Sfânta maică Singlitichia25 s-a născut la Alexandria, în cursul secolului al IV-lea, din părinţi creştini, bogaţi şi evlavioşi, originari din Macedonia. Frumuseţea nespusă, inteligenţa şi numeroasele-i virtuţi au făcut-o dorită de nenumăraţi pretendenţi încă de când era tânără, dar ea a rămas surdă şi oarbă la toate bunurile lumeşti, năzuind doar la nunta duhovnicească cu Hristos, Mirele cel Ceresc. Chinuindu-şi trupul prin post şi tot felul de alte aspre nevoinţe, îşi aduna fără încetare mintea în adâncul inimii, strigând zi şi noapte: „Iubitul meu este al meu, şi eu sunt a lui!” (Cântarea Cântărilor 2,16).

După moartea părinţilor săi, şi-a împărţit averea săracilor şi, fugind departe de oraş, însoţită de sora sa care era oarbă, şi-a închinat pentru totdeauna viaţa lui Dumnezeu,
după ce i s-a tăiat părul de către un preot. Astfel, ea a devenit întemeietoarea monahismului femeiesc, asemenea Sfântului Antonie cel Mare, care întemeiase monahismul pentru bărbaţi. Pregătită deja pentru nevoinţele ascetice, înainta cu repeziciune pe calea care îi duce pe monahi la un trai asemenea celui ceresc, dar avea mare grijă să-şi ascundă lupta de ochii oamenilor, ca nu cumva să piardă răsplata pregătită la sfârşit, în fiecare zi murea pentru ea şi pentru lume, pentru a trăi în Hristos, şi respingea cu iscusinţă şi discernământ toate ispitele venite din partea demonilor. Astfel, se înălţa mereu către Cer prin sfintele sale virtuţi. Vestea despre ea s-a răspândit în toată lumea, întocmai unui parfum duhovnicesc, aşa încât, din ce în ce mai multe tinere veneau la ea, rugând-o să le împartă învăţăminte sau poveţe, pentru a se putea mântui. La început sfânta a refuzat, din smerenie, să-şi întrerupă liniştea; dar, îndemnată de milostenie, a cedat stăruinţelor lor, arătându-le, cu adânci suspine înecate în lacrimi, comorile de înţelepciune şi ştiinţă pe care Sfântul Duh le pusese în inima sa.

La început, Sfânta Sinclitichia le-a reamintit ucenicilor că milostenia, dragostea desăvârşită pentru Dumnezeu şi pentru aproapele sunt însăşi desăvârşirea Legii dumnezeieşti, atât a celei vechi, cât şi a celei noi (leş 20; Rm 13, 10), şi că aceasta trebuie să fie principiul şi scopul tuturor faptelor celor care trăiesc retraşi de lume. „Fericiţi vom fi, spunea ea, dacă, pentru a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi pentru a câştiga împărăţia cea Cerească, ne vom osteni asemenea celor care adună bogăţii şi bunuri pieritoare.” Această sfântă milostenie înfloreşte, întocmai ca o floare delicată, doar într-un trup şi într-un suflet neprihănite şi fără de păcat, ferite nu doar de păcatele cărnii şi ale simţurilor, ci şi de orice alt gând necurat trimis fără încetare de cel rău celor care luptă în slujba lui Hristos. De aceea ei trebuie să vegheze mereu, arătându-se înţelepţi ca şerpii, pentru a dejuca vicleniile Vrăjmaşului, şi nevinovaţi ca porumbeii (Mt io, 16), prin curăţie. Aşa cum ne spălăm şi înălbim hainele călcându-le în picioare şi întorcându-le pe toate părţile, tot aşa trebuie şi să ne dedicăm sărăciei de bunăvoie şi vieţii ascetice unite cu nevoinţa cea trupească, privegherea, dreapta socoteală, rugăciunea neîntreruptă şi sfânta smerenie