De ce moartea ?
In traditia Parintilor Bisericii, a Parintilor greci in mod special, exista o legatura circulara intre moarte si atitudinea de separare a omului in raport cu sursa divina a vietii. Moartea este consecinta pacatului - dupa cum o numeste Traditia. Stim bine termenul "pacat", care este pronuntat foarte rar astazi - am fost atat de moralisti, incat am identificat pacatul cu pacatul carnii! Dar daca vorbim oamenilor de astazi despre spaima, despre singuratatea daunatoare, despre profanare, despre separare, ei inteleg atunci foarte bine ce este pacatul.
In traditia Parintilor Bisericii, moartea este consecinta pacatului, dar este urmata de Judecata divina. Moartea care, in mod paradoxal, este o parte din ceea ce stiinta numeste evolutie, devine in mod straniu buna !
Exista in Biblie si in Traditia crestina o afirmatie fundamentala, aceea ca nu Dumnezeu a creat moartea; nu Dumnezeu a creat Raul. Dumnezeu primeste la Sine intreaga moarte, intregul rau. El le primeste asupra chipului Sau chiar inainte de a se fi intrupat, de a fi fost legat la ochi si palmuit. Dupa cum spunea Leon Blois: "Chipul lui Dumnezeu siroieste de sange, in intuneric."
Dumnezeu este implinirea vietii. Creaturile au viata doar prin participare la viata divina si viata lor se indreapta spre o participare din ce in ce mai puternica. Amintiti-va cuvintele sugestive ale Genezei: Domnul Dumnezeu a luat tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul "fiinta vie". Dumnezeu da viata omului prin chiar duhul Sau, dar asteapta de la om un raspuns liber, o iubire libera. De aceea ii este necesara omului experienta finitudinii sale, care trebuie sa fie o finitudine deschisa; pacatul este indoiala, pretentia de a trai prin tine insuti, din tine insuti, precum Dumnezeu, fara Dumnezeu.
Un text care este citit in bisericile Ortodoxe in timpul Postului Pastelui spune ca omul a devenit idolul lui insusi si, in loc sa se ofere lumii ca apostol si rege, el vrea sa o acapareze, ignorandu-L sau refuzandu-L pe Dumnezeu! Astfel, moartea nu este pedeapsa, suferinta, ci inchiderea omului - sa spunem a lui Adam - in sine insusi. Toti suntem Adam. Trebuie sa vedem adamologia ca pe o hristologie: in masura in care suntem intru Hristos, suntem intru Adam, dar in sensuri contrarii, care in acelasi timp se unesc in mod tainic.
Exista in moarte o realitate impotriva naturii. Stim, simtim ca nu suntem facuti pentru a muri. In religiile arhaice, in Africa spre exemplu, moartea nu vine de la sine; ea este conceputa ca o ciuma. Veti gasi, in mod curios, aceeasi idee la Simone de Beauvoir, sugerata de moartea mamei sale, in cartea care se numeste "Un morte tres douce".
Nu putem sa nu gandim inca de la cuvintele lui Iisus, din Evanghelia dupa Ioan: "Cel care desparte, Raul a fost de la inceput ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii".
De aici si paradoxul conditiei concrete a omului. in el, "Cuvantul- spune prologul Evangheliei dupa Ioan - era viata, iar viata era lumina oamenilor, iar lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o."
Poate ca, in loc sa facem speculatii, cel mai simplu ar fi sa luam ca atare cuvintele evanghelistului. Omul nu poate sa devina neant, pentru ca el ramane creatia lui Dumnezeu, animata de Duhul lui Dumnezeu. Dar existand prin Dumnezeu - intr-un mod aproape instinctiv (este un lucru extrem de straniu acela al anterioritatii raului si al fondului sau diabolic) - vrea totusi sa existe prin sine insusi; or, in el insusi, este neant !
Aceasta miscare de neantizare nu poate anula fiinta, dar se transforma in ura fata de ea. Moartea cu M mare, cum a spus Lacan, devine un mod de existenta, o viata moarta, cum spune Grigorie de Nyssa; Freud, la randul sau, vorbeste despre instinctul mortii. Omul se regaseste intre memoria paradisului - pe care o simtim adesea atat de aproape in frumusete, in iubire, in lumina - si un fel de viata-moarte. Prins intre cele doua...
Ieri, privind de la fereastra mea imensitatea marii pe care siroia soarele, m-am gandit la versurile lui Rimbaud:
Ea este regasita.
Ce? Eternitatea,
Este marea care curge
impreuna cu soarele.
Moartea nu este numai moartea biologica, ultimul moment al vietii, ci isi intinde umbra asupra intregii vieti - adesea ea insasi o experienta a mortii, a conditiei infernale. Raiul si iadul sunt doua dimensiuni ale conditiei umane: experienta a mortii, tristete a oricarei despartiri, a oricarei rupturi, a oricarei plecari, moartea celor apropiati, a celor pe care-i iubim, sentimentul acelui "niciodata" pe care-l incercam adesea. Copiii sunt cateodata chinuiti de gandul ca nu vor revedea figura unui trecator, un oras traversat din intamplare, un oarecare peisaj, casa sau arbore.
