Rugăciunea adevărată este neîntreruptă şi mintea aflată în rugăciune nu rătăceşte. Rugăciunea cere stăruinţă şi râvnă deosebită şi cere ca sufletul să fie îndurerat şi cugetul îndreptat numai spre Dumnezeu. Nu cu cuvinte goale trebuie să ne rugăm, ci rugăciunea noastră trebuie s-o îndreptăm spre lucrurile bune şi de folos. Smerenia poartă rugăciunea oriunde, iar rugăciunea este dovadă a smereniei. Cunoscându-ne aşadar slăbiciunea, chemăm puterea lui Dumnezeu.
Fecioare, numai pe Hristos şi pe Tatăl Său sa-L aveţi în faţa ochilor, luminate în rugăciuni de Duhul. Atunci când ne rugăm, dacă nu vorbim cu Dumnezeu, cum credem că ne va asculta ? Rugăciunea ne împreunează şi ne uneşte cu Dumnezeu, dat fiind că este vorbire dumnezeiască şi împărtăşire a minţii de Cel ce este mai bun şi mai cinstit decât toate.
Rugăciunea este ajutor vieţii noastre, este vorbire cu Dumnezeu, uitare a celor pământeşti şi suire la cer. Prin rugăciune ne mutăm la Dumnezeu. Rugându-ne ne facem statornici şi neclintiţi, dacă suntem cu adevărat încredinţaţi că ne aflăm lângă Dumnezeu.
Rugăciunea este soare pentru ochii sufletului; aşa cum soarele este lumină pentru trup, tot aşa şi rugăciunea este lumină pentru suflet. Rugăciunea spusă cu osârdie este lumina nestinsă şi necurmată a sufletului şi a cugetului. Rugăciunea dumnezeiască este ca o aianură, pentru că este cu adevărat cerească şi singura ce-i poate păzi nevătămaţi pe cei ce se dăruiesc Domnului. Rugăciunea este leacul ce ne păzeşte şi ne izbăveşte de patimi. Rugăciunea este dătătoare de viaţă, floarea aducătoare de speranţă şi izvor de sănătate. Este o armă tare, strajă nebiruită, comoară bogata, liman şi adăpost. Rugăciunea este leacul mântuitor ce ne tine departe de păcate şi ne vindecă de greşeli. Armă tare este rugăciunea, comoară neîmpuţinată, bogăţie niciodată cheltuită, liman adăpostit de valuri, temei al liniştii, izvor şi maică a miilor de bunătăţi. Rugăciunea este mai puternică chiar decât împărăţia.
Rugăciunea este limanul celor înviforaţi, ancoră a celor bătuţi de valuri, toiag celor ce se clatină, comoară săracilor, strajă celor bogaţi, răpunere a bolilor, pază a sănătăţii. Rugăciunea alungă toată întristarea, este temei al voii celei bune, prilej de desfătare neîncetată şi maică a filozofiei.
Rugăciunea este merindea mai potrivită păcătoşilor decât celor drepţi, dar şi unora şi altora ea le dă din belşug cele ce au trebuinţă. Drepţilor le dă pavăza dreptăţii, iar păcătoşilor lepădarea de păcate. Pe drepţi rugăciunea îi ţine departe şi îi opreşte de la păcat. Strigătul minţii drepţilor către Dumnezeu, răsunând cu voce mare în tainiţa inimii lor, ajunge la urechile Lui. Cel care cere lucruri mari şi se roagă să agonisească cele cereşti strigă, iar rugăciunea lui este auzită de Dumnezeu. Dumnezeu îi cunoaşte în orice clipă toate gândurile şi aşa cum nouă vocea cuiva ne spune multe, tot aşa şi cugetul nostru singur îi vorbeşte Domnului, căci Dumnezeu i-a dăruit înţelegere înainte de zidire. Ne este îngăduit aşadar să ne rugăm nu numai rostind rugăciunea cu glas tare, ci doar întinzând şi îndreptând spre Dumnezeu cu înfocare din lăuntrul nostru toată partea noastră duhovnicească în chip de glas al minţii, într-o întoarcere necontenită la El.
Aceasta este cu adevărat rugăciunea, când simţim glasuri ridicându-se înlăuntrul nostru. Aşa trebuie să se roage sufletul durut şi cercat de suferinţe, căci rugăciunea nu în durerea din glas, ci în râvna cugetului se arată. Aşa se ruga şi Moise, fiindcă, fără a rosti vreun cuvânt, Dumnezeu i-a spus: „De ce strigi către Mine ?" Oamenii nu aud decât vocea aceasta, dar înainte de ea Dumnezeu îi aude pe cei ce strigă înlăuntrul lor. Aşadar, suntem auziţi chiar de nu strigăm cu glas tare şi atunci înseamnă că ne putem ruga în cugetul nostru cu multă stăruinţă chiar şi atunci când mergem în adunare sau şedem împreună cu prietenii sau facem orice altceva, chemându-L pe Dumnezeu cu glas puternic, cu cel lăuntric vreau să spun, fără ca cineva din cei de faţă să ne poată auzi sau observa.
Ne rugăm nu stând într-un anume fel şi nici strigând, ci având sufletul plin de bunăvoinţă şi sârguinţă. Nu făcând gălăgie şi ţipând, sau ca să arătăm altora cu trufie că noi ne rugăm, supărându-i în felul acesta pe cei de lângă noi, ci ct toată îngăduinţa, având cugetul zdrobit şi cu lacrimi înlăuntrul nostru.
Toţi avem trebuinţă şi tuturor ne este de folos a petrece neistovit în rugăciune. Să cerem de la Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, să dea duhului nostru înţelegere şi trezvie, ca să cerem de la Dânsul să se facă în noi voia Sa. Fiindcă Dumnezeu, Mântuitorul nostru şi Cel ce este cu adevărat, lumina duhovnicească ne-a poruncit să o cerem. Când chemăm Sfânta Treime cea de-o fiinţă, cu prea sfinţitele noastre rugăciuni, cu mintea neîntinată şi pregătiţi pentru unirea cu Dumnezeu, suntem prezenţi şi primim darurile cele pline de virtute statornicite în jurul ei. Rugăciunea este mai înaltă decât toate virtuţile şi, fiindcă este curată, este aproape de Dumnezeu. Rugăciunea este vlăstarul blândeţii şi al nemâniei.
Rugăciunea este adăpostul bucuriei şi mulţumirii şi ajutor la necaz şi deznădejde. La vremea rugăciunii trebuie să ţinem mintea nemişcată şi mută. Numai aşa ne putem ruga, căci rugăciunea este vorbire cu Dumnezeu. Rugăciunea făcută cu întristare şi în duh este hrană minţii, aşa cum pâinea este hrană pentru trup. Fericită este mintea care la vremea rugăciunii vorbeşte necontenit cu Dumnezeu. Ca un pui de vultur se ridică în înălţimi şi preschimbată întru totul, întru preschimbarea hărăzită de Dumnezeu, se umple de lumină. Atunci când stăm nemişcaţi în rugăciune, să nu ne rugăm să se împlinească voia noastră, cum se spune, ci voia lui Dumnezeu, precum am fost învăţaţi: „Facă-se voia Ta." Cel ce vrea cu adevărat să se roage, mai întâi să se roage pentru ajutorul lacrimilor, ca durerea să-i îmblânzească sălbăticia din suflet şi rugăciunea să-i fie neîntinată. Rugăciunea statornică şi neîntreruptă pe care o facem vorbind cu Dumnezeu smulge mintea de la cugetările lumeşti, o înfăţişează Lui şi prin apropierea de Dumnezeu o umple de evlavie şi de blândeţe. Fără smerenie nu este rugăciune bineprimită. Domnul caută la rugăciunea celor smeriţi şi nu o dispreţuieşte. „Cel ce voieşte a-şi curaţi inima sa în pomenirea Domnului s-o aprindă pe veci, numai pe Dânsul avându-L necontenit în cuget şi în lucrare. Căci nu trebuie ca o dată să ne rugăm şi altă dată nu, ci este nevoie ca mereu să petrecem în rugăciune şi în trezvia minţii, chiar şi atunci când nu ne aflăm în cămara de rugăciune."
SFÂNTUL NECTARIE DIN EGHINA
Sfantul Nectarie din Eghina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.