Cel cu adevarat ascultator, se cuvine, precum ni se pare, sa pazeasca neaparat aceste cinci virtuti: intai, credinta, adica sa aiba credinta curata si nefatarnica fata de intaistatatorul sau, incat sa creada ca vede in el pe Hristos si se supune Lui, cum zice Domnul Iisus: «Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Ma asculta si cel ce va nesocoteste pe voi, pe Mine Ma nesocoteste; iar cel ce Ma nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16). Iar Scararul zice: «Si tot ce nu este din credinta, este pacat».

In al doilea rand, adevarul. Unul ca acesta slujeste adevarului in fapta, in cuvant si in marturisirea sincera a gandurilor. «Inceputul cuvintelor sale este adevarul», precum s-a scris (Ps. 118, 160); si: «Domnul cauta adevarul» (Ps. 30, 25). Iar Hristos zice: «Eu sunt adevarul» (Ioan 14, 6). El insusi s-a numit adevarul.

Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui sub ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.

Al patrulea e sa nu se impotriveasca in cuvant si sa nu se certe, in general, pentru ca impotrivirea in cuvant si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie Sfantul Pavel: «Iar daca cineva este iubitor de sfada, noi, acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeu» (1 Cor. 11, 16).

Daca acestea sunt oprite indeobste tuturor crestinilor, cu atat mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci impotrivirea in cuvant si iubirea de sfada isi au inceputul in voia proprie, care vietuieste impreuna cu necredinta si cu mania cugetului. Pentru ca s-a spus: -«Calugarul mandru in cugetare se impotriveste cu tarie». Iar contrariul acestui lucru, adica neimipotrivirea in cuvant si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.

In al cincilea rand, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera intiistatatorului, cum am dat si la tundere, ca in fata infricosatului scaun al lui Hristos, inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri, fagaduind sa avem ca inceput si sfarsit, impreuna cu alte fagaduinte si indatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii.

Caci a spus si dumnezeiescul David: «Am zis: vesti-voi faradelegea mea Domnului» (Ps. 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: «Ranele descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui».

Cel ce pazeste aceste cinci virtuti aratate, cu intelepciune si cu stiinta, sa stie in chip sigur, ca va dobandi fericirea dreptilor ca o arvuna. Caci acestea sunt proprii ascultarii vrednice de lauda si ca o radacina si temelie a ei.

Dar asculta care sunt si ramurile si roada si acoperisul: «Din ascultare, zice iarasi Sfantul Ioan Scararul, rasare smerenia; din smerenie, dreapta chibzuinta (discernamantul); din dreapta chibzuinta, patrunderea; din aceasta (rasare) vederea inainte, care e o insusire a lui Dumnezeu singur si un dar cu totul deosebit si mai presus de oricare daruit de El celor in chip fericit indumnezeiti».

Pe langa cele spuse, sa-ti fie vadit si ca, dupa ascultarea ce ti-ai insusit-o, iti rasare si smerenia; si iarasi dupa smerenie, iti va fi daruita si dreapta chibzuinta si, la fel, si celelalte. Deci nevoieste-te cu toata puterea ce o ai sa-ti faci fara gresala drumul ascultarii. Caci prin aceasta vei ajunge, in chip neindoielnic, si la cele ce urmeaza. Iar daca, inaintand pe drumul ascultarii, vei schiopata, sa stii ca nu vei strabate usor distanta cealalta ce iti sta in fata, adica vietuirea cea dupa Hristos, nici nu vei fi incununat cu cununa daruita biruitorilor. Sa-ti fie ascultarea si cele ce tin de ea, amintite inainte, ca o calauza, precum le este corabierilor busola spre a se pazi de ratacire. Cautand neclintit la ea, vei putea pluti pe marele ocean al virtutilor si vei inainta spre portul neinviforat al nepatimirii. Iar daca va veni asupra ta vreo furtuna si vreo clatinare, acestea vor fi pe masura neascultarii tale. Caci, pe cel ce asculta cu adevarat, nici diavolul insusi, spun Parintii, nu-l poate vatama.

Iar ca sa-ti aratam pe scurt si cat de mare este cinstita inaltime a cinstitei ascultari, sa mai amintim inca un cuvant al unui Sfant Parinte: zice, asadar, iarasi prea stralucitul luminator al vietuirii celei dupa Hristos si noul Veseleil (Ies. 31, 2) al scarii ceresti: -«Parintii socotesc cantarea de psalmi drept armatura; rugaciunea, au spus ei, e ca un zid; lacrima neprihanita, spun ca este ca o baie; fericita ascultare au socotit ca este ca o marturisire fara de care nimeni din cei impatimiti nu va vedea pe Domnul (Evr. 12, 14)».

Socotim ca sunt destule si acestea spre aratarea cea mai limpede si spre lauda imitarii de neimitat (a lui Hristos), prin ascultarea de trei ori laudata. Vom mai avea prilejul sa invatam a cunoaste prin cercare, - de vom urca spre cele inalte si de vom cugeta impreuna - care este pricina zdrobirii si mortii noastre - pentru ca n-am fost ziditi astfel la inceput -, si care este iarasi pricina innoirii si nemuririi noastre? Vom afla ca pricina celei dintai, sau a stricaciunii, este increderea in sine, conducerea de sine si neascultarea lui Adam, din care s-a nascut nesocotirea si calcarea poruncii dumnezeiesti. Iar pricina celei de a doua, adica a nestricaciunii, este impreuna voirea cu Tatal si ascultarea de El, a Celui de al doilea Adam si a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, din oare s-a nascut pazirea poruncii Lui. «Ca Eu, zice Mantuitorul, nu am grait de la Mine, ci Tatal, Cel ce M-a trimis pe Mine, Acela Mi-a dat Mie porunca ce sa spun si ce sa vorbesc. Si stiu ca porunca Lui este viata vesnica. Deci, cele ce graiesc Eu, precum Mi-a spus Mie Tatal, asa le graiesc» (Ioan 12, 49-50). Precum, deci, in stramosul nostru si in cei ca el, radacina si maica tuturor relelor este parerea de sine, asa si in Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, si in cei ce doresc sa vietuiasca dupa El, inceputul, izvorul si temelia tuturor celor bune este smerenia.

Aceasta stare si randuiala, dupa cum stim, o pazeste si preainalta si sfintita ordine mai presus de noi a tuturor ingerilor celor in chipul dumnezeiesc. Ba si Biserica noastra cea de pe pamant. Iar cei ce se abat de la aceasta randuiala si voiesc sa vietuiasca in chip sucit, ca sa nu spunem obraznic, am aflat si credem ca s-au rupt de la Dumnezeu si de la asezamantul luminos al Bisericii ceresti si a toata lumea si au fost alungati si trimisi in intunericul si focul gheenei.

Aceasta, dupa cum spunem, au patimit-o lucratorii cei rai din jurul lui Lucifer si flecarii eretici, rau credinciosi din diferite timpuri, cum arata cuvintele Scripturii dumnezeiesti. Acestia au fost aruncati, cum s-a spus, in chip jalnic, din pricina vointei de a placea lor insisi si din pricina mindriei, de la slava si desfatarea dumnezeiasca si din sfintita adunare.

Un oarecare dintre intelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor lucrurilor intristatoare este neascultarea si mandria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara gresala trebuie sa petreaca in supunerea fata de un parinte incercat si nesupus inselarii - care-si are puterea intr-o indelungata deprindere si in cunoasterea celor dumnezeiesti si in viata impodobita cu cununa virtutilor - si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvantul si sfatul lui Dumnezeu. Caci mantuirea, zice, este in sfatuire multa (Prov. 11, 14); si:«Barbatul nesfatuit e dusmanul sau».

Iar daca s-a intamplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobandeasca linistea indumnezeitoare si desavarsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea in ascultare, aceasta s-a intamplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se intampla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura randunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu increde-te in supunerea adevarata, ca intr-o stiinta care te calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa cele ce s-au intamplat, prin iconomie, o singura data, si tine seama de cele randuite indeobste de cuviosii Parinti. In felul acesta te vei invrednici si de cununa celor ce vietuiesc dupa lege.

Pentru ca, cum se va hotari cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide in fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un povatuitor neinselator? Nu va porni cineva pe talazurile marii, lipsit de un carmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta fara un invatator nesupus ratacirii. Se va apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la Dumnezeu si pe marea nesfarsita, sau va indrazni sa inceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu vietuirea ingereasca, adica nevointa cu ea, si va crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei, fara un povatuitor si carmaci si invatator incercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amageste pe sine in chip nebunesc si a ratacit inainte de a pune un inceput, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege.

Dimpotriva, cel ce asculta de randuielile Parintilor, a ajuns la tinta inainte de a porni pe cale. Caci de unde putem sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta impotriva trupului, si daca ne inarmam impotriva patimilor si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau langa virtuti si locuiesc usa langa usa.

Extras din "Cele 100 de capete ale lui Calist si Ignatie Xantopol”, Filocalia 8

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: