Ceva mai mult. cer altora

In firea omului e o nazuinta sfanta de a fi el insusi ceva mai mult in calea culturii, civilizatiei, a binelui si a fericirii. Acea nemultumire de starea in care te afli si insufletirea de a fi ceva mai mult in a dobandi lumina, adevar si bunatate, e tot temeiul inaintarii in lume a omului si a omenirii, in avantul catre Adevar, Bine si Frumos, in calea credintei si moralei, care duce pe om pana la desavarsirea sfinteniei, la care a fost indemnat de catre Insusi Domnul nostru Iisus Hristos: "Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este”.

Si cum noi traim intr-un univers guvernat de Dumnezeu, acesta-i cel mai inalt standard de viata la care trebuie sa ravnim, de a reintrupa si noi in lume desavarsirea lui Dumnezeu, Adevarul absolut.

Trebuie sa recunoastem insa ca, in acelasi timp, in om este revarsata de la cel rau o nazuinta paralela propulsata de ura si gelozie, de a cauta sa aparem cu mandria mai mult decat altul, mai ales printr-o sumeata critica, precum "ca altul nu e ceea ce trebuie sa fie”, ori "ca a inselat asteptarile”, ori „ca trebuie sa faca mai mult in chemarea ce o are”. Si asa, unii ca acestia, pe cai viclene infatisate cu mestesug, tot timpul se ocupa de altii, oferindu-le planuri si orientari de viata. Unii ca acestia se neglijeaza pe ei insisi, nu-si fac propria datorie, dar isi iau postura de judecatori ai altora. Si ei aduc la tribunalul judecatii lor nu numai pe sotii lor intru omenie, ori pe superiorii lor, dar ceva mai mult, ei se inalta intru sumetia lor in a judeca chiar pe Dumnezeu.

Aceasta mandrie de a judeca pe altul, omul a primit-o chiar de la inceputul omenirii, pe cand inca nu se zamislise pacatul. Urzirea lui a venit dintr-o disputa plina de ispite, cand Eva a spus sarpelui: "Roade din pomii Raiului putem sa mancam; numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului ne-a zis Dumnezeu: "Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!”.

Atunci sarpele a zis catre femeie: "Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el, vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul”.

"De aceea femeia, socotind ca rodul pomului e bun de mancat si placut ochilor la vedere si vrednic de dorit, pentru ca da stiinta, a luat din el si a mancat si a dat si barbatului sau, si a mancat si el”.

Astfel, cei dintai oameni au nesocotit porunca ce le-a dat-o Dumnezeu, au acceptat critica nedreapta pe care cel rau a facut-o poruncii lui Dumnezeu, si cu aceasta au revarsat in adancul fiintei lor otrava pacatului, cu socotinta ca pe aceasta cale vor fi ca Dumnezeu, daca nu ceva mai mult. Critica si-au insusit-o si ea ii va ispiti mereu pe caile pacatului.

Cu aceasta trista acceptare si gresita pornire dintru inceput, omenirea va avea mereu, prin veacuri, mandria disputelor si a tuturor dezordinilor ce le avem chiar in familie, unul pe altul mai mare facandu-ne, ba si copiii se cred mai mult decat parintii lor deindata ce focul patimilor le da grai si ratiune. La fel si in societatea primitiva pana la cea mai dezvoltata in zilele noastre, e o revarsare otravita de invidii si gelozii, pe care o vedem si intre neamuri si popoare, in manifestari scanteietoare de tot felul de literaturi. Dar pentru aceasta nu-i nevoie sa manuiesti spada condeiului, pentru ca, in acelasi timp, o observi si la cei mici, cand stai de vorba cu ei, ii vezi plini de idei si de judecati aspre pe care le invaluie in spulberul vorbelor. Ei apar tot atat de necrutatori, precum si cei mari intre ei, care adesea se napustesc si asupra celor mici.

De la aceasta nesabuita critica prin care noi ne aruncam unii asupra altora, izvorasc toate nemultumirile, tulburarile si razboirile dintre oameni si familii, dintre neamuri si popoare chiar. Ne judecam cu asprime unii pe altii si neglijam aproape cu totul propria noastra responsabilitate in rosturile de viata in care ne aflam. De pe platforma criticii, cu aere de superioritate, noi izbim in altii, ca nu-si fac datoria, ca nu fac mai mult decat trebuie. In aceasta privinta n-ar fi sa ne amintim decat de mandria superioritatii pe care si-o acordau fariseii lor si dispretul pentru aceia care le spuneau: "Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om" (Ioan 7:46). Fariseii spuneau ca "ignorantii in ale legii cred in El". E unul din pacatele cele mai mari cand cineva se socoate cu mult prea intelept ca sa aiba nevoie de Iisus Hristos!

Pe aceasta cale a pornit de altfel, la actul vanzarii, insusi Iuda, incepand a se socoti mai mult decat invatatorul sau. El a cutezat a judeca gresite insesi faptele iubirii, ale bunatatii si ale smereniei, precum si ale neiubirii de avutii ale lui Iisus Hristos. De ce a lasat sa fie varsat pe Trupul Sau, mirul cel de mult pret, mai bine sa fi fost vandut si dat saracilor, cartea Iuda.

Apoi nu pe aceeasi cale serpeasca a criticii distrugatoare s-au pornit fariseii si carturarii, cand au dus la scaunul de judecata pe Insusi Iisus Hristos? Nu pe aceeasi poteca sumbra si plina de rautate s-au inaltat ucigasii lui Iisus Hristos, ei socotindu-se aparatorii Dumnezeului biblic? Ei au osandit la moarte pe Acela care implinise lucrurile lui Dumnezeu, ca Fiu al Tatalui Ceresc, ce venise ca Mesia adevarat, asteptat de profetii biblici!

La aceasta ucidere de Dumnezeu si de oameni totdeauna ajung aceia care, ieri ca si astazi, cauta sa aduca pe banca acuzatilor din nou pe Iisus Hristos, si pe acei ce cred in El. Unii ca acestia aduc la tribunalul opiniei lor aceleasi osandiri, aceleasi aspre critici si loviri, aceleasi nedrepte condamnari, Aceluia care nu cauta stapanirea imperiilor acestei lumi, care a dat in schimb Calea, Adevarul si Viata, pe Calea blandetii si smereniei Sale, spunand tuturor: "Cel ce voieste sa fie intai, sa fie mai pe urma la toti si slujitor al tuturor" (Marcu 9: 35). Si acelasi bun si bland Iisus ne-a dat sfatul intelept: "Nu judecati ca sa nu fiti judecati".

Aceasta-i calea iubirii, a pacii si a desavarsirii ceruta de Dumnezeu, la care puterea creatoare e puterea iubirii, la care tu esti chemat sa pui jertfa bunatatii vietii tale, pentru indreptarea raului prin blandetea fratiei. Cu motivatii cu totul opuse insa, se dau la critica cei rai, cand cu ura violentei patimilor lor condamna tocmai ce-i bun. Unii ca acestia nu aduc decat descurajare si ruina in familia neamului omenesc. Sfantul Apostol Pavel, in lumina viziunii divine a zidirii si progresului cere ca "Unul pe altul cu cinstea mai mare facand".

Pr. Dr. Vasile Vasilache
(din volumul "De la Antim la Pocrov – marturii si marturisiri”, publicat in S.U.A in anul 1984)
 

.