Cine vrea un stil de viaţă trebuie să se cunoască bine pe sine şi să se ajute şi de cunoaşterea altora, că de obicei noi ne părtinim în cunoaştere şi slăbiciunile ni le putem vedea calităţi.
Cel mai bun ajutor e acela care te ajută să-ţi iei singur hotărârea şi răspunderea, nu acela care-ţi dă el hotărârea. De ce? Pentru că în orice direcţie te-ai hotărî, pe parcurs dai de neprevăzute greutăţi, piedici, adversităţi, cumpene, ispite, răutăţi, etc. şi ai pe cine da vina, că te-a „ajutat” prost.
Ajutorul bun e acela care te pune în cea mai bună cunoştinţă de cauză şi în cea mai bună cunoştinţă de sine, ca, în aceste condiţii să poţi lua hotărârea singur. Hotărârea bună e deci aceea care o poţi susţine ca bună între orice împrejurări şi vârste. Hotărârea bună de urmat e deci aceea care corespunde puterii tale reale de-a o urma fără cumpene, fără compromisuri şi cu aceeaşi bucurie toată viaţa. Că dificultăţi apar sigur cu cât alegerea e mai curajoasă şi mai aleasă. Iar dacă puterile reale nu sunt corespunzătoare, se poate întâmpla să nu fii ajutat, şi, ca atare, să te cunoşti mai bine cu întârziere, că te-ai luat după o iluzie de sine şi nu după o dreaptă socoteală cu posibilităţile tale la nivelul acela. Că vezi: omul e schimbăcios de la o zi la alta, de la o întâmplare la alta, uneori şi de la o nimica toată.
Iar unele hotărâri pretind o linie permanent ascendentă; că aşa ni-i nouă dat să creştem, nu numai biologic, ci şi spiritual, printre întâmplările vieţii şi cronica vârstelor.
Iar înfrângerile pot fi şi bune când ne descoperă neputinţe şi ne umilesc cutezanţa şi o luăm mai modest de la capăt - dar o luăm. Şi pot fi şi rele, când din vina noastră slăbim credinţa în puterea binelui şi deschidem portiţa descurajării, când: „o sfinţenie tristă e o tristă sfinţenie”.
*
Până aci scrisoarea a fost prea concentrată, deşi destul de bine centrată pe ideea de a-ţi ajuta să-ţi iei singură hotărârea ta.
Să degajăm puţin terenul.
Spui, mai pe la început, că tare îţi plac copiii. E chiar semnul normalităţii tale - a celei mai bune normalităţi. Sfântul Pavel, apostolul, spune clar „femeia se mântuieşte prin naştere de fii şi prin stăruinţa în dreapta credinţă”. Deci acesta e primul răspuns al Revelaţiei: răspuns după puterile normale ale firii femeieşti, potrivit cu care e construită întru totul, de la creaţie.
Mântuitorul a luat copii în braţe şi i-a dat ca model de credinţă şi curăţie sufletească celor mari, care zic că vor să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Tradiţia spune că Ignatie Teoforul ar fi fost unul din acei copii.
Creştinii au fost prigoniţi, închişi, judecaţi şi omorâţi în tot chipul, de la început, vreme de 300 de ani. Nu mai erau siguri că seara se întorc acasă. De aceea, încă în veacul apostolic, voiau să se abţină de la căsătorie. Sfântul Pavel nu le-a aprobat ideea. „Nimeni să nu se abţină de la datoria căsătorească decât pentru vremea de rugăciune şi post - ca să nu piară neamul creştinesc.” El, Pavel, spune aceasta, care zisese, mai undeva, că ar vrea - cât ar fi după el ca toţi să fie ca el; adică neangajaţi în căsătorie, ca aşa să fie mai liberi în slujba lui Dumnezeu şi mărturisirea mucenicească. Deci nu i s-a aprobat să propovăduiască schimbarea legii firii. Această lege a firii, prezentă în instinct, mai poate fi recunoscută şi dintr-un alt unghi de vedere: al refuzului ei, sau al devierilor ei, prin efectele ce le produce, mai bine-zis prin pedepsele cu care încarcă pe cei ce o nesocotesc sau o strâmbă.
Aci vine la rând întrebarea ta: „Oare am să pot?” - birui firea?
Intre minte şi instinct este o continuă tensiune de subordonare reciprocă; un dezechilibru chiar. Şi mare luptă trebuie pentru echilibrarea lor; şi, de multe ori, dezechilibrul mai mare se face; ba şi moartea poate pune capăt acestei gâlceve între minte şi instincte.
