii duhovniceşti, precum a zis acelaşi Isaac Sirul în Cuvântul 38: „înţelegerea duhovnicească este simţire a vieţii veşnice, iar viaţa veşnică este simţire dumnezeiască, adică dăruită de Sfântul Duh”. Despre simţirea duhovnicească, Preacuviosul Macarie cel Mare vorbeşte în cea de-a şaptea Omilie, Preacuviosul Simeon Noul Teolog în Cuvântul 1, iar Preacuvioşii Grigorie Sinaitul şi Nil Sorski o numesc lucrare harică de rugăciune. Numele de „Călător”, în înţelesul din acest articol, e folosit în cea de-a patra Omilie a Preacuviosului Macarie cel Mare.
-
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie -
Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Credinta -
Rugaciunea lui Iisus - fundamentul isihasmului
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Talcuire la Rugaciunea lui Iisus
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.