"Sfantul Apostol Pavel ne indeamna: “Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara si cu rabdare sa alergam cu straduinta la lupta care ne sta inainte” (Evrei 12, 1).

Ce povara purtam noi?

1. Este o povara grea, care ii apasa pe toti oamenii buni: povara lumii inconjuratoare, indepartata de Hristos. Cat de greu ne este sa suferim tot ce vedem in jurul nostru – cum apasa asupra noastra necuratia, hotia, furtul, instrainarea averilor de stat, care trebuie sa ne apartina tuturor, dar intra in mainile rapitorilor! Cat de greu este sa vezi coruptia care exista, cum apasa asupra noastra, omorul, varsarea de sange! Este o povara grea, comuna noua tuturor, este acea povara pe care, dupa cuvintele Apostolului Pavel, a luat-o asupra sa dreptul Lot, care a locuit in orasele razvratite Sodoma si Gomora. El a fost obosit de atitudinea oamenilor razvratiti. Si noi suntem obositi de ceea ce vedem in jurul nostru.

2. Dar si fiecare dintre noi are propria povara – ne apasa injuraturile, certurile, chiar si bataile care se petrec intre noi si intre oamenii apropiati noua. Ne apasa faptul ca oamenii apropiati, pe care ii iubim si care trebuie sa ne iubeasca, se poarta complet necrestineste fata de noi, ne distrug viata, ne supun diferitelor suferinte morale. Fiecare are povara lui.

3. Exista si o a treia povara: cea pe care o simtim din mustrarile constiintei noastre. Aceasta ne ingreuneaza inima, sta ca o piatra pe ea, cand ne constientizam pacatele si gemem sub povara lor.

Noi purtam o mare povara – si o povara comuna, si povara care depinde de cei apropiati si de noi insine.

“Sa lepadam orice povara si pacatul ce grabnic ne impresoara“, fiindca pacatul ne face sa ne impiedicam, sa cadem. El trebuie lepadat impreuna cu povara noastra si, “cu rabdare, sa alergam cu staruinta la lupta care ne sta inainte“, cu multa rabdare, fiindca stim ca staruinta oricarui crestin este grea, dificila. Si stim ca Hristos a spus: “In lume necazuri veti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea!“ Pe aceasta cale a durerii vom merge cu totii.

Ce ne va intari pe aceasta cale grea?

Ne va intari privirea la Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost vrednic de bucurie, cinste, preamarire, dar a suferit in schimb cea mai grea umilinta, ocara si cruce.

“Luati aminte dar la Cel ce a rabdat de la pacatosi, asupra Sa, o atat de mare impotrivire, ca sa nu va lasati osteniti, slabind in sufletele voastre“ (Evrei 12, 3).

Oare nu ne ajuta noua Domnul sa mergem pe calea grea a suferintelor? Desigur, El ne va ajuta fara doar si poate.

Dar cum ne ajuta El?

La fel cum ii ajuta bunii parinti pe copiii lor mici. Daca vedeti ca copiii vostri sunt razvratiti, oare ii veti lasa fara pedeapsa? Dar noi nu suntem oare copii in fata lui Dumnezeu?

Oare Domnul, Care ne iubeste, Care ne doreste tuturor mantuirea, poate lasa nepedepsite greselile noastre? Sigur ca nu!

“Caci pe cine il iubeste Domnul il cearta, si biciuieste pe tot fiul pe care il primeste. Rabdati spre inteleptire, Dumnezeu Se poarta cu voi ca fata de fii. Caci care este fiul pe care tatal sau nu-l pedepseste?“ (Evrei 12, 6-7).

Dar este grea pedeapsa pentru copii. Si ei poarta asupra lor povara durerii, o durere dubla – de la greutatea pedepsei parintesti si de la rusinea in fata parintilor atunci cand isi constientizeaza vina. Aceasta suferinta dubla o simt si o poarta doar copiii buni, iar copiii rai de la pedeapsa nu se indrepteaza, ci mai mult se indarjesc. Ei murmura asupra parintilor, se ridica impotriva lor, ies de sub ascultarea acestora.

Dar noi, copiii lui Dumnezeu, cum ne raportam la pedepsele Lui? Desigur, ne este greu sa le suportam, fiindca “orice mustrare, la inceput, nu pare ca e de bucurie, ci de intristare” (Evrei 12, 11).

Este greu, foarte greu sa suporti pedepsele lui Dumnezeu, fiindca ele sunt deseori destul de grele.

Cum ne raportam noi la aceste pedepse ale lui Dumnezeu? Ca niste copii buni in fata pedepselor parintilor lor? Nu, ci total diferit. Deseori ne raportam la indreptarile lui Dumnezeu ca acei copii care se inraiesc si se ridica impotriva parintilor.

Deseori cartim impotriva lui Dumnezeu, ne ridicam impotriva Lui, Il judecam: “De ce, de ce, Doamne, ma pedepsesti?“. Noi singuri nu constientizam, nu simtim vina noastra, dar Domnul cunoaste negreala inimilor noastre si ne pedepseste dupa faptele noastre.

