Copiii nu se zidesc cu laude neîntrerupte. Devin egoişti şi vanitoşi. Vor aştepta toată viaţa să fie lăudaţi continuu de toţi, deşi li se spun lucruri neadevărate. Din păcate, astăzi toţi au învăţat să spună minciuni, şi vanitoşii le acceptă, acestea sunt hrana lor. „Spune-mi, indiferent ce, fie minciună, fie ironie", zic. Dumnezeu nu vrea acest lucru. Dumnezeu vrea adevărul. Din nefericire, nu toţi pricep asta, şi fac tocmai pe dos.

Când îi lauzi pe copii neîncetat, fără discernământ, îi ispiteşte vrăjmaşul. Le zgândăre iubirea de sine şi, obişnuiţi de mici cu laudele părinţilor şi ale dascălilor, e posibil să ajungă buni la învăţătură, dar care-i folosul? Vor intra în viaţă asemenea unor egoişti, iar nu asemenea unor creştini. Niciodată egoiştii nu pot fi creştini. Egoiştii vor permanent să fie lăudaţi de toţi, să fie iubiţi de toţi, cu toţii să vorbească despre ei numai de bine, lucru pe care Dumnezeu, Biserica noastră, Hristos nu-l doresc.

Religia noastră nu încuviinţează acest mod de a fi, această educaţie. Dimpotrivă, vrea ca de mici copiii să afle adevărul. Adevărul lui Hristos învederează faptul că lauda îl face pe om un egoist. Egoistul e persoana confuză, călăuzită de diavol şi de duhul cel rău. Astfel, crescând la sânul egoismului, cel dintâi lucru pe care-l face este de a-L tăgădui pe Dumnezeu şi de a fi un egoist inadaptabil în societate.

Trebuie să rosteşti adevărul pentru ca omul să-l cunoască. Altfel îl faci să rămână în neştiinţa lui. Când îi spui celuilalt adevărul, începe să se orienteze, e atent, îi ascultă şi pe ceilalţi, se înfrânează. Aşa îi vei spune şi copilului adevărul, îl vei mustra, ca să priceapă că ceea ce face nu e bine. Ce spune înţeleptul Solomon? „Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme."

Prin laudă îi conducem pe copiii noştri de mici la egoism. Iar pe cel egoist îl poţi amăgi, ajunge să-i spui că este bun, ca să se umfle în pene. Şi aşa îţi spune: „A, ăsta care mă laudă, ăsta e bun!" Acestea nu sunt lucruri sănătoase. Intrucât omul creşte în braţele egoismului întâmpină greutăţi, suferă, nu ştie ce să facă. Cauza dezordinii sufleteşti este egoismul. Chiar şi psihiatrii, dacă ar cerceta acest lucru, ar înţelege că egoistul este un om bolnav.

Niciodată nu trebuie să-i lăudăm şi să-i măgulim pe semenii noştri, ci să-i povăţuim la smerenie şi la iubirea de Dumnezeu. Şi nici să căutăm noi înşine să fim iubiţi, adresându-le celorlalţi laude. Să învăţăm să iubim, nu să cerem să fim iubiţi. Să-i iubim pe toţi şi să facem jertfe, cât de mari putem, pentru toţi fraţii în Hristos, în chip dezinteresat, fără să aşteptăm laude şi iubire din partea lor. Ei vor face pentru noi tot ceea ce Dumnezeu le va spune. Dacă sunt şi ei creştini, vor da slavă lui Dumnezeu pentru întâlnirea cu noi şi pentru ajutorul primit sau că le-am spus un cuvânt bun.

Aşa să-i povăţuiţi şi pe copiii de la şcoală. Acesta e adevărul. Altminteri o să ajungă inadaptabili. Nu ştiu ce să facă şi pe unde să calce, iar cauza suntem noi, că i-am făcut să fie aşa. Nu i-am îndrumat spre adevăr, spre smerenie, spre iubirea lui Dumnezeu. I-am făcut egoişti şi acum iată roadele!

Există totuşi şi copii care se trag din părinţi smeriţi, şi cărora de când sunt mici li se vorbeşte despre Dumnezeu şi despre sfânta smerenie. Aceşti copii nu le creează probleme semenilor. Nu se supără când le arăţi greşelile, ci încearcă să le îndrepte şi se roagă să-i ajute Dumnezeu să nu devină egoişti.

Eu, ce să vă spun, când am ajuns în Sfântul Munte, am nimerit la nişte Stareţi preasfinţi. Nu mi-au spus niciodată „bravo". Intotdeauna mă sfătuiau cum să-L iubesc pe Dumnezeu şi cum să fiu mereu smerit. Să-I cer lui Dumnezeu să-mi întărească sufletul ca să-L iubesc mult. Nici nu ştiam de acest „bravo", şi nici nu l-am căutat.

Dimpotrivă, mă întristam dacă Stareţii mei nu mă certau. Imi spuneam: „Lua-m-ar rugăciunea, nu mi-am găsit Stareţi de nădejde!" Voiam să mă pună la încercare, să mă certe, să se poarte aspru cu mine. Dacă ar auzi un creştin ce vă spun acum, şi-ar pierde cumpătul şi le-ar înfiera. Şi totuşi, asta-i ceea ce e corect, smerit, sincer.

Nici părinţii mei nu mi-au spus vreodată „bravo". Şi nici eu n-am căutat acest „bravo". De aceea, tot ce am făcut, am făcut dezinteresat. Acum, când oamenii mă laudă, mă simt foarte rău. Ce să vă spun... în sinea mea mă deranjează când ceilalţi îmi spun „bravo". Dar fiindcă am învăţat smerenia, nu m-a vătămat. De ce nu vreau acum să fiu lăudat? Pentru că ştiu că lauda îl face pe om gol pe dinăuntru şi alungă harul lui Dumnezeu. Iar harul lui Dumnezeu vine doar împreună cu sfânta smerenie. Omul smerit este omul desăvârşit. Nu sunt frumoase lucrurile astea? Nu sunt adevărate?

Oricui îi vei mărturisi aceste lucruri, îţi va răspunde: „Ce spui, dragă, dacă nu lauzi copilul, nu poate nici citi, nici asta, nici... [aia, nu poate face nimic...]." Dar asta se întâmplă pentru că noi suntem aşa şi îl facem şi pe copil să fie aşa. Adică ne-am înstrăinat de adevăr. Egoismul e un rău cumplit, l-a scos pe om din Rai; Adam şi Eva, primii oameni, erau simpli şi smeriţi, de aceea trăiau în Rai. Erau lipsiţi de egoism. Aveau, cum se spune în limbaj teologic, [frumuseţea] cea dintâi, adică harismele pe care Dumnezeu le-a dăruit omului la început, când l-a creat, adică viaţa, nemurirea, conştiinţa, libertatea de alegere, iubirea, smerenia ş.a. Apoi diavolul a reuşit, prin laudă, să-i amăgească.

S-au umplut de egoism. Insă firescul omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu, este smerenia. In timp ce egoismul e ceva nefiresc, este boală, este împotriva firii.

Prin urmare, când lăudăm copilul, facem să apară acel „supra-eu", îi hrănim egoismul, făcându-i un mare rău. Il facem să se îndrepte mai uşor spre cele ale diavolului.

Crescându-l astfel, îl îndepărtăm de toate valorile vieţii. Nu sunteţi de părere că aceasta este pricina pentru care copiii se pierd, pentru care oamenii se răzvrătesc? E vorba despre egoismul pe care li l-au sădit părinţii de la o vârstă fragedă. Diavolul e marele egoist, marele Lucifer. Adică îl trăim înăuntrul nostru pe Lucifer, îl trăim pe diavolul. Nu trăim smerenia. Smerenia aparţine lui Dumnezeu, e ceva necesar sufletului omului. E ceva ce face parte din alcătuirea lui. Şi când lipseşte, e ca şi cum ar lipsi inima din organism. Inima dă viaţă trupului, şi smerenia dă viaţă sufletului. Odată cu egoismul, omul trece de partea duhului celui rău, adi că se dezvoltă şi creşte cu ajutorul duhului rău, nu al celui bun.

Aceasta e izbânda diavolului. A transformat pământul într-un labirint spre a nu ne putea înţelege între noi. Ce-am păţit oare de nu ne dăm seama? Vedeţi în ce rătăcire ne aflăm? In epoca noastră am reuşit să transformăm pământul într-un adevărat spital de psihiatrie! Şi nu înţelegem unde se află greşeala. Ne mirăm cu toţii: „Ce-am ajuns, unde ne îndreptăm, de ce copiii au apucat-o pe căi greşite, de ce au plecat de-acasă, de ce şi-au abandonat viaţa, de ce au renunţat la studii? De ce se petrec toate astea?" Diavolul a reuşit să se facă nevăzut şi să-i determine pe oameni să-l numească altcumva, [numai cu numele lui nu]. Adesea medicii, psihologii spun, când cineva suferă: „A, ai o nevroză! Da, suferi de stres!" şi alte asemenea. Nu sunt de acord cu faptul că diavolul provoacă şi stârneşte egoismul în om. Şi totuşi diavolul există, este duhul cel rău. Dacă susţinem că nu există, e ca şi cum am tăgădui Evanghelia care vorbeşte despre el. El e duşmanul nostru, vrăjmaşul vieţii noastre, potrivnicul lui Hristos, şi de aceea se numeşte Antihrist. Hristos a venit pe pământ ca să ne izbăvească de diavol şi să ne dăruiască mântuirea.

Aşadar trebuie să-i învăţăm pe copii să trăiască smerit şi simplu, să nu aştepte de la noi laudă şi nici „bravo". Să-i învăţăm că există smerenia care e sănătatea vieţii.

Felul de a gândi al societăţii contemporane cu o altă psihologie, cu o altă pedagogie face rău copiilor, adresându-se vlăstarelor de atei. Mentalitatea aceasta duce la anarhie şi la haos. Şi roadele se văd la copii şi la tineri. Astăzi tinerii strigă: „Trebuie să ne înţelegeţi!" Insă nu trebuie să venim în întâmpinarea modului lor de viaţă.

Dimpotrivă, ne vom ruga pentru ei, vom spune ce este corect, vom trăi şi vom propovădui binele, dar nu vom îmbrăţişa duhul lor. Să nu nimicim măreţia credinţei noastre!

Nu ne este îngăduit, cu scopul de a-i ajuta, să ne însuşim conduita lor. Trebuie să fim şi să rămânem ceea ce suntem, ca să propovăduim adevărul, lumina.

Copiii vor învăţa de la [Sfinţii] Părinţi. Din învăţătura Părinţilor vor deprinde cele despre Taina Spovedaniei, despre patimi şi vicii, despre felul cum îşi biruiau sfinţii pornirile spre rău. Iar noi nu vom face altceva decât ne vom ruga ca Dumnezeu să să Se aplece cu grijă şi iubire asupra lor.

Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul
Sfaturi despre creşterea şi educarea copiilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfaturi despre creşterea şi educarea copiilor"

 

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Rolul familiei in educatia copiilor - o perspectiva eclesiala
  Publicat in : Morala
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: