Păcatul este un element absurd, înnebunitor, linguşitor, care creează dependenţă, neplăcut lui Dumnezeu, ruşinos şi ucigător de suflete. Fiecare creştin ar trebui să-i cunoască cu limpezime urmările şi să lupte împotriva lui. Să se îndepărteze de păcat şi să nu cedeze în faţa lui. Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpăniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare (Efeseni 6,12-13).

Prin coruperea firii se înţelege păcatul, dependenţa de bunătăţile văzute: frumuseţe, faimă, glorie, bogăţie, lux. Să nu ne agăţăm de creatură în locul Creatorului. Cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice (II Corinteni 4,18). Păcatul este nelegiuire, răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, nesupunere faţă de El şi despărţire de Dumnezeu.

Păcatul este nonsens, nebunie, absurditate, urâţenie, întuneric, corupere şi slăbire a sufletului şi a trupului, dulceaţă înşelătoare, duhoare demonică, furie, ruşine, dizgraţie, confuzie, furtună vrăjmaşă, răceală care provoacă amorţeala sufletului; unda diavolului, violenţa dracilor; legăturile care leagă sufletul, captivitatea vrăjmaşului, întunericul demonului, chinul sufletului, moartea vremelnică şi veşnică.

Dacă păcatul este atât de ridicol şi de lipsit de sens, atât de mortal, de ce nu-l detestăm? De ce nu încetăm să ne supunem lui, ci facem voia lui? Din cauza marii sale atracţii, a fascinaţiei sale mincinoase, a înşelăciunii sale neîncetate. Din pricina dulceţii trecătoare şi a satisfacerii temporare a iubirii de sine a omului păcătos, din cauza întunericului indus de păcat.

Astfel, există înşelarea mândriei, răutăţii, beţiei, lăcomiei pântecelui sau curviei; înşelarea lenei şi a trândăviei, a somnului excesiv, a răutăţii şi a neascultării, a lăcomiei şi a poftei, a împietririi, vanităţii, luxului, curselor de cai, spectacolului, artei, mai ales atunci când este expusă goliciunea unuia dintre sexele neamului omenesc.

Cu aceste multiple faţete ale înşelării păcatului se duce în credinţa creştină o luptă permanentă, aprigă, neîncetată. Pentru a le birui, avem nevoie de un ajutor deosebit: mila lui Dumnezeu. Cei ispitiţi o pot cere oricând. Or, pentru a primi acest ajutor de la Dumnezeu, trebuie să ai o credinţă statornică în El, în ajutorul Său grabnic şi atotputernic. Numai cu Domnul poţi birui toate înşelările păcatului. După ce a biruit păcatul, sufletul primeşte pacea lui Dumnezeu, o stare de împlinire lăuntrică şi se umple de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru biruinţa sa şi pentru că a rămas în dreptatea Sa.

Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el îmi va fi Mie fiu (Apocalipsa 21, 7). Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui (Apocalipsa 3, 21). Păcatul este o boală de lungă durată, o plagă, necurăţie, stricăciune şi despărţire de Dumnezeu. El şi-a înrădăcinat adânc nenumăratele rădăcini în toate fiinţele umane şi nimeni nu poate vindeca această boală teribilă, această alterare a firii, în afară de Domnul însuşi. Hristos a coborât din ceruri, S-a îmbrăcat în trupul nostru, a trăit pe pământ, a suferit pentru noi şi a murit, dându-ne Trupul şi Sângele Său curat ca să le mâncăm şi să le bem, în calitate de Medic înţelept.

Prin ce ne înrobeşte păcatul în fiecare zi? Prin iubirea noastră excesivă faţă noi înşine şi prin dispreţul, mândria şi antipatia faţă de aproapele nostru. Prin obscuritatea, orbirea şi violenţa noastră, căci în sine păcatul este urâţenie, lipsă de sens, vătămare şi distrugere extremă, chin, captivitate ruşinoasă, sclavie faţă de cel mai inuman şi crud tiran, diavolul, şi despărţire de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Şi, ca atare, păcatul este o urâciune, dar prin lepădarea noastră de sine devine neputincios. De aceea, omul creştin trebuie să se lepede de sine.

In inima noastră se cuibăreşte, creşte şi lucrează vrăjmăşia veşnică împotriva lui Dumnezeu. Cu cât îi facem diavolului mai mult pe plac, cu atât creşte şi se intensifică starea de răzvrătire. De aceea, pentru a-I plăcea lui Dumnezeu, este necesar şi indispensabil să lăsăm orice prietenie faţă de păcat şi să ne răstignim trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24). Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu (lacov 4, 4). Nimeni nu poate să slujească la doi domni [...]. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona (Matei 6, 24).

Printre poftele trupului se numără: iubirea de sine, iubirea de plăceri, lăcomia, lenea, viclenia, iubirea de arginţi, pofta păcătoasă, desfrânarea cu toate fiicele ei, împietrirea inimii, lenea la rugăciune, împătimirea după haine, luxul în toate, invidia, ura, ipocrizia, făţărnicia, citirea de cărţi profane, dansul, teatrul, cluburile de tot soiul, mascaradele, cântecele lumeşti, jocul de cărţi, săruturile şi îmbrăţişările pătimaşe, discursurile măgulitoare şi înşelăciunea.

Intre Dumnezeu şi om, prin nenumărate feluri de pofte şi patimi pământeşti, păcatul se intensifică neîncetat. Firea noastră mulpătimaşă sau vrăjmaşul prin fire seamănă neîncetat duşmănie între Dumnezeu şi sufletul nostru. El luptă împotriva apropierii şi iubirii omului faţă de Dumnezeu. Mai mult chiar, prin toate mijloacele încearcă să stingă iubirea faţă de Dumnezeu prin iubirea faţă de lume şi faţă de himerele şi ispitele ei. Prin urmare, pentru a-L iubi pe Dumnezeu, trebuie să ne urâm trupul, în sensul poftelor şi patimilor sale. Şi să urâm lumea, în sensul obiceiurilor sale corupătoare şi depravate.

Este necesar să veghezi neîncetat asupra ta însuţi, asupra celor cinci simţuri, asupra călcâiului tău (trupul), pentru a nu fi atras de păcat, de ispitele poftei, de o imagine voluptoasă, de frumuseţea chipului unei femei, de haine alese, de splendoarea pietrelor preţioase, a aurului, a argintului, de frumuseţea clădirilor, de decorarea încăperilor, de grandoarea confecţiilor tipografice, de stilul de legare a cărţilor sau de statuile sculptate. Adică de tot ceea ce place ochiului, gustului, pipăitului sau care, prin auz, slăbeşte şi ispiteşte sufletul şi trupul.

Prin păcat, vrăjmăşia faţă de Dumnezeu domneşte pretutindeni în lume, prin toate şi în toate. Din acest motiv, sfinţii săi dispreţuiau lumea şi poftele ei, precum şi trupul lor multpătimaş, ostil lui Dumnezeu. Şi nu îl cruţau, epuizându-l prin muncă, post, priveghere, rugăciune, contemplare duhovnicească, ascultare în toate lucrurile de cei mai îmbunătăţiţi, ajungând astfel la iubirea desăvârşită de Dumnezeu.

Păcatul capătă putere şi biruinţă asupra oamenilor prin farmecul, puterea şi stăruinţa în urmărirea victimei sale. Afurisenia păcatului la început pare foarte dulce pentru trupul pătimaş, iar omul, nefiind rănit de dragostea înaltă, curată, faţă de virtute şi faţă de Creatorul său, cedează uşor înşelării minţii şi poftei sau falsei satisfacţii a minţii şi a trupului.

Prin urmare, dulceaţa păcatului trebuie să fie învinsă de dulceaţa sufletului, nepieritor, paşnic, etern, suprem; iar atracţia pentru frumuseţea pământească, pieritoare, de atracţia pentru frumuseţea cerească, nepieritoare, veşnică. Cu ce îl ademeneşte păcatul şi, ca să spunem aşa, îl măguleşte pe om? Prin dulceaţa închipuită, satisfacerea ambiţiei, a vanităţii, a mândriei, a invidiei, a lăcomiei, a patimii de posesiune, a satisfacţiei şi odihnei: Ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea:, veseleşte-te (Luca 12,19), spune iubitorul de odihnă şi omul cel trupesc.