Dupa spusele Sfintei Scripturi, sufletul supravietuieste mortii fizice, dar ramane intr-o asteptare obscura. Este semi-existenta pe care Scriptura o numeste Seol .Nimic insa din nobila si luminoasa conceptie a marilor filosofi greci asupra nemuririi sufletului. De altfel, atunci cand iubim un om, cand suntem impresionati de un anumit lucru, nu putem accepta ideea unei nemuriri fara trup, impersonale. Pe tine, fiinta vie, te vreau! Un personaj dintr-o piesa de Gabriel Marcel spunea: "Sa iubesti pe cineva inseamna sa-i spui: tu nu vei muri." Pe voi, cei care traiti, va dorim, dorim acest arbore, acest fir de nisip, si nu o fericire fara oameni fericiti sau o semi-existenta fantomatica.
Moartea devine radacina pacatului. Pentru Parintii greci, noi nu suntem deloc vinovati de greseala adamica; nimic nu aminteste aici de conceptia augustiniana. Ne nastem pentru a muri, dar purtand in noi dorinta absolutului, dorinta unei vieti, a unei zile fara asfintit, dorinta nemuririi.
Ne simtim nemuritori si totusi descoperim foarte repede ca vom muri. Fatalitatea mortii este cea care, intr-un anumit fel, ne impinge spre pacat: setea de absolut care constituie natura noastra profunda, pentru ca noi suntem chip al lui Dumnezeu, se izbeste de zidul finitiduinii si se intoarce la idolatrie, la pasiuni - in sensul ascetic al acestui cuvant -, la diferite forme de idolatrie. Omul isi proiecteaza spaima asupra celuilalt, face din celalalt tapul ispasitor al spaimei sale, cautand acele paroxisme care fac ca moartea sa fie uitata; el are nevoie de dusmani, pentru a face din spaima sa un tap ispasitor, el are nevoie de sclavi pentru a se simti Dumnezeu, stapanindu-i.
Fascinatia si refularea mortii constituie astfel radacina adevaratului pacat. De aici starea ambigua a culturii, a muncii, a grijilor, atitudini care permit puterilor noptii sa intervina, sa raspandeasca haosul si absurdul, sa-L injoseasca pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu, pe care Sarpele nu inceteaza sa ni-L descrie ca pe un tiran gelos, un responsabil al raului, al mortii - atitudine foarte raspandita astazi, care intemeiaza ateismul zilelor noastre.
Se creeaza astfel un fel de spirala descendenta a raului si a mortii. Duhul robiei, spune apostolul Pavel, mentine omul in teama. Este vorba despre aceasta spaima in care fiecare se agata de sine insusi, de binele sau, cu sentimentul nemarturisit ca totul ii scapa, chiar propria sa viata. Este vorba despre nostalgie, despre dorinta nepotolita si de nepotolit, sau despre tristetea mortii, cum spune Sfantul Apostol Pavel.
Si totusi, moartea pare, in aceasta viziune, un fel de remediu. Pentru Parintii greci, Dumnezeu indeparteaza omul de arborele vietii din dragoste, niciodata din gelozie sau razbunare. Daca omul s-ar fi unit cu plinatatea divina intr-o stare de minciuna si de moarte spirituala, atunci ar fi fost sortit chinurilor iadului. Moartea fizica ar pune astfel capat separarii, pacatului. Ea poate permite si constientizarea autenticei conditii umane.
Moartea ne va parea astfel faptul cel mai profund si mai semnificativ al vietii, care adesea il ridica chiar pe omul cel mai mediocru deasupra platitudinilor si a existentei cotidiene. Singura ea pune, prin intreaga sa semnificatie, problema sensului, dezvaluind o stranie splendoare care zguduie lumea; nostalgia si spaima care ne stranguleaza in fata misterului ei dovedesc ca noi nu suntem din aceasta lume si ca, asa cum spune un poet, "adevarata viata este in alta parte".
Sfantul Irineu de Lyon scria: "Dumnezeu a suportat ca omul sa fie inghitit de marele monstru (istoria lui Iona) nu pentru a-l vedea disparand cu totul, ci pentru ca El a stabilit si a pregatit de la inceputuri noutatea Mantuirii implinite a lui Iisus, dupa semnul lui Iona; pentru ca omul, primind de la Dumnezeu o Mantuire nesperata, sa invie din morti si sa-L preamareasca pe Dumnezeu, repetand cuvintele profetice ale lui Iona: "Am strigat catre Domnul Dumnezeu meu, in disperarea mea, si El mi-a implinit dorinta, din mijlocul infernului".
Olivier Clement
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.