Cartirea impotriva lui Dumnezeu este un pacat foarte mare, pentru care Dumnezeu ii pedepseste pe oameni. Amintiti-va exemplul dat in Biblie, in Cartea Iesirii. Poporul lui Israel, care a mers cale lunga prin pustiul Sinait si care tanjea dupa carnea si legumele egiptene, s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu.

Dumnezeu i-a trimis lui hrana cereasca si dumnezeiasca – mana. Oamenii spuneau: “Ne-am saturat de aceasta mancare nepotrivita!“. S-a ridicat tot poporul, iar aceasta este mai rau decat cartirea unor oameni aparte. Cartirea intregului popor este o grava ofensa adusa lui Dumnezeu. Si Domnul a pedepsit aspru poporul Israel pentru aceasta cartire. El a trimis asupra lui multime de serpi care ii muscau pe israeliteni, iar acestia mureau in numar mare. Si doar atunci cand, dupa porunca Domnului, Moise a inaltat chipul sarpelui de arama si a indemnat poporul sa priveasca la acest sarpe cu credinta si cu rugaciune la Dumnezeu – a incetat cumplitul dezastru, fiindca sarpele de arama a insemnat prefigurarea Domnului Iisus Hristos rastignit pe cruce.

Cand noi cartim impotriva lui Dumnezeu, diavolul inmulteste necazurile – acele necazuri pe care le primim din pedepsele lui Dumnezeu.

De ce le inmulteste?

Pentru ca noi cartim impotriva lui Dumnezeu. Dar de cei care Ii multumesc lui Dumnezeu pentru inteleptire si pedeapsa se indeparteaza ca un caine lovit.

Multumiti, multumiti totdeauna lui Dumnezeu! Pentru toate trebuie sa-I multumim – pentru toate binefacerile, pentru toate povatuirile, pentru toate pedepsele Lui.

A trait in vremurile cele de demult marele invatator Iov cel drept, care a aratat intregii lumi cum trebuie sa ne purtam in fata necazurilor care ne ating din voia lui Dumnezeu.

El s-a lipsit de toate – de avere, de copiii sai. In sfarsit, satana a primit permisiune de la Dumnezeu sa-l loveasca cu lepra grea. Si ce s-a intamplat? Oare s-a inversunat Dreptul Iov? A cartit impotriva lui Dumnezeu? Nu! El statea pe o gramada de gunoi, isi scobea cu un ciob ranile si spunea: “Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!“ (Iov 1, 21).

Iata o lectie pentru noi, cum trebuie sa ne purtam in fata nenorocirii, in fata pierderii averii, fata de serviciu, fata de situatia sociala. Asemenea lui Iov, si noi trebuie sa spunem cu smerenie: “Domnul a dat, Domnul a luat. Cum a binevoit Domnul, asa s-a facut. Fie numele Domnului binecuvantat!“

Exista si pedepse de la Dumnezeu, care vin peste noi din vina noastra, atunci cand ne inaltam in mandria noastra, cand ne credem mai presus de altii. Ne purtam neglijent fata de oameni, manifestam iubire de slava. Atunci Domnul, dorind sa ne izbaveasca de aceste pacate de moarte, ne smereste. El ne trimite, prin semenii nostrii, rusine si insulte. Ne determina sa constientizam prin aceasta rusine nevrednicia noastra, nedreptatea noastra in fata oamenilor pe care ii ofensam si ii jignim. Cu grea defaimare ne intelepteste El pe noi si atunci trebuie sa ne amintim cuvintele psalmistului David: “bine este mie ca m-ai smerit, ca sa invat indreptarile Tale“ (Psalmul 118, 71).

Aceasta este binele cel mai mare, cand Domnul ne smereste, cand ne elibereaza de patima preainaltarii, mandriei, ingamfarii.

“Fericit este omul pe care Domnul il mustra, si sa nu dispretuiesti certarea Celui Atotputernic“ (Iov 5, 17).

Aceasta a spus-o, de asemenea, multpatimitorul Iov. Fericiti sunteti voi daca nu respingeti pedepsele lui Dumnezeu, fericiti sunteti daca nu cartiti impotriva lui Dumnezeu!

Este greu sa suportam pedeapsa lui Dumnezeu, este greu sa trecem peste defaimarea de la oameni, este greu sa mergem pe calea crucii, pe calea suferintei. Dar Domnul il intareste pe aceasta cale pe acela care nu carteste, pe cel care primeste pedeapsa, precum un copil ascultator de la parintii sai. Domnul il sustine, merge langa el, il duce de mana – il duce pe calea mantuirii.

Este grea si lunga calea aceasta, si se lasa mainile noastre in jos, si slabesc genunchii nostri. Iar Sfantul Proroc Isaia ne indeamna: “Intariti-va, maini slabe, si prindeti putere, genunchi slabanogi! “(Isaia 35, 3).

Intariti-va, intariti-va cu rugaciunea permanenta si cu pocainta. Si din nou veti merge pe calea cea stramta, si aceasta cale va va duce in Imparatia lui Dumnezeu.

Sa ne invredniceasca de aceasta Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul si Izbavitorul de moarte!”

Sfantul Luca al Crimeei,

Predici, Ed. Sophia, Bucuresti

• Incercarile
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: