Starea pe loc si mergerea inainte in crestinism
Exista oameni care, nefiind in stare sa inteleaga cum se impaca in crestinism nemiscarea cu nazuinta spre inainte la care toti crestinii sunt datori, cad intr-o greseala pierzatoare pentru ei si primejdioasa pentru ceilalti. In loc ca in nazuinta lor spre inainte sa se innoiasca pe sine dupa modelul crestin, ei vor sa innoiasca crestinismul dupa poftele lor, nesupunandu-se lui, ci adaptandu-l pe el la felul lor de a fi. Ramanand aceiasi, ei isi inchipuie ca merg inainte, si pe ceilalti ii amagesc sa mearga la fel ca ei, prin mijlocirea a tot felul de schimbari in randuielile crestinesti si in legile Bisericii lui Dumnezeu. Trebuie ca randuiala pe care ne-o porunceste crestinismul sa ramana neschimbata, ca si noi sa ne apropiem de ea innoindu-ne si schimbandu-ne in noi insine dupa modelul ei - iar ei nu vor sa se schimbe pe sine, ci sa schimbe crestinismul, stricand prin asta totul, subminand orice posibilitate de reala desavarsire a noastra.
Propunandu-ne modelul celei mai inalte desavarsiri, crestinismul da si toate mijloacele necesare pentru atingerea acesteia.
Totodata trebuie sa va temeti insa de o alta abatere, nu mai putin pierzatoare, de la dreptate. Unii gresesc in privinta felului in care trebuie sa stam pe loc in crestinism, ramanand nemiscati in el. Ratacindu-se, ei includ in sfera randuielii de neschimbat a mantuirii noastre si ceea ce a intrat in viata de evlavie a crestinilor fie in urma necesitatilor timpurilor, fie prin greseli neintentionate, fie prin abuz intentionat, care nu a fost bagat de seama si nu a fost inlaturat la vremea respectiva. Acesti oameni seamana cu cei care, aflandu-se in afara drumului drept si adevarat, s-au incurcat in ierburi lipicioase si se invart pe loc, crezand ca fac un lucru insemnat pentru sine si pentru ceilalti, si socotind povara lanturilor nefolositoare si a neplacerilor legate de acestea drept nevointe ale credintei si evlaviei, pretioase in ochii lui Dumnezeu. Acesti oameni au doar infatisarea cucerniciei, insa puterea ei o leapada; acestia sunt izvoare fara de apa, nori purtati de vifor (2 Pt. 2, 17), chiar daca de departe par a purta roua binefacatoare. Taindu-si singuri calea, chinuindu-se singuri cu foametea si cu setea, nascocind hrana care nu satura si bautura care nu potoleste setea (desi se ascunde sub chipul adevaratei Case a intelepciunii, in care a fost gatit ospat imbelsugat, care imbie cu adevarata mancare si cu adevarata bautura), ei se lipsesc astfel de puterile cu adevarat facatoare de viata si de sevele cu adevarat hranitoare: stau si se ofilesc.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.