Sfânta Liturghie este o lucrare fără sfârşit şi plină de măreţie în care facem pomenirea unui eveniment universal şi veşnic. In Liturghie, ca de altfel în orice rugăciune, intrăm în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, Care le susţine şi le împlineşte pe toate. Duhul Sfânt este Cel Ce a adus la fiinţă întreaga zidire, Cel Ce sfinţeşte şi desăvârşeşte făpturile cugetătoare.

Hristos le-a cuprins pe toate cele însufleţite şi neînsufleţite în rugăciunea Sa din noaptea Cinei celei de Taină. Această rugăciune de mijlocire, pe care Domnul a pecetluit-o prin jertfa Sa de pe Cruce, are puterea să mântuiască întregul univers. Tot ceea ce a săvârşit Domnul, a săvârşit pentru mântuirea lumii. Liturghia este jertfa care îmbrăţişează şi mântuieşte întreaga lume. Iar omul, dacă participă în mod regulat la Sfânta Liturghie şi se face părtaş duhului ei, îşi lărgeşte fiinţa şi devine asemenea lui Hristos, îmbrăţişând întreaga lume în persoana, în ipostasul Său.

Atunci când ne adunăm laolaltă pentru săvârşirea Sfintei Liturghii, nu facem decât să împlinim porunca lui Hristos: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19; 1 Corinteni 11, 25). Şi ori de câte ori împlinim cuvântul Domnului, poruncile Lui, pătrundem în taina Crucii şi a învierii Sale.

Cea mai mare şi mai de seamă poruncă pe care a dat-o Tatăl Ceresc a fost ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se întrupeze şi să Se jertfească pentru mântuirea lumii. Toate celelalte porunci dobândesc putere şi valoare prin faptul că fac parte din această taină a Crucii şi a învierii lui Hristos, din care izvorăsc tot harul şi toată sfinţenia. Aşadar, atunci când slujim Sfânta Liturghie şi împlinim porunca Domnului, ne facem părtaşi la taina Crucii şi a învierii pe care o săvârşeşte celălalt Mângâietor, Duhul Sfânt.

Acesta nu S-a arătat lumii înainte de Patima şi învierea Domnului, fiindcă, potrivit cuvântului Sfântului Evanghelist Ioan, Hristos „nu fusese încă preaslăvit" (Ioan 7, 39).
Precum la începutul zidirii Domnul a grăit o singură dată, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” [Facerea 1, 28), iar cuvântul Lui rămâne lucrător până la sfârşitul lumii, la fel şi acum, prin rostirea cuvântului dumnezeiesc pe care se întemeiază Sfânta Liturghie, lucrarea acestei taine dăinuieşte în veşnicie.

Liturghia este înainte de toate un act dumnezeiesc, repetarea jertfei pe care Mântuitorul Hristos a adus-o o dată pentru totdeauna. In mod paradoxal, Domnul a adus jertfa Trupului şi a Sângelui Său în Joia Mare, în ziua dinaintea Sfintelor Lui Pătimiri. După cum vedem, ordinea firească a evenimentelor a fost inversată aici, însă acest lucru nu este întâmplător, deoarece în cugetul lui Dumnezeu jertfa lui Hristos fusese rânduită mai înainte de întemeierea lumii, precum arată Sfântul Apostol Pavel (cf. Evrei 9, 26).

Dumnezeul Cel întreit în Persoane, Care a gândit zidirea omului în cugetul Lui, a cunoscut mai înainte şi căderea acestuia. De aceea, El a hotărât în sfatul Său cel mai înainte de veci să nu nimicească lucrarea mâinilor Sale, ci să ia asupră-Şi mântuirea omului, prin întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu.

In Vechiul Testament, Prorocită Iudita îi spune Domnului: „Prezentul şi viitorul Tu le-ai ştiut, şi cele ce s-au împlinit Tu le-ai gândit” (Iudita 9, 5). Dumnezeu gândeşte ceva şi gândul Său devine realitate. Tot ceea ce gândeşte ori săvârşeşte El este veşnic. La fel şi lucrarea de mântuire şi de răscumpărare a neamului omenesc s-a aflat dintotdeauna în mintea ziditoare a lui Dumnezeu. Fiind, aşadar, o lucrare săvârşită în veşnicie, ea desfiinţează timpul nostru mărginit. De aceea Domnul le-a dat ucenicilor Săi Trupul şi Sângele Lui în Liturghie mai înainte ca acestea să fie jertfite pe Cruce.

In Cartea Apocalipsei, Hristos este numit „Mielul Cel înjunghiat de la întemeierea lumii" (cf. Apocalipsa 13, 8), iar Sfântul Apostol Petru îl aseamănă pe Mântuitorul cu un „miel nevinovat şi neprihănit" (1 Petru, 1, 19). Aceeaşi viziune o întâlnim şi la prorocii Vechiului Testament. Isaia îl înfăţişează pe Mesia ca un miel adus spre junghiere: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. întru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat şi neamul Lui cine îl va spune?" [Isaia 53, 6-7).

Aşa cum am spus deja, în Sfânta Liturghie timpul nostru pământesc este desfiinţat. La începutul Liturghiei, diaconul îi spune preotului: „Vremea este să lucreze Domnul” [Psalmi 118,126). Aceasta înseamnă că lucrarea ce urmează a se săvârşi aparţine veşniciei, acelei sfere în care lucrează Domnul. In Sfânta Liturghie se întrepătrund, aşadar, două sfere sau planuri diferite: planul veşniciei şi planul timpului, însă cel care precumpăneşte este planul veşniciei.

Principalele mărturii referitoare la instituirea Tainei Sfintei Euharistii ne sunt oferite de Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca. Sfântul Apostol Ioan nu vorbeşte despre Cina cea de Taină, însă redă, în cel de-al şaptesprezecelea capitol al Evangheliei sale, rugăciunea arhierească a Domnului, rugăciunea pe care a rostit-o Hristos înainte de a-i împărtăşi pe ucenici cu Trupul şi Sângele Său. Vedem, aşadar, că cei trei evanghelişti sinoptici înfăţişează doar din exterior evenimentul Cinei celei de Taină, în timp ce Sfântul Ioan pătrunde cu adevărat în miezul acestui eveniment, redând rugăciunea şi cuvintele lui Hristos din vremea Cinei. Astfel, el ne face cunoscute toate cuvintele şi înţelesurile primei Sfinte Liturghii. Această pericopă de la Ioan este cea dintâi din cele doisprezece Evanghelii care se citesc la Utrenia Sfintelor Pătimiri din Joia Mare.

Sfântul Apostol Pavel, în capitolul al unsprezecelea din întâia sa Epistolă către Corinteni, descrie şi el evenimentul Cinei celei de Taină, tâlcuindu-i înţelesul. El
spune că atunci când Domnul le-a dat ucenicilor Trupul şi Sângele Său, rostind cuvintele: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu..., beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”, El a adăugat imediat: „Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” [1 Corinteni 11, 24). Prin urmare, Domnul a rânduit repetarea actului euharistie ca pe un trofeu de recunoştinţă pe care credincioşii îl înalţă înaintea Lui pentru biruinţa pe care Hristos a câştigat-o asupra morţii.

Liturghia este o sinaxă prorocească. în vremea apostolilor, fiecare mădular al Trupului lui Hristos îşi aducea propriul său dar prorocesc drept ofrandă în adunarea liturgică, contribuind astfel la zidirea Bisericii, a comuniunii harului lui Dumnezeu. „Când vă adunaţi împreună, fiecare din voi are psalm, are învăţătură, are descoperire, are limbă, are tălmăcire: toate spre zidire să se facă" [1 Corinteni 14, 26), le spune Sfântul Pavel corintenilor. Se pare însă că Apostolul îi îndeamnă pe credincioşi să pună în valoare mai degrabă darul prorociei decât vorbirea în limbi sau alte harisme: „Iar dacă toţi ar proroci şi ar intra vreun necredincios sau vreun neştiutor, el este dovedit de toţi, el este judecat de toţi; cele ascunse ale inimii lui se învederează, şi astfel, căzând cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, mărturisind că Dumnezeu este într-adevăr printre voi" [1 Corinteni 14, 24-26).

In primele trei veacuri ale creştinismului, din pricina persecuţiilor, Biserica nu a avut nici libertatea, nici posibilitatea de a se organiza temeinic ca instituţie în lume. De aceea, la început, harisma prorociei şi mucenicia au fost esenţiale pentru viaţa şi dezvoltarea Bisericii. Scriitorii bisericeşti din veacul al II-lea ne dau mărturie de faptul că în vremea aceea Sfânta Liturghie se săvârşea în mod simplu şi prorocesc. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful descrie primele sinaxe liturgice ale creştinilor. Potrivit lui, adunările credincioşilor aveau loc duminică seara. Mai întâi se făceau citiri din Vechiul şi din Noul Testament, apoi preotul slujitor ţinea predica sau cuvântul de învăţătură.

La sfârşit se ridicau cu toţii în picioare şi aduceau rugăciuni împreună cu darul de pâine, de vin şi de apă. Preotul aducea rugăciuni de cerere şi de mulţumire „după puterea lui", iar poporul răspundea „Amin". Slujba se încheia prin împărtăşirea cu Sfintele Daruri. De mare însemnătate pentru noi este aici expresia „după puterea lui", adică în funcţie de puterea şi de insuflarea harismei proroceşti a preotului. Odată cu trecerea timpului, în diferitele biserici locale anaforaua euharistică a fost consemnată în scris şi astfel au apărut familii întregi de liturghii. Pe baza acestor rugăciuni euharistice timpurii, cei doi mari sfinţi şi povăţuitori ai creştinătăţii, Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au alcătuit cele două Sfinte Liturghii care le poartă numele şi care se săvârşesc în Biserica noastră până în ziua de astăzi.

Apariţia acestor două tipuri desăvârşite de liturghie nu a micşorat câtuşi de puţin caracterul profetic al adunărilor euharistice, nici nu a făcut să dispară comuniunea harică ce are loc în timpul săvârşirii Sfintei Taine. Dimpotrivă, desăvârşirea teologică şi formularea plină de insuflare a textului euharistie alcătuit de aceşti doi mari Sfinţi Părinţi îl eliberează pe preotul slujitor de teama nedesăvârşirii sale omeneşti şi de nevoia de a improviza în alcătuirea propriei sale rugăciuni euharistice. El se poate concentra nestingherit şi cu încredere asupra slujirii Liturghiei, rostind cu atenţie rugăciunile, astfel încât ele devin cu adevărat ale sale, ca şi cum el însuşi le-ar fi alcătuit. Nu mai este nevoie de o manifestare spectaculoasă a darurilor mădularelor Bisericii prin „psalmi", „învăţături", „descoperiri" sau „limbi", ca în sinaxele apostolice de odinioară. Toate acestea ne conduc însă la întrebarea: Cum se înfăptuieşte astăzi în Liturghie comuniunea harului, care îi reînnoieşte duhovniceşte pe credincioşi şi-i îmbogăţeşte cu „belşug" de viaţă (Ioan 10,10)?

Sinaxa liturgică, ca expresie a recunoştinţei faţă de lucrarea mântuitoare a lui Hristos, îi face pe credincioşi părtaşi la harul acestei Sfinte Taine. Harul Domnului este viaţa Lui, veşnicia Lui, căci prin acest har pătrundem în veşnicie şi luăm parte la evenimente veşnice. Aceste evenimente s-au petrecut o dată pentru totdeauna şi rămân în veac, iar noi, prin harul pe care îl dobândim ca mădulare ale Bisericii luptătoare, intrăm în veşnicie şi devenim contemporani, martori şi părtaşi ai acestor evenimente. Astfel trăim în ceea ce se numeşte timp liturgic.

Ce este, aşadar, timpul liturgic? Toate evenimentele istoriei mântuirii, ca de pildă Buna Vestire, Naşterea şi învierea Domnului, Cincizecimea ş.a.m.d, s-au petrecut prin puterea Sfântului Duh. Tot ceea ce a rostit şi a săvârşit Domnul, a rostit şi a săvârşit o dată pentru totdeauna şi rămâne de-a lungul veacurilor. Fiecare cuvânt, fiecare faptă a Sa are un caracter veşnic. Atunci când ne străduim să împlinim voia Domnului, poruncile Lui, primim har şi prin acest har ne înălţăm duhovniceşte şi pătrundem în evenimentul veşnic, devenind „contemporanii” lui. Astfel putem spune şi noi: „Astăzi este începutul mântuirii noastre”, „Astăzi [se arată] înainte-însemnarea bunăvoinţei lui Dumnezeu" sau „Astăzi a fost spânzurat pe lemn" ş.a.m.d. Pentru Dumnezeu nu există nici trecut, nici prezent şi nici viitor, ci numai prezentul cel veşnic, veşnicul „astăzi".

In ce constă pomenirea pe care o săvârşim la Sfânta Liturghie? Este pomenirea întregii lucrări mântuitoare a lui Dumnezeu pentru om, a iconomiei Sale, în centrul căreia se află jertfa lui Hristos. Din clipa în care începem Sfânta Proscomidie şi până la sfârşitul Liturghiei, prin cuvintele pe care le rostim atunci când tăiem prescura, apoi prin psalmii antifoanelor, prin citirile din Sfânta Scriptură şi prin rugăciunile Anaforalei, nu facem decât să pomenim această sfântă şi dumnezeiască iconomie. Ce înţelegem însă prin iconomie? Etimologic, acest cuvânt vine din limba greacă, fiind format din substantivul „ikos", care înseamnă „casă", şi verbul „nemo", care înseamnă „a împărţi, a distribui". In teologia patristică, acest cuvânt a fost folosit pentru a reda pronia lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale înţelegătoare, lucrarea prin care Dumnezeu ne poartă de grijă în fiecare clipă a vieţii noastre. Cu alte cuvinte, Dumnezeu împarte omului bunătăţile casei Sale, dăruind casnicilor Săi toate cele de trebuinţă. El dă lumii viaţa, dragostea, pacea şi lumina de care are nevoie ca să vieze şi să se mântuiască.

Deşi scurtă, Anaforaua este foarte cuprinzătoare, ea îmbrăţişând chiar şi facerea lumii. Dumnezeu, Care a zidit lumea, „nu S-a depărtat, toate făcându-le până ce ne-a suit la cer şi ne-a dăruit împărăţia Lui ce va să fie". Hristos a luat chip de om şi, prin desăvârşita Lui ascultare, Şi-a arătat dragostea faţă de Tatăl Ceresc. în acelaşi timp, Hristos Şi-a arătat şi iubirea faţă de om prin jertfa Crucii pe care a asumat-o în firea Sa omenească.

Căderea protopărinţilor noştri a adus mare dezbinare între oameni. Din pricina păcatului care domnea pretutindeni, lumea devenise vrăjmaşă lui Dumnezeu.

Omul îl învinuia pe Dumnezeu pentru chinul şi pentru moartea lui, şi nu era în stare să se slobozească de acest păcat prin propriile sale puteri. Numai foarte puţini proroci şi drepţi ai Vechiului Testament au izbutit să înţeleagă acest lucru şi să ia vina asupra lor. Iisus Hristos, însă, prin pogorârea Lui pe pământ şi în iad şi apoi prin înălţarea Sa la ceruri, a arătat că Dumnezeu îl iubeşte pe om „până la sfârşit”. Precum spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani, Hristos nu a căutat plăcerea Sa, ci a primit ca ocările celor ce îl ocărau pe Dumnezeu să cadă asupra Lui (cf. Romani 15, 3].

In Sfânta Liturghie pomenim viaţa viitoare ca fiind deja prezentă. Cum este însă cu putinţă acest lucru? Aşa cum am spus mai sus, în timpul Liturghiei pătrundem în veşnicie, unde este prezentă şi a Doua Venire a Domnului, în istoria omenirii, a Doua Venire se va petrece o dată pentru totdeauna la sfârşitul veacurilor, atât pentru cei vii, care „se vor schimba” (cf. 1 Corinteni 15, 51], cât şi pentru cei morţi, care vor învia. In veşnicia lui Dumnezeu, însă, ea există deja ca eveniment care poate fi trăit.

Hristos a dus o viaţă fără de păcat şi a arătat o dragoste atât de mare, încât a primit să moară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru vrăjmaşii Lui. Văzând purtarea cea desăvârşită şi jertfa Fiului Său, Tatăl Ceresc a recunoscut în Persoana Acestuia omul aşa cum îl gândise El mai înainte de toţi vecii. De aceea tot cel ce urmează pilda lui Hristos, a Omului Ceresc, este bineplăcut lui Dumnezeu şi se va învrednici să stea de-a dreapta tronului Său. Domnul este pentru noi „întâiul născut din morţi” (Coloseni 1,18), iar atunci când îl urmăm, devenim fraţii Lui şi primim în dar aceeaşi slavă pe care El a câştigat-o prin Pătimirile şi învierea Sa.

Atunci când Domnul i-a spus tânărului celui bogat din Evanghelie că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră şi din tot sufletul nostru, ucenicii Lui s-au întrebat plini de uimire: „Şi cine poate să se mântuiască?” [Marcu 10,26 şi Luca 18,26). Cu adevărat, pentru noi este cu neputinţă să ne asemănăm lui Hristos. Ne este însă de ajuns să-L urmăm. „Tu urmează Mie” (Ioan 21, 22), zice Domnul, căci „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Noi nu suntem în stare să păşim pe calea Domnului, însă El a făcut acest lucru cu putinţă. Trebuie numai să credem în El şi să-L urmăm. Nu are importanţă unde anume ne găsim pe calea Domnului, cât de mult am înaintat, atâta vreme cât ne aflăm călătorind pe acest drum. Domnul este calea de la început şi până la sfârşit, de la alfa la omega, de aceea tot ce a câştigat El prin Crucea şi învierea Lui devine propria noastră moştenire.

Pomenirea pe care o facem la Sfânta Liturghie nu este un simplu act psihologic, ci o iniţiere harică în Duhul Sfintei Taine. Prin rugăciunea de mulţumire se sfinţesc toate. Aici lucrează acel principiu veşnic ce stă la temelia fiecărui act liturgic şi pe care Sfântul Apostol Pavel îl formulează astfel: „Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (1 Timotei 4,4-5). In Sfânta Liturghie, Cel Ce a venit şi iarăşi va să vină este prezent ca „Cel Ce aduce, Cel Ce Se aduce şi Cel Ce Se împarte"55 pe Sine credincioşilor spre mâncare şi băutură, în timp ce Duhul Sfânt adumbreşte sinaxa liturgică şi preface darul de pâine şi vin în Trupul şi Sângele Domnului. Atunci, la noi, cei ce luăm parte în chip vrednic şi legitim la Sfânta Euharistie, „au ajuns sfârşiturile veacurilor", spune Sfântul Apostol Pavel (1 Corinteni 10,11).

Cum se înfăptuieşte, aşadar, comuniunea noastră la harul acestui eveniment prorocesc? Incepem prin a-I aduce mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale: îi mulţumim din toată inima pentru viaţa pe care ne-a dăruit-o, pentru că ne-a descoperit sfântul Său Nume întru care aflăm mântuire, pentru că S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru noi. Pe scurt, îi mulţumim pentru tot ce a făcut şi nu încetează să facă pentru noi. Apoi aducem pocăinţă înaintea Domnului, mai întâi pentru propriile noastre păcate şi mai apoi pentru cele ale semenilor noştri. Ne pocăim, aşadar, pentru fărădelegile noastre şi pentru fărădelegile întregului Adam, deoarece suntem cu toţii mădulare ale întregului Adam. In continuare, aducem Domnului rugăciune pentru noi înşine, cerându-I să ne binecuvânteze şi să ne lumineze.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Fragment din cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii", Editura Episcopiei Devei si Hunedoarei

Cumpara cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii"

 

• Sfanta Liturghie a Darurilor mai inainte sfintite
  Publicat in : Viata liturgica
• Sfanta Liturghie
  Publicat in : Viata liturgica
• Sfanta Liturghie, cerul pe pamant
  Publicat in : Religie
• Raportul dintre Misterul Cultic si Sfanta Liturghie
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: