Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si folositoare si nimeni nu poate impiedica pe cel ce vrea sa se mantuiasca, nici nu are altceva stapanire asupra noastra, afara numai de Dumnezeu, cel ce ne-a facut. El este gata spre ajutor si ocrotire de orice ispita celor ce striga catre El si vor sa faca sfanta Lui voie. Iar fara de El nu poate sa faca cineva vreun bine, nici sa patimeasca vreun rau fara voie, daca nu ingaduie El, ca sa mustre pe cel ce a gresit si sa mantuiasca sufletul lui.
Faptele rele sunt ale noastre, facute din trandavia noastra si din impreuna-lucrare a dracilor. Iar toata cunostinta, virtutea si puterea sunt har al lui Dumnezeu, ca si toate celelalte. Dumnezeu le-a dat tuturor putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, prin pazirea poruncilor dumnezeiesti. Mai bine-zis, aceste porunci si harul dumnezeiesc ne pazesc pe noi. Fiindca fara harul Lui nu putem sa le implinim nici pe ele. Si nu avem ce sa-i aducem Lui decat credinta si alegerea libera, tinand toate dogmele cele drepte, prin credinta tare si auzire si urmarind lucrarea in chip neimprastiat, ca lectiile de la scoala, invatand astfel cu lucrul, cu toata grija, cele sapte fapte mai sus pomenite. Acestea sunt urmatoarele :
Cea dintai este linistea (isihia), sau petrecerea neimprastiata, ferita de orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de oameni si de imprastieri, sa fuga de zgomot si de cel ce umbla racnind ca un leu cautand pe cineva sa inghita, prin intalnirile si grijile vietii; si ca sa aiba o singura grija: cum sa placa lui Dumnezeu, si sa-si faca sufletul neosandit in ceasul mortii ; si ca sa afle cu toata sarguinta lucrarile furise ale dracilor si greselile cele ce intrec nisipul marii si sunt nestiute de cei multi, ca un praf subtire. Caci plangandu-le pe acestea, se intristeaza de firea omeneasca, dar e mangaiat de Dumnezeu, ca unul ce a ajuns sa-si dea seama de sine. E mangaiat ca a ajuns sa vada cele pe care n-a nadajduit sa le vada, cand petrecea afara de chilie. Si cunoscandu-si neputinta sa si puterea lui Dumnezeu, se teme si nadajduieste. Se teme ca nu cumva, indraznind, din nestiinta, sa cada. Nadajduieste ca unul ce, neuitand de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, nu-si pierde nadejdea, orice i s-ar intampla.
A doua este postul cu masura, sau a manca o data pe zi si a nu se satura. Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc fara bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decat daca nu este altceva. Aceasta, pentru ca omul sa biruiasca lacomia pantecelui, nesaturarea si pofta si sa ramana neimprastiat ; totodata, ca sa nu respinga vreun fel, lepadand in chip rau, cele ce au fost facute de Dumnezeu bune foarte, nici sa inghita toate deodata, fara infranare si cu voluptate, ci mancand in fiecare zi cate un singur fel de mancare, sa se foloseasca de toate spre slava lui Dumnezeu, neoprindu-se de la nimic, cum fac blestematii de eretici, ca de ceva rau. Iar vinul, dupa vreme, caci la batranete, la neputinta si la frig e foarte folositor. Dar si atunci putin. Iar la tinerete, la caldura si la vreme de sanatate, e mai buna apa, dar si aceasta cat se poate de putina. Caci setea e mai buna decat toate faptele trupesti.
A treia este privegherea cu masura, adica a avea jumatate noapte pentru somn, iar jumatate pentru psalmodie si rugaciune, pentru suspine si lacrimi. Aceasta pentru ca prin postul si privegherea cu masura, trupul sa se faca supus sufletului, sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar sufletul sa capete barbatie si luminare, ca sa vada si sa faca cele cuvenite.
A patra este psalmodia sau rugaciunea trupeasca prin psalmi si ingenunchieri, ca sa se osteneasca trupul si sa se smereasca sufletul, ca sa fuga vrajmasii nostri draci si sa se apropie prietenii nostri ingeri si sa cunoasca omul de unde primeste ajutor, ca nu cumva sa se mandreasca din nestiinta, socotind ca lucrarile sunt ale sale, si sa fie parasit de Dumnezeu, ca sa-si cunoasca neputinta sa.
A cincea este rugaciunea duhovniceasca facuta cu mintea, care se fereste de orice gand. Stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu frangeri negraite, cere sa se faca numai voia dumnezeiasca intru toate faptele si cugetarile sale, neprimind nici un gand sau figura, sau culoare, sau lumina, sau foc, sau peste tot altceva. Si ca una ce priveste numai la Dumnezeu si vorbeste numai cu El, a ajuns fara forma, fara culoare si fara figura. Caci aceasta este rugaciunea curata, ce se cade sa o aiba cel lucrator. Iar celui contemplativ i se cuvin altele mai mari decat acestea.
A sasea este citirea cuvintelor si vietilor Parintilor nedandu-si auzul dogmelor straine sau altor invataturi, mai ales celor eretice. Aceasta pentru a invata din dumnezeiestile Scripturi si din dreapta socoteala a Parintilor, cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile ; si ca sa se umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfant si sa uite cuvintele si gandurile necuviincioase de mai inainte, pe care le-a auzit fiind afara de chilie; si ca prin multa convorbire a rugaciunii si citirii, sa ajunga sa aiba cugetari bune. De fapt rugaciunea e ajutata de citirea in liniste, si citirea, de rugaciunea curata, cand cineva ia aminte la cele spuse si nu citeste sau canta in fuga. Altfel nu poate cuprinde cum trebuie intelesul lor, din pricina intunericului patimilor. Pe langa aceasta adeseori ratacim prin inchipuirea de sine. Mai ales patesc aceasta cei ce-si inchipuie ca au intelepciunea lumii acesteia, nestiind ca avem nevoie de cunostinta prin faptuire, ca sa intelegem acestea. Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu trebuie sa se foloseasca numai de auzire. Pentru ca altceva este auzirea si altceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate "ajunge cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesugului lucrand si vazand si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa si cunostinta duhovniceasca nu se naste numai din cugetare, ci se da de Dumnezeu dupa har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa le cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele celor ce au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori cunostinta de Dumnezeu, ca si proorocii, dar el inca nu. Drept aceea si eu, culegand de asemenea din dumnezeiestile Scripturi, si neinvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau om, de la cei ce le-au vazut pe acestea.
A saptea este intrebarea celor experimentati, despre orice cuvant sau fapta, ca nu cumva din necercare, sau din placerea de sine, intelegand si facand cineva unele in locul altora, sa rataceasca si sa cada in parerea de sine, inchipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice Apostolul.
Pe urma, dupa toate aceste fapte trupesti, monahul trebuie sa aiba rabdare in toate cele ce vin asupra lui, pe care vrea Dumnezeu sa le ingaduie spre invatarea, spre cercarea si spre cunoasterea slabiciunii sale. Sa nu se faca indraznet si sa nu-si piarda nadejdea, orice rau sau orice bine i s-ar intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de orice vorba si de orice lucru fara rost si sa cugete pururea la numele lui Dumnezeu, mai des decat rasufla, in toata vremea si locul si lucrul, si sa cada la El din suflet, adunandu-si mintea din toate gandurile lumii si cautand sa faca numai voia lui Dumnezeu. Atunci incepe mintea sa-si vada greselile sale ca nisipul marii. Si acesta este inceputul luminarii sufletului si dovada sanatatii lui. Atunci sufletul ajunge zdrobit si inima umilita, incat se socoteste pe sine mai prejos de toti, cu adevarat. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu, cele din parte si cele de obste, cele aflatoare in dumnezeiestile Scripturi, si greselile sale. De atunci pazeste poruncile intru cunostinta, de la cea dintai pana la cea din urma. Fiindca Domnul le-a pus ca pe o scara si nu poate cineva sa treaca peste una ca sa ajunga la alta, ci trebuie sa inainteze, ca pe niste trepte, de la cea dintai la cea de a doua si de la ea la cea de a treia, pana ce-l vor face pe om Dumnezeu, prin harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce hotarasc sa le implineasca.
Sfantul Petru Damaschin
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.