Grea întrebare! M-aţi prins, doamna profesoară!
Pentru mine, personal, cel mai greu este să trec pe la oncologie săptămânal şi să constat că se goleşte un pat care nu se transformă într-o bucurie. Că, dacă s-ar vindeca... Nu m-am îmbătat - poate m-oi fi îmbătat vreodată, dar nu mai ţin minte cum e să fii beat, dar cred că m-aş îmbăta de fericire! Ştiţi cum zic? Ii văd cum trec pe lângă mine... Şi eu sufăr de aceeaşi tristeţe şi de aceeaşi rupere. Aţi remarcat că, în Liturghia de la catedrală, niciodată nu ezit să fac pomenirea morţilor. E singurul mod în care mă pot vindeca: doar pomenindu-i înaintea lui Dumnezeu, Care e un Dumnezeu al învierii.
Eu aşa m-am tratat o perioadă de timp; mai ales după moartea tatei, după moartea fratelui mamei, după aceea, imediat, o mătuşă. Au fost, aşa, unul după altul... Că, de obicei, ştiţi cum e, se rupe un lanţ, aşa, unul după altul. Şi singura modalitate a fost o copilărie... Recunosc că e o copilărie, nici nu pot s-o recomand preoţilor sau cuiva.
Dar scoteam mirida din prescura, o pupam şi după aceea o puneam pe disc. Era un pupic dat peste pragul acesta uriaş! Ulterior, am citit texte care m-au dezamăgit despre moarte. Alteori, unele care mi-au dat nădejde. M-am tratat, de exemplu, cu Oscar şi tanti roz. M-am tratat, efectiv, pe rana aceea! M-am tratat cu... o grămadă! Nici nu ştiu! Cel mai mult şi cel mai tare mă impresionează rugăciunile de noapte, unde real am sentimentul - real, sentimentul real - că, prin pomenirea întregului pomelnic pe care-l am la îndemână noaptea, îmi dau seama că îi readuc pe toţi măcar pentru câteva clipe lângă mine. Şi v-am spus: pentru mine personal, profesional vorbind, nu cred că am o zi în care să nu vorbesc o propoziţie ca profesorii mei. Deci e modul meu de a-i ţine vii.
Am văzut drame... O văd pe mama! Mama este tristă cumplit după moartea tatei. O văd! O văd real! Nu pot s-o ajut decât stându-i aproape - şi eu, şi sora mea.
Jucând într-o dublă aşezare... Ne bufonăm, ne giumbuşlucim... Noi oricum am fost doi copii cuminţi, în general; ne băteam dimineaţa, la prânz, seara şi între mese! Dar ideea e că i-am recreat mamei acest sentiment al copilăriei noastre. Nu vă spun ce caterincă facem cu mama câteodată, că mi-e şi ruşine de ea, că e om în toată firea! Dar mama intră în jocul nostru. E un fel de joc de recuperare; ceea ce e foarte greu când rămâi cu adevărat singur şi când te năpădeşte toată suferinţa asta de jur împrejur. Asta vă spun...
Apoi, un lucru care pe mine mă doare cumplit este înmormântarea copiilor. Să nu vă dea Dumnezeu vreodată nici să fiţi martori la înmormântarea unui copil, d-apoi să o trăiţi pe pielea voastră. E incredibil! E incredibil! Iar la mine este un optimism în plus, dat de un lucru întâmplat în propria mea viaţă. Să ştiţi că, în general, profesiunile vi le alegeţi şi ca să vă răzbunaţi şi pe propriile culturi istorice din propria voastră cunoaştere. Eu am avut un frate care a murit imediat după naştere. Ani de zile - şi acum recunosc că uneori îl mai am - aveam sentimentul real că în şinele vieţii mele sunt două inimi care bat în loc de una. Adică pot să spun că am biruit o dată moartea, prin fratele meu, şi ştiu cum e! Nu, n-am luat-o razna; să nu mă treceţi la Osho şi la reîncarnaţi, da? Uşurel, acolo e sector psiho, da? Dar ideea , ca atare, pentru mine, personal, e să înţelegeţi, de exemplu, voi, cei care veţi fi medici, că n-o să-i puteţi ţine în viaţă pe toţi. Vă dau scris!
Da? Ca medici ginecologi, n-o să vi se nască toţi copiii pe care îi aveţi pe listă. Ca profesori, nu toţi studenţii noştri merg mai departe. Unii chiar se sting în timpul facultăţii. Dar moartea, făcând parte din viaţă ca atare, mă obligă se restructurez viaţa. Fiecare moarte mi-a dat încă un GPS. Incă o reconfigurare. Deci, de la un student de-al meu care a murit în condiţii foarte grele am învăţat ce înseamnă să ai rezistenţă maximă şi să nu cârteşti în faţa morţii. Eu am învăţat de la morţi mai mult decât de la cei vii; o spun cu tot respectul pentru asta! Cred că e un canal de fugă al meu... Altă experienţă nu ştiu să zic!
N-am simţit niciodată în faţa morţii frustrare. In dimineaţa de după moartea tatei - tata murise noaptea -, m-am dus la Liturghie. Eram aşa, un fel de zombie. Primul ecfonis pe care a trebuit să-l zic la Dumnezeiasca Liturghie a fost: Că bun şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti... Şi al doilea ecfonis: Că Tu eşti învierea, şi Viaţa, şi Odihna... Deci eu cred că acesta-i tratamentul! Că e bunătatea lui Dumnezeu în unele morţi. Noi nu le vedem, nu le simţim ca atare, dar am stat de vorbă cu oameni agonici care n-au mai cerut nicio secundă în plus. Am stat şi cu oameni care ar fi cerut o secundă, care nu le-ar fi folosit la nimic. Preotul ce poate oferi ştiţi, nu? Veşnicia. Deci eu, când mă duc să-i împărtăşesc, nu le ofer o secundă în plus pe ceas sau o secundă în jos pe ceas, ci veşnicia! E cel mai frumos lucru ce putea să mi se întâmple în viaţă!
Eu am învăţat pentru medicină doi ani jumătate, trei. Uneori mă surprind că am atitudini de medic, dar mult mai mult mă bucură preoţia, în care am înveşmântat această medicină. Cunoaşterea omului fizic m-a ajutat să identific, de exemplu, de departe când omul are problemă; se simte, se vede după mers, după privire, după culoarea pielii. Dar când ai depăşit starea asta de ambalaj a omului şi ai trecut în partea sufletească a lui, deja e mult mai bine, mult mai înalt, mult mai adevărat.
Nici nu pot să fiu oportunistul peştelui prăjit şi să fac predici lacrimogene la toate înmormântările, încât să fie oamenii distruşi şi supăraţi şi mârâiţi şi căzuţi la pământ! îmi repugnă soiul acesta de preoţie! Preotul nu-i cioclul comunităţii! Să fim serioşi! Nu-i cioclul comunităţii!
Iar, pe de altă parte, e cealaltă problematică: nici nu poţi să râzi ca prostul în târg când e copilul mort la picioarele tale. Să zici: Fraţilor, bucuraţi-vă! Iisus... Băi, uşurel! Hristos nu Se bucură ca prostu' pe coperta de la Turnul de veghe. E decent! Şi moartea m-a învăţat decenţa!
Am trecut acum prin Portugalia - am fost 3 săptămâni, în octombrie - şi am văzut monumente ale morţii: mănăstiri uriaşe. Uriaşe! Nu vă puteţi închipui! Unele sunt cât Sibiul - Mafra, de exemplu, e cât Sibiul! Tomarul. Care nu mai sunt decât nişte foste vietăţi istorice, foste spaţii de vieţuire. Mafra - Jose Saramago a salvat-o cu Memorialul Catedralei, romanul său, şi celelalte... Multe altele! Dar am înţeles între zidurile acelea că, până la urmă, zidurile sunt vibraţii de oameni, au în ele vibraţii de oameni. Poţi să pui mâna pe zid şi să-i simţi pe morţi vii! Dar nu la modul cum au votat în Teleorman, da? Cu morţii şi fantomele, deodată. Da? Deci nu aşa! Ci la modul oamenilor vii, care au construit lucruri eterne. Drama cea mai mare a omului modern este că nu mai rămâne nimic după ei; oricât ar fi de mare făcător de minuni, oricât ar fi de mare făcător de complexe, oricât ar fi de mare făcător de sisteme. Game over! La 5-6 ani după moartea lor, totul e aproape pierdut. De-aia îmi place teologia! La teologie ce scrii măcar rămâne înaintea lui Dumnezeu, cu maximă responsabilitate. Şi aşa vreau să vă trăiţi viaţa: nu în faţa comisiilor de examen. Veniţi-vă în fire! Fiţi serioşi! Nu în faţa arogantelor unuia sau ale altuia. Voi sunteţi în faţa lui Hristos tot timpul şi cu seninătatea aceasta trebuie să mergeţi tot timpul. Pentru ce aţi muncit, trebuie să-I daţi Lui raportul. Să-I spui. Chiar, ia încercaţi la un examen odată, în loc să scrieţi acolo, să răspundeţi direct, să vă puneţi în faţa hârtiei şi să spuneţi: Doamne, Iisus Hristos, înaintea Ta mă prezint cu următoarele răspunsuri... Şi să daţi drumul. La El oricum luaţi 10 - nu vă minţiţi! Lui îi plac oamenii care muncesc.
Atât! Şi pe mine cartea Lucreţia m-a marcat enorm de mult, dar a venit în context - dacă ţineţi minte - , ca aparat editorial, imediat după ce apăruse Oscar şi tanti roz - au fost foarte aproape una de cealaltă-, într-atât încât m-a luat râsul plânsului.
Şi eu am avut un moment teribil de important în viaţa mea, în care l-am cunoscut pe Nichita Stănescu. Eram la Braşov, eram elev de clasa a zecea şi a recitat Nichita Stănescu nişte poezii despre moarte, pe care nu le-am mai găsit după aceea; mă întreb şi acum de unde le-a scos. Bine, le scotea el acolo, pe secundă. Atunci am înţeles de la omul acela mai mult despre înviere şi viaţă şi despre ieşirea din moarte - că asta era ideea centrală - decât am înţeles din foarte multe tratate calpe, în care ni se povesteşte cum stă coliva, ce culoare să aibă bomboana, cum să pui lumânarea... Şi care n-au nicio legătură cu învierea. N-au nicio legătură cu învierea! Iar tratamentul meu e Liturghia; fără Liturghie, aş fi mort de mult.
Imi vine câteodată să părăsesc reverenda şi s-o pun în cui; recunosc cu toată inima! Mai ales în ultimele luni, mai ales în ultimul an. Dezamăgit de foarte multe lucruri! Ce mă ţine legat de preoţie e Liturghia. Fără Liturghie mor! Şi nu vreau să mor. încă nu vreau să mor. Mai am, probabil, un pic, dar n-aş muri!
Ţineţi-vă de Liturghie! Eu am văzut mame dramatizate, părinţi, am fost la înmormântări ale unor ofiţeri care au murit la mii de kilometri de ţară, pe care familia n-a avut dreptul nici măcar să îi vadă, n-au putut nici măcar sa le ridice capacul de la sicriu. Nu mai trăiţi în poveşti!
Veniţi-vă în fire! In România se întâmplă lucrul acesta. In România se întâmplă lucrurile acestea! Noi tot plângem că moare de Ebola jumătate din Africa - veniţi-vă în fire! In spitalele noastre sunt mii de boli pe care nu le mai tratează nimeni decât cu sictirim politic.
In primul rând, ne moare sistemul de sănătate. Ceea ce e cel mai grav! în spitale uriaşe, cum a fost Hunedoara, din 7-8-9 neurochirurgi a rămas unul singur, care face de toate, săracul. Ne batem joc de noi! E un soi de moarte şi asta! Nu, moartea asta n-o să-mi creeze decât frustrări, şi nervi, şi supărare. Sistemul acesta de a muri sistemic! Morţile celelalte... Nu mă impresionează neapărat că mor gâzele toamna, pentru că ştiu că ele, în primăvară, vor bâzâi la fel în soare. Mă deranjează când trece iarna şi-mi dau seama că primăverii viitoare nu-i va veni iarna care i-a trecut în întâmpinare. Aşa că, din nefericire, spre fericirea noastră, mer--gem spre moarte. Nu ea spre noi! Cică a mers Georgică şi s-a întâlnit cu moartea... Nu s-a întâlnit cu nimeni; veniţi-vă în fire! Omul nu se întâlneşte decât cu viaţa! Doar când plusează un pic e moarte...
Eu sunt crescut într-un oraş în care cimitirele erau departe când eram mic, dar întotdeauna tata ţinea, ca un ritual de duminică, să meargă mai întâi la mormântul bunicii şi apoi la biserică şi iar înapoi la mormântul bunicii. Era un fel de te pripă tata, un gest de genul acesta, o intimitate cu moartea. Nu m-am jucat în cimitire decât când am crescut un pic mai mare şi am ajuns în Oltenia, unde-i mai slobodă joaca în cimitire, dar cele mai importante lecţii de viaţă le-am luat de acolo. Toţi cei care au murit m-au învăţat despre moarte mai mult decât cei care trăiesc. Şi mai ales că noi avem în viaţă câţiva contemporani morţi cărora li se pare că sunt mai vii decât sunt. Şi nu sunt!
Dar insomnii încă n-am pe tema aceasta. Am avut într-o perioadă, dar m-am vindecat. M-a durut mai tare pericolul morţii celor dragi de lângă mine — mă refer la copii sau soţie - decât teama că mi s-ar întâmpla mie... Până la urmă, tot atât e! O să mă pomenească Teo al doilea pe pomelnic şi gata!
Pr. Constantin Necula
Anatomia sufletului, Editura Agnos
Cumpara cartea "Anatomia sufletului"
-
Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
Publicat in : Dogma -
Cu moartea pe moarte calcand
Publicat in : Religie -
Moartea mea intre Dumnezeu si mine
Publicat in : Editoriale -
Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
Publicat in : Patimile lui Hristos -
Rugaciune la moartea unuia din soti
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.