Tot păcatul prevalează asupra oamenilor, care sunt devotaţi acestei lumi prin înşelările, prin răutatea, prin violenţa şi constrângerea lor, prin insistenţa şi perseverenţa lor, acţionând aievea şi în somn. De aceea, creştinul are nevoie de o atenţie permanentă faţă de sine, de pocăinţă, de smerenie, de rugăciune şi de abstinenţă. Căci cursa demonică, care ne încurcă continuu prin diferite păcate, iese la iveală numai prin rugăciune şi post. Doamne, ajută-ne pentru numele Tău!

Păcatul se grăbeşte continuu să se manifeste în fiecare om, mai ales în creştinul neluminat. Caută să se manifeste prin orice fel de patimă: lenea, lăcomia, mâncarea aleasă, consumul de vin, iubirea de sine, lipsa de bunăvoinţă, antipatia, răutatea, invidia, mândria, umilirea aproapelui, neascultarea şi nesupunerea, murmurul şi nerăbdarea, răutatea, reaua voinţă, încăpăţânarea, viclenia, răceala, indiferenţa.

Omul trebuie să fie mereu în gardă cu inima şi cu gândurile sale, iar, prin nevoinţa rugăciunii tainice, pocăinţă neîncetată, osândirea de sine şi lacrimi, să spele cu ele urâciunile acumulate neîncetat de păcat.

Dacă păcatul se săvârşeşte cu atâta grabă, atunci adevărul trebuie să se săvârşească continuu în om. Nu numai în gânduri şi bune intenţii, căci credinţa fără de fapte moartă este (Iacov 2, 20). Iar creştinul trebuie să-şi manifeste continuu blândeţea, mila, răbdarea, curăţia, dragostea faţă de toţi, ascultarea, simplitatea, smerenia şi bunăvoinţa.

Nedreptatea păcatului este atât de mare, încât cele mai simple lucruri, cum ar fi ochii, faţa, nasul, sprâncenele, fiecare mişcare a trupului, mersul şi privirea, ajung să fie hulite de păcătos. Printr-o dispoziţie necurată a inimii, a gândurilor şi a afecţiunilor, omul păcătos ajunge să vadă în chip sluţit pe orice animal, sfintele icoane de acasă şi din biserică, crucea dătătoare de viaţă. Totul, tot ceea ce vrăjmaşul îi prezintă în ceaţa sa necurată şi urât mirositoare. El îi comunică omului, prin inima întinată, viziunea sa necurată, falsă, întunecată, hulitoare. I le arată pe toate într-o formă pervertită, necurată şi nedreaptă. Aceasta este înşelăciunea păcatului! Cât de amăgitoare sunt lucrările vrăjmaşului în sufletele noastre!

De aceea, mulţi, fiind ispitiţi, s-au agăţat cu toată inima lor de lucruri deşarte, cum ar fi banii, elementele de uz casnic, hărţile, statuile, animalele, şi s-au întinat amestecându-se cu ele. Au încetat să se mai roage în faţa icoanelor acasă şi în biserică. Cei care nu L-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu în vremurile străvechi s-au întinat prin lucrarea demonilor, aşa cum fac idolatrii din prezent: chinezii, japonezii, coreenii şi alţii. Şi aerul este contaminat de păcatele noastre, iar pământul este amorţit de nelegiuirile noastre.

Focul aşteaptă cu furie şi groază momentul în care i se va permite să-i mistuie pe cei care se opun neprihănirii lui Dumnezeu. Să mistuie trupul, sângele, ochii, urechile, limba, mirosul, gustul şi simţul nostru tactil; mintea, memoria, imaginaţia, voinţa şi întreaga noastră fiinţă, astfel încât să nu vedem, să nu auzim, să nu gustăm şi să nu atingem niciun păcat. Pentru cel curat toate lucrurile sunt curate, iar pentru cel necurat toate lucrurile sunt necurate.

Or, mintea şi conştiinţa păcătosului sunt întinate, toate lucrurile sunt slutite în ochii săi, iar cele sfinte i se par necurate. Iată cum păcatul a infectat inima şi întreaga fiinţă a omului! Curăţă-ţi inima, o, omule, zi şi noapte, cu rugăciune şi pocăinţă cu lacrimi, atâta timp cât va continua vremea de încercare şi de nevoinţă. Cât de mare şi de adâncă este stricăciunea firii noastre prin păcat, în nenumăratele sale forme şi direcţii!

De acest lucru sunt conştient şi îl simt în fiecare zi, în fiecare ceas. în fiecare clipă, ca un uragan, este gata să mă copleşească şi să mă zguduie, să mă răscolească brusc, la cea mai mică neatenţie şi îngăduinţă a firii mele. Să mă zguduie cu mânie, iritabilitate, duşmănie împotriva aproapelui, mai ales a celui mic şi sărac, supărător cu cerşetoria zilnică. Cu gânduri risipitoare şi pofte, şi cu amintirea şi închipuirea măgulitoare a dulceţii păcatului.

Apoi, prin invidie în cele mai deşarte şi neînsemnate lucruri, prin ipocrizie şi făţărnicie, prin lăcomie şi poftă de plăcerile vieţii, prin vanitate şi deşertăciune, prin neascultare, încăpăţânare şi lene, prin somnolenţă şi confuzie, prin laşitate, mândrie, deznădejde şi slăbire sufletească şi trupească, prin toate păcatele vrăjmaşul încearcă să ne îndepărteze de Dumnezeu, Izvorul vieţii, al luminii, al păcii şi al fericirii noastre.

Este nevoie de trezvie neîncetată, de atenţie, de rugăciune necontenită, de pocăinţă perpetuă, de luptă continuă împotriva păcatului, de credinţă în Dumnezeu, de speranţă în ajutorul şi îndurarea Lui, de o iubire pentru Dumnezeu care nu se stinge, care rămâne puternică. Iar Domnul, văzând slăbiciunea noastră, înclinaţia noastră spre păcat şi recurgând la ajutorul Său atotputernic, ne va ajuta continuu, ne va ocroti, va avea milă de noi şi ne va mântui.

Slavă îndurării Sale! Numai lupta neîncetată împotriva păcatului ne întăreşte sufletul în răbdare şi iubire faţă de Dumnezeu. Este mai bine să te grăbeşti la casa de plâns decât la casa de ospăţ. Noi, robii trupului şi ai multor feluri de păcate, de obicei ne grăbim spre casa ospăţului, dar fugim de casa plângerii şi a întristării; sau mergem acolo cu reticenţă şi adesea cu supărare şi durere, la invitaţie.

Păcatul a pervertit toate atitudinile noastre faţă de aproapele nostru şi faţă de noi înşine. Suntem egoişti, iubitori de trup, egocentrici, leneşi, răi, răuvoitori, ipocriţi, josnici, judecând fiinţa nepreţuită a omului - creat după chipul lui Dumnezeu şi răscumpărat prin moartea lui Hristos Dumnezeu pe cruce - doar după înfăţişarea şi îmbrăcămintea exterioară. Domnul Dumnezeu este o Fiinţă atotmilostivă, este bunătatea însăşi, iubirea, frumuseţea nestricăcioasă, mireasma inexprimabilă, lumina veselă care sfinţeşte pe cei credincioşi, simplitatea şi adevărul cel mai sfânt.

Toate creaturile raţionale tânjesc mereu după Domnul, dar păcatul, care a intrat în firea noastră, a pervertit întreaga ordine şi a îndepărtat minţile şi inimile oamenilor de Dumnezeu. Iubirea acoperă totul, toate păcatele penitentului şi diversele lipsuri fizice şi morale. Duşmănia şi ura scorneşte tot felul de neajunsuri fizice sau spirituale imaginare, se ia şi cere cu asprime socoteala pentru orice. In raport cu Dumnezeu şi cu sfinţii, impune gânduri rele, urâte şi hulitoare. O, păcat, care locuieşti şi lucrezi în om! Cât de rău, cât de urât, cât de feroce, cât de sâcâitor, cât de supărător şi cât de distrugător eşti!

Sfântul Ioan de Kronstadt

Fragment din cartea "FRUMUSEŢEA VIEŢII CREŞTINE", Editura Egumenita

Cumpara cartea "FRUMUSEŢEA VIEŢII CREŞTINE"

 

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti