Părintele Pantelimon: Vă urez şi eu bine aţi venit la noi la mănăstire! Am zis să discutăm astăzi împreună despre un subiect care mie a început, încet, încet, să mi se limpezească, despre o atitudine pe care, în general, o manifestă tinerii. De multe ori, aceasta nu este înţeleasă nici de părinţi şi, aş putea spune că în multe situaţii, nici de Biserică: conformism şi nonconformism.
In general, se vede lucrul acesta: că în momentul în care un copil ajunge la vârsta adolescenţei, intră într-o stare de conflict cu părinţii. Ştiţi că se vorbeşte despre conflictul între generaţii. Această atitudine, hai să spunem aşa, de răzvrătire, este cauzată şi de părinţi sau de oamenii adulţi, pentru că, de cele mai multe ori, ea este înţeleasă greşit sau nu este înţeleasă de aceştia. Dar nu este înţeleasă nici de tineri. De multe ori, starea aceasta de conflict pe care o au faţă de părinţi le generează şi tinerilor o nemulţumire, dar, pe de altă parte, de multe ori, nu se pot abţine pentru că porneşte din interiorul lor.
De multe ori tinerii au tendinţa de a-i contrazice pe părinţi chiar şi atunci când îşi dau seama că aceştia au dreptate. Ajung şi ei să fie chinuiţi de această stare, dar pe de altă parte, o simt ca pe o atitudine necesară. Vedem că sunt şi copii care nu au o atitudine de răzvrătire, de împotrivire faţă de părinţi, dar paradoxul este că ei nu sunt reprezentativi. Nu sunt reprezentativi tinerii care nu au sau nu iau atitudine în şcoală, în familie, în Biserică.
Am observat, de exemplu, că cei care vin la mănăstire ca să se călugărească, nu sunt acei tineri care au avut o atitudine de credinţă constantă din copilărie până la vârsta adultă. Dacă au fost credincioşi în copilărie, la un moment dat au avut un moment de împotrivire, de răzvrătire, urmat de un moment de reconvertire. De obicei, cei mai mulţi care sunt călugări în mănăstiri, sunt tineri care s-au reconvertit. Adică nu au avut o viaţă religioasă puternică în copilărie, ci aceasta a apărut în perioada tinereţii.
E firesc să ne întrebăm care este sursa acestei stări conflictuale între copii şi părinţi. In primul rând, legat de adolescenţă, trebuie să ştim că ea ţine, am putea spune metaforic, de zorii personalităţii unui om. Adolescenţa apare în momentul în care se face trecerea dinspre copilărie spre omul adult, spre tinereţe. Această perioadă marchează două ipostaze diferite.
In copilărie, omul este într-o stare de dependenţă chiar şi duhovnicească faţă de părinţii lui. Adică, cm copil va avea trăiri duhovniceşti de multe ori induse din duhovnicia părinţilor lui, pentru că vârsta copilăriei este definită ca o stare de dependenţă faţă de părinţi. Vedem, de exemplu, că Sfântul Ioan Botezătorul a simţit bucuria Duhului Sfânt de când era în pântecele maicii sale, pentru că mama sfântului era o femeie foarte duhovnicească şi ajunsese prorociţă, deci la un înalt grad de virtute, şi umplându-se ea de Duhul Sfânt, a săltat şi pruncul în pântecele ei. Aceasta este starea de copilărie. La fel, dacă părinţii sunt duhovniceşti şi trăiesc ei stări de har, aceste stări de har le vor resimţi şi copiii, le vor trăi şi copiii prin afinitate, prin această legătură foarte puternică cu părinţii. Copiii nu au trăiri foarte puternice personale nici la rugăciune, cu toate că au o credinţă foarte sinceră, nemijlocită, fără îndoieli, fără întrebări. Or, ei pot să trăiască aceste stări de har, cum ziceam, atunci când li se transmite din harul părinţilor.
Dar, după aceea, la un moment dat, în perioada de creştere se produce acea trezire a personalităţii. Tânărul începe să se descopere pe sine ca entitate de sine stătătoare, începe, încet, încet, să se detaşeze de starea de dependenţă şi chiar are un impuls foarte puternic de a se desprinde de părinţi pentru a se defini el însuşi ca persoană. Atunci începe căutarea propriei identităţi. începi să îţi descoperi trupul, să constaţi că poţi să ajungi tu la nişte concluzii ş.a.m.d. în consecinţă, apare această stare de negare a oricărui înţeles împrumutat.
Dacă în copilărie toate înţelesurile îţi vin de la părinţi, le primeşti, sunt concepţii, ca să zicem aşa, de împrumut, în perioada de tinereţe se rescriu toate aceste adevăruri. Adică, tânărul simte nevoia să-şi redefinească în mod personal toate înţelesurile Chiar dacă, la un moment dat, el ajunge să afirme aceleaşi lucruri ca şi părinţii lui, va nega adevărurile venite de la autoritatea părintească pentru că simte nevoia ca să le rostească el însuşi. Atunci apare această perioadă imatură, de răzvrătire, de împotrivire chiar şi faţă de adevărurile de credinţă, dar care are un rol foarte important în maturizare.
Dacă în acest moment al vieţii, părinţii, profesorii, preoţii nu înţeleg această stare necesară de redefinire a înţelesurilor şi intervin forţat, autoritar, pot să-l inhibe pe tânăr. El se supune datorită taptului că este şantajat sentimental. Adică îi spun părinţii: „Uite, nu ne asculţi şi asta ne produce foarte multă suferinţă!". Atunci, copilul va asculta împotriva simţâmintelor lui şi se va inhiba.
Vedem, chiar şi în Biserică, faptul că tinerii care nu au ajuns la anumite îndoieli nu au o credinţă profundă. Tinerii care nu au ajuns să-şi pună ei problema ce-i cu Dumnezeu, cum e Dumnezeu şi au rămas cuminţi în Biserică, nici măcar nu problematizează. Deci, au mai degrabă o morală a vieţii, dar nu ajung la o interiorizare a credinţei. Or, toate aceste stări de punere în criză, de punere la îndoială a credinţei, se finalizează, printr-un proces de maturizare, într-o credinţă trăită personal, într-o relaţie vie, personală cu Dumnezeu. Aceasta cred că puteţi să o vedeţi fiecare dintre voi: există mulţi tinerii care merg de mici la biserică, dar nu au ajuns să problematizeze şi merg cumva superficial, nu au o trăire profundă, autentică, a credinţei.
Acest lucru este valabil şi în celelalte aspecte ale devenirii. Tânărul, în formarea propriei identităţi, pune totul în criză, neagă totul şi începe atunci să-şi redefinească ce este bine, ce este rău. Contează foarte mult credinţa în formarea propriei identităţi! Credinţa în Dumnezeu, credinţa creştină, îţi dă aceste repere morale, te ajută să-ţi defineşti nişte criterii de valoare în funcţie de care tu poţi să-ţi formulezi o concepţie despre viaţă, o viziune asupra vieţii.
Pe de o parte, dacă se exercită o presiune prea mare a autorităţii părinţilor, se poate ajunge la o stare de inhibare. Pe de altă parte, nici o libertate fără limite
nu este bună. Dacă tinerii sunt lăsaţi liberi, să facă ce vor, există o înclinaţie mult mai mare a lor de a trăi în plăceri, într-o viaţă dezordonată, pătimaşă, ba tinerii care au avut parte de o autoritate părintească exagerată, dimpotrivă, se vede fie o tendinţă de abandon - renunţă la formarea propriei identităţi şi ajung frustraţi, însinguraţi, nemulţumiţi - fie o tendinţă de răzvrătire - ajung să fie predispuşi să anuleze toate reperele pe care le au adulţii şi duc o viaţă plină de împotriviri. Adevărul este undeva la mijloc! Pentru a se evita aceste situaţii nefavorabile părinţii trebuie să acorde tinerilor o libertate gradată! La trecerea dinspre vârsta copilăriei spre cea de adult, trebuie să i se acorde tânărului libertatea în mod gradat, astfel încât el să fie conştient şi de responsabilitatea pe care o implică libertatea vieţii.
In această atitudine de căutare a propriei identităţi sunt foarte importante reperele sau valorile autentice. Vă ziceam că tinerii au această tendinţă de împotrivire. La fel, ei au şi o tendinţă de a merge către extreme. In general, tinerii gândesc în alb şi negru, sunt foarte simpli sau au o gândire foarte simplă, ceea ce este de multe ori o calitate, adică să nu amesteci binele cu răul, să desparţi foarte clar binele de rău. E foarte sănătos! Această stare de tranziţie, de criză, de contradicţii interioare poate să dureze toată adolescenţa sau poate să se întindă pe o perioadă foarte lungă de ani. Este o stare necesară, pentru că orice lucru care nu este trecut prin propriul filtru şi nu este asumat de fiecare dintre noi nu ne apaţine la modul profund şi niciodată nu vom ajunge la o finalitate în această lucrare a definirii propriei identităţi.
Deci, starea de a pune lucrurile în criză, în contradicţie, de a problematiza, de a pune întrebări este sănătoasă. Dimpotrivă, starea în care aşteptăm să ni se dea toate înţelesurile, toate răspunsurile mură-n gură, starea de pasivitate, de cuminţenie este bolnăvicioasă pentru tineri. Dacă privim lucrurile din această perspectivă, vedem că nonconformismul este ceva sănătos în perioada de tinereţe, adică este ceea ce face ca lumea din afară să se transfere înlăuntrul nostru prin propria noastră experienţă.
Aici ajută foarte mult să existe o legătură liberă între cei tineri şi îndrumătorii spirituali din Biserică, pentru că de această stare de căutare personală, contradictorie nu ştiu numai oamenii Bisericii, ci şi oamenii de afaceri şi există industrii foarte mari care o speculează.
Intr-o cultură a consumului, un tânăr poate cel mai uşor să-şi construiască propria identitate: se îmbracă cum vrea el, poate să încerce să-şi definească un profil, o identitate prin îmbrăcăminte, prin muzica pe care o ascultă, prin concepţiile de viaţă pe care le are, prin aderarea la diferite grupuri. Or, această stare de împotrivire şi de răzvrătire poate fi şi este foarte uşor speculată, de exemplu, de traficanţii de droguri. „Da, eşti nemulţumit, părinţii te asupresc, dar, uite, aici ai posibilitatea de a ieşi, de a te elibera." Chiar de multe ori, unii tineri percep sinuciderea - care poate fi şi graduală, prin droguri - sau, în general, această atitudine de autodistrugere, ca pe o pedeapsă pe care ei o aplică părinţilor. Adică prin autodistrugere, fie că e vorba de sinucidere, fie că e vorba de droguri, fie că e vorba de patimi, de multe ori, ei încearcă să reproşeze ceva părinţilor.
Vă ziceam că sunt foarte mulţi care ştiu să speculeze această dorinţă de libertate, de autonomie, de independenţă a tinerilor şi care o fac în interesul lor. în această perioadă este foarte important să se ţină o legătură liberă cu autorităţile spirituale, fie că este vorba de părinţii trupeşti, fie că este vorba de părinţii duhovniceşti. Părinţii trupeşti ştiu sa respecte libertatea copiilor atunci când aceştia intră in perioada adolescenţei şi nu le mai dau răspunsuri aşa t uni o făceau când erau copii - „Fă asta, că e bine!" a le explică şi li se adresează ca unor adulţi care sunt în perioada de început, în zorii personalităţii, când începe personalitatea să se definească. Părinţii duhovniceşti înţeleg şi ei această trecere, această stare a tânărului, şi pot să-l îndrume în aşa fel încât să-l protejeze de toţi aceia care vor să profite în detrimentul lui de această perioadă tulbure, de criză, dar absolut necesară în definirea propriei identităţi.
***
Ce v-a ajutat mai mult să gestionaţi responsabil criza? Bănuiesc că şi sfinţia voastră aţi fost în criză.
Părintele Pantelimon: Când m-am gândit la temă, am început să-mi aduc aminte cum eram şi eu în liceu. Tinerii au tot felul de manifestări, adică de multe ori dezvoltă o aură mitică asupra propriului sine şi li se pare că ei sunt centrul universului, că sunt intangibili, că nu li se poate întâmpla nimic râu - dacă se întâmplă un rău, nu li se poate întâmpla lor acel rău. Ţin minte de câte ori am anesteziat o pe maică-mea. Plecam la munte pentru 2 zile, dar stăteam 3 zile. Şi nu erau telefoane! Mă gândeam: „Dar ea nu se gândeşte că doar există Dumnezeu? Nu mi se poate întâmpla nimic rău!". Insă mama ne căuta cu salvamontiştii prin munţi. Unde să ne găsească? Ne dădea dispăruţi pe la poliţie. De câte ori n-am făcut aşa! Când eram în liceu, la un moment dat, am constatat că aveam o dinamică foarte mare a concepţiilor de viaţă. Orice om încearcă să-şi construiască o viziune asupra existenţei. Ţin minte un gând de atunci, din perioada liceului, că cel târziu la o lună de zile mi se schimba concepţia de viaţă radical. Deci, o atât de mare dinamică a căutării, a găsirii, a pierderii şi regăsirii sensurilor aveam! Erau, pe de o parte, crizele prin care treceai când nu înţelegeai ceva, când viaţa nu avea sens, iar după aceea bucuria uriaşă când descopereai un sens şi reuşeai să-l împărtăşeşti cu prietenii tăi. Ţin minte cum mergeam noaptea cu un prieten pe un pod de fier din Timişoara, ne ascundeam pe acolo si citeam Ascetica şi mistica părintelui Stăniloae şi cum ne întâlneam noaptea să discutăm despre viaţa duhovnicească din Pateric şi alte lucruri care ne bucurau sufletul.
Adolescenţa are o anumită intensitate a trăirii care nu se mai regăseşte la nicio altă vârstă - felul în care sunt trăite prieteniile, bucuria descoperirii unui sens al lucrurilor, al situaţiilor de viaţă. Cum ziceam, nu eşti mulţumit niciodată, nu vei fi mulţumit, ca tânăr, de înţelesurile pe care le-ai primit de la şcoală, de la părinţi. Şi când ai ajuns tu să descoperi sensurile acelea, ce bucurie nemărginită ai ca tânăr!
In general, după ce se definitivează această stare foarte zbuciumată de trecere, se ajunge la o anumită stabilitate, la o anumită definire a identităţii. Perioada de definire a identităţii poate să dureze cât de mult şi e bine să fie aşa.
Eu am parte de părinţi care n-au fost foarte autoritari, dar nici eu nu ţineam cont prea mult de ei. După aceea am avut şi şansa de a avea repere spirituale. Prima oară i-am întâlnit pe părintele Teofil când aveam 16 ani, a doua oara la 18 ani, cand am intrat in legătură cu ASCOR-ul, dar căutari spirituale am avut. Sunt multe amintiri de atunci.
Şi câte contradicţii şi câte suferinte! Un tânăr, atunci când face ceva rău, nu zice că a facut un lucru rău, ci că el e rău şi se învinovăţeşte, suferă din cauza acestor vinovăţii, care, la un moment dat, poate să devină stări patologice de învinovăţire. E o stare frumoasă şi trebuie tratată cu multă înţelegere şi cu multa bunăvoinţă.
Părintele Iustin: Am început sâ mă gândesc şi eu la acea perioadă şi am fost curios să văd cum a ieşit părintele Pantelimon din criză. Mă gândeam cum am ieşit eu din criza adolescenţei! Pana acum nu am făcut-o! In liceu eu am devenit ateu, ascultam rock şi nu prea aveam de-a face cu cele ale credinţei. Cum de am scăpat de acolo, cum am ieşit până la urmă din criza aceasta?
Eu am ajuns să cred pentru că nu mai găseam un sens vieţii, nu mă mulţumea nici viaţa pe care o duceam, nici perspectivele pe care le întrezăream. Dacă după viaţa aceasta nu mai urmează altă viaţă, aceasta nu-şi mai avea rostul. Pentru ce să mai trăim dacă la moarte se termină totul şi nu mai urmează nimic? Ceva care a existat şi s-a consumat era fără rost! Vedeam viaţa aceasta fără rost daca nu era urmată de altceva! Am ajuns să cred urmând demersul logic, pentru că logica era arma mea. Imi plăcea mult matematica şi, prin logica matematică, am ajuns să cred că există Dumnezeu!
Fragment din Conferinţa susţinută de Ierom. PANTELIMON ŞUŞNEA, la Mănăstirea Oaşa, în 23 iulie 2012
Din inima muntilor, catre inima tinerilor; Editura Reintregirea
Cumpara cartea "Din inima muntilor, catre inima tinerilor"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.