De aceea e mai bine de-a lua hotărâri mai smerite cu privire la această gâlceavă.
*
Sunt porunci şi sfaturi.
Mântuitorul însuşi a rezumat Scriptura în porunca iubirii de Dumnezeu şi a iubirii de oameni; cine împlineşte aceasta se mântuieşte. Un tânăr împlinise toate poruncile legii. - „Ce-mi mai lipseşte?”, zise. „încă una îţi lipseşte: mergi, vinde tot ce ai şi le împarte săracilor şi vino şi-Mi urmează Mie”; - dar „a plecat întristat că era bogat foarte”. Aşa au luat fiinţă „sfaturile evanghelice”: sărăcia, fecioria şi ascultarea - cele trei tagăduinţe călugăreşti - sfaturile desăvârşirii.
Să nu-mi ceri ce n-am. De obicei ieşirea din cumpenele lăuntrice, pe care ic aduci şi tu, aci nu sunt în condiţiile de a te putea scoate în mod miraculos şi ultimativ.
Cum adică?
Numai o pildă a Sfântului Serafim de Sarov te poate lămuri cum. La el veneau mulţi oameni cu tot felul de încurcături. Odată a venit şi un general. Mândru, încrezut, cu gând să râdă mai mult, decât să asculte. Sfântul Serafim a început să-i spună câte isprăvi nedrepte a făcut ca să ajungă general, câte vicleşuguri în viaţă şi câte păcate cu numele şi cu numărul, încât (sufleteşte) generalul a asistat la o adevărată degradare a sa, vădindu-i-se toate relele sale.
Un ucenic al sfântului, care asistase la acest rechizitoriu, îl întrebă mai târziu pe sfânt: „Cum ai ştiut, părinte, toate ale generalului?”
- De la mine n-am ştiut nimic. Toate mi le-a spus Domnul Iisus, Care cunoaşte toţi oamenii şi toate ale lor.
Aci însă nu-i cazul sfântului Serafim; căruia îi spune Domnul Iisus personal şi mintal toată biografia trecută şi viitoare a unei necăjite în cumpenele destinului. Deci e exclusă soluţia verdictului: aşa sau aşa.
Ce pot să-ţi spun, aşa mai neaşteptat, e că: dacă ai fi avut în destinul tău o misiune specială de la Dumnezeu între oameni, te-ai fi născut băiat.
Căci e tare grea misiunea de slujitor al lui Dumnezeu între oameni. De ce? Pentru că: pentru „a face şi a spune voia lui Dumnezeu oamenilor trebuie să-ţi omori voia ta”.
Aşa spun sfinţii Părinţi şi asta se urmăreşte în călugărie. Iar unde nu se realizează dărâmarea acestui zid: voia omului şi iubirea de sine, între tine şi Dumnezeu nu se realizează nici o călugărie şi nici o misiune între oameni.
Firea ta femeiască nu poate rezista la o aşa operaţie mortală a acestui eu, zid. Că scrie slujba călugăriei: „Că vei flămânzi şi vei înseta şi vei fi lipsită şi dosădită şi batjocorită şi ocărâtă şi prigonită şi de multe întristări înconjurată, prin care se închipuieşte viaţa cea după Dumnezeu. Şi când aceste toate le vei pătimi, bucură-te, zice Domnul, că plata ta multă este în ceruri, întru Hristos Iisus Domnul nostru...”
Unde mai pui că patimile noastre pot fi stinse şi faptele din afară îmbunătăţite numai după ce omul s-a deprins să-şi urmărească ATENT orice gând.
Iar Psaltirea spune:... „Celui ce ia seama la calea sa, aceluia îi voi arăta mântuirea Mea”'.
Deci nu te văd dobândind atare însuşiri în Prislop.
Mai bine o cale normală în căsătorie unde să aduci tu un om (băiat), om al lui Dumnezeu, şi să-ţi compensezi această dorinţă a ta. Că multe mame au adus sfinţi lui Dumnezeu.
Dar ai grijă de credinţa soţului, să nu-ţi ceară să nu-i faci, ci să-i omori, cum e moda şi păcatul căsătoriilor din vremea noastră.
Parintele Arsenie Boca
Fragment din cartea "Scrieri inedite - Deva 2019"
Cumpara cartea "Scrieri inedite - Deva 2019"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.