Pocainta schimba hotararea lui Dumnezeu. Exemplul ninivitenilor

„Nu sunt profet, nici fiul profetului" (Amos 7,14), însă ştiu cu acrivie viitorul şi strig cu glas mare şi puternic că, dacă dorim să ne schimbăm şi să ne îngrijim pentru sufletul nostru şi să ne depărtăm de răutate, nu ni se va întâmpla niciun lucru neplăcut şi întristător. Şi faptul acesta îl ştiu bine din iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi din cele pe care le-a făcut şi asupra bărbaţilor, şi asupra cetăţilor, şi asupra neamurilor, şi asupra popoarelor întregi.

Pentru că şi cetatea ninivitenilor a ameninţat-o şi le-a spus locuitorilor: „încă trei zile şi Ninive va pieri" (Iona 3,4). Deci ce s-a întâmplat, spune-mi, a fost pierdută Ninive şi a fost răsturnată cetatea? S-a întâmplat cu desăvârşire invers! Cetatea s-a înălţat şi a devenit mai strălucitoare, şi cu toate că a trecut atâta vreme nu şi-a pierdut slava ei, ci chiar şi astăzi cu toţii o cântăm şi o admirăm. Pentru că de atunci a devenit un liman minunat pentru toţi cei care păcătuiesc, fiindcă nu-i lasă deloc să cadă în deznădejde, ci îi cheamă pe toţi la pocăinţă, şi, prin câte a săvârşit şi prin câte s-a desfătat prin pronia lui Dumnezeu, totodată îi şi convinge ca niciodată să nu deznădăjduiască pentru
mântuirea lor, ci să arate un mod de vieţuire minunat, si, prin nădejdea către Dumnezeu, să creadă că sfârşitul lor va fi neapărat buri. Pentru că cine nu se înalţă sufleteşte când aude pilda lor, chiar dacă este mai netrebnic decât toţi?

Prin urmare, Dumnezeu a preferat să nu se adeverească proorocia Lui şi să nu piardă cetatea. Mai mult decât atât, însă, nici profeţia n-a dezminţit-o. Deoarece, dacă oamenii ar fi rămas în aceeaşi răutate şi nu s-ar fi împlinit hotărârea lui Dumnezeu, cineva ar fi putut să osândească toate câte s-au spus, deoarece nu s-au adeverit. Dar fiindcă ei s-au schimbat moral şi s-au îndepărtat de motivul care a provocat profeţia, şi Dumnezeu Şi-a îndepărtat mânia de la ei, cine va putea să osândească profeţia şi să susţină că au fost minciuni toate câte s-au spus prin ea? Pentru că şi Legea pe care Creatorul a aşezat-o la început tuturor oamenilor, vorbind prin profet, Pe ea a ţinut-o şi atunci. Deci, care este Legea: „Şi dacă Poporul acela, despre care am zis Eu acestea, se va întoarce de la faptele lui cele rele, atunci voi îndepărta răul ce gândeam să-i fac. Sau dacă voi zice despre un popor sau despre un rege că-l voi întocmi şi-l voi întări, şi dacă acela va face rele înaintea ochilor Mei şi nu va asculta de glasul Meu, atunci voi schimba binele cu care voiam să-l fericesc" (Ieremia 18, 7-9).

Prin urmare, păzind această lege, deoarece şi-au schimbat modul vieţii lor, i-a salvat, şi fiindcă s-au îndepartat de răutate, i-a izbăvit de mânia Lui. A cunoscut virtutea barbarilor şi de aceea l-a obligat pe profet să plece acolo degrabă. Astfel s-a cutremurat şi atunci cetatea auzind glasul profetului. N-a suferit nicio rana ci, dimpotrivă, s-a folosit de teamă pentru că acea teamă a născut mântuirea, ameninţarea a alungat pri-mejdia, hotărârea pieirii a oprit distrugerea. Oh, lucru nou şi nemaiîntâlnit! Hotărârea care a ameninţat cu moartea a născut viaţa! Hotărârea dată a fost anulată, purtare potrivnică cu ceea ce se întâmplă în cazul judecătorilor, în cazul acestora vedem următoarele: când hotărârea s-a dat, este dusă la îndeplinire.

La Dumnezeu se întâmplă invers: pronunţarea hotărârii o face nevalabilă. Deoarece, dacă nu s-ar fi vestit, ei n-ar fi auzit că au păcătuit; dacă n-ar fi auzit, n-ar fi evitat pedeapsa, nu s-ar fi bucurat de acea salvare stranie. Cum de nu este straniu faptul ca judecătorul să scoată hotărârea, iar osândiţii s-o anuleze prin pocăinţă? Pentru că n-au plecat din cetate ca şi noi acum, ci au rămas în cetate. Cetatea a fost cursa, şi ei au făcut-o zid, a fost vale şi prăpastie, şi ei au arătat-o turn. Au auzit că vor cădea clădirile, însă n-au plecat din ele, ci s-au îndepărtat de păcate. Nu s-a îndepărtat fiecare de casa lui, ca şi noi acum, ci s-a îndepărtat fiecare de calea cea rea. Oare zidurile, zice proorocul, au născut mânia lui Dumnezeu? Noi suntem cauza rănii/ noi înşine să pregătim medicamentul! Au crezut că se vor mântui nu prin schimbarea locului de şedere, ci prin prefacerea modului vieţii.

Aşa au făcut barbarii şi noi nu ne ruşinăm, nici nu ne acoperim faţa, pentru că, în timp ce ei şi-au schimbat modul vieţii, noi ne schimbăm locurile, făcând precum cei beţivi, şi ne mutăm în ascuns lucrurile noaste? Stăpânul Se mânie împotriva noastră şi noi, în loc sa ne îngrijim să îmblânzim mânia Lui, ne mutăm lucrurile aici şi acolo, şi căutăm să ne punem la loc sigur averea, în timp ce trebuia să căutăm locul unde să ne păzim sufletul? Mai mult, nici aceasta nu trebuie să căutăm, ci să ne asigurăm sufletului prin virtute şi prin viaţă virtuoasă. Pentru că şi noi, dacă ne-am fi mâniat şi ne-am fi pornit împotriva unui slujitor de-al nostru, şi l-am fi văzut că în loc să dea răspuns de apărare pentru motivul mâniei noastre îşi adună hainele şi mobila camerei sale ca să le strângă şi ca să plece, n-am fi răbdat dispreţuirea aceasta cu blândeţe.

Prin urmare, să încetăm cu această grijă nepotrivită de plecare, şi fiecare dintre noi să-I spunem lui Dumnezeu: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi?" (Psalmul 138, 7) Să urmăm cugetarea filosofică a barbarilor! Ei s-au căit fără să aibă mărturii, pentru că hotărârea lui Dumnezeu n-a amintit: „Dacă vă întoarceţi şi vă pocăiţi, voi ocroti cetatea!", ci doar: „încă trei zile şi Ninive va fi pierdută". Deci ce au gândit barbarii? „Cine ştie dacă Dumnezeu Se va răzgândi să ne trimită relele pe care a spus că le va trimite asupra noastră? Cine ştie acest lucru?" Barbarii nu cunosc sfârşitul întâmplării şi nu trec cu vederea pocăinţa, nu ştiu modul iubirii de oameni a lui Dumnezeu şi se schimbă sprijinindu-se pe lucruri necunoscute. Pentru că n-au văzut pe alţi niniviteni care s-au pocăit şi s-au salvat, nici nu i-au citit pe profeţi, nici nu i-au ascultat pe patriarhi, nici nu s-au bucurat de sfaturi, nici n-au primit îndemnuri, nici nu erau siguri că neapărat prin pocăinţă îl vor îndupleca pe Dumnezeu. Pentru că ameninţarea nu le-a spus nimic despre aceasta. Deci s-au îndoit şi au tăgăduit salvarea, dar s-au pocăit cu toată sinceritatea.

Astfel, ce justificare vom avea noi când aceia care, deşi n-au fost siguri de finalul fericit, s-au schimbat atât de mult, în timp ce tu, care eşti sigur de iubirea oameni a lui Dumnezeu şi care ai primit multe mărturii ale ei, şi i-ai ascultat pe profeţi şi pe apostoli, şi ai fost învăţat de chiar aceste lucruri, să nu te îngrijeşti să ajungi nici la aceeaşi măsură a virtuţii cu barbarii? Deci această virtutea oamenilor a fost mare, însă cu mult mai mare a fost iubirea de oameni a lui Dumnezeu pe care poţi s-o descoperi din însăşi mărimea ameninţării. Pentru că din această motiv n-a adăugat Domnul la hotărâre cuvintele: „Dacă vă pocăiţi, voi avea milă de voi!" ca aceasta să rămână nevăzută şi ca să le mărească frica şi apoi să-i îndrume mai degrabă spre pocăinţă.

Şi profetul, deoarece ştie dinainte viitorul şi cugetă că vor rămâne neîmplinite toate câte au fost spuse, se ruşinează. Dumnezeu însă nu se ruşinează, ci un lucru caută: mântuirea oamenilor şi îndreptarea robului Său. Pentru că atunci când a intrat în corabie a răsculat degrabă marea şi a pricinuit furtuna, ca să afli că acolo unde există păcat acolo este şi vreme rea, acolo unde există neascultare, acolo este şi furtună. Şi cetatea s-a cutremurat pentru păcatele ninivitenilor, dar s-a zdruncinat şi corabia pentru neascultarea profetului, prin urmare, corăbierii l-au aruncat pe Iona în largul marii şi corabia nu s-a scufundat. Dar noi trebuie să scufundăm păcatul şi neapărat cetatea se va mântui.

Astfel, aşa cum pe acela nu l-a ajutat fuga, la fel şi noi n-avem niciun folos din fugă. Lui, dimpotrivă, fuga i-a făcut rău. A fugit de uscat, dar n-a scăpat de mânia lui Dumnezeu. A fugit de uscat şi a adus pe mare furtuna. Şi nu numai că n-a câştigat niciun bine din fugă, dar şi pe cei care l-au primit în corabie i-a adus în primejdia cea mai rea. Şi când a plutit cu corabia, şi marinarii şi cârmacii erau de faţă, corabia întreagă a fost în primejdie, când a fost aruncat însă în largul mării şi prin pedeapsa aceasta a alungat păcatul neascultării, şi a ajuns în corabia uriaşă şi sigură, mă refer la pântecele chitului, unde a aflat multă linişte. Şi aceasta s-a întâmplat ca săînvăţăm că, aşa cum pe cel care trăieşte în păcat, nu-i este de folos nici corabia, la fel şi pe cel care scoate de deasupra lui păcatul, nici marea nu-l pierde, nici fiarele nu-l sfâşie.

Prin urmare, valurile l-au luat şi nu l-au înecat, chitul l-a primit înăuntrul lui şi nu l-a ucis, ci şi fiara mării şi stihiile ei l-au dat lui Dumnezeu nevătămat ca moştenire preţioasă. Şi prin toate acestea profetul a învăţat să fie iubitor de oameni, paşnic, şi să nu se arate mai aspru decât marinarii nesăbuiţi, decât valurile sălbatice şi decât fiarele. Pentru că şi marinarii, nu din primul moment, ci după aceea, când i-a prins nevoia cea mare l-au aruncat în mare, apoi şi marea şi chitul l-au păzit cu multă iubire, deoarece toate acestea au fost rânduite de Dumnezeu.

Prin urmare, proorocul s-a întors la Ninive, a propovăduit, a ameninţat, a convins, a salvat, a înfricoşat, a îndreptat, i-a sprijinit pe barbari doar prin predica sa. Pentru că n-a avut nevoie de o predică de mai multe zile, nici de sfătuire continuă, ci, după ce a spus acele cuvinte simple, i-a condus la pocăinţă. De aceea Domnul nu l-a dus imediat din corabie în cetate, ci marinarii l-au predat mării, marea chitului, chitul lui Dumnezeu, Dumnezeu ninivitenilor, şi prin acest mare cerc a readus fugarul în cetate, ca să-i înveţe pe toţi că este cu neputinţă ca cineva să scape din mâinile lui Dumnezeu. Toţi să afle că oriunde s-ar întâmpla să meargă omul care călătoreşte împreună cu păcatul, va suferi nenumărate rele, şi chiar dacă nu este de faţă cineva dintre oameni, firea însăşi, din peste tot, se va răzvrăti împotriva lui cu multă putere.

Prin urmare, să nu încercăm să ne asigurăm mântuirea noastră prin fugă, ci prin prefacerea modului nostru de viaţă. Nu cumva socoteşti că, deoarece rămâi în cetate, de aceea Dumnezeu Se mânie şi din cauza aceasta vrei să fugi? Fiindcă ai păcătuit, de aceea Domnul S-a mâniat! Prin urmare, alungă păcatul, şi de acolo de unde vine motivul rănii, de acolo să opreşti izvorul răului. Pentru că şi medicii ne recomandă să ne vindecăm bolile prin cele potrivnice bolilor. Deci de la multa mâncare a apărut fierbinţeala? Prin flămânzire să vindeci boala!

Din pricina melancoliei s-a îmbolnăvit cineva? Medicamentul potrivit pentru boala aceasta, spun medicii, este veselia. La fel trebuie să facem şi noi pentru bolile sufletului. Lenevirea ne-a pricinuit mânie? S-o respingem prin lucrare şi să arătăm mare schimbare. Avem un ajutor foarte puternic pentru scopul acesta, postul, şi împreună cu postul, lupta continuă şi frica de primejdie. Prin urmare, s-o impunem acum sufletului, acum când este vremea cea bună, pentru că astfel uşor vom putea să-l constrângem să facă toate câte dorim. Fiindcă cel care este stăpânit de teamă şi de cutremur, şi este izbăvit de orice petrecere bună şi trăieşte cu frică, uşor poate să filosofeze şi cu multă râvnă Isă primească seminţele virtuţii. (Omilie la statui, 5, IE.P.E. 32,124-136. P.G. 49, pp. 75-78)

Sfantul Ioan Gura de Aur
Cuvinte de aur, vol VI, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Cuvinte de aur, vol VI"

 

• Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
  Publicat in : Credinta
• Pocainta si marturisirea: o taina uitata
  Publicat in : Credinta
• Pocainta, transformare a mortii in inviere
  Publicat in : Morala
• Rugaciune de pocainta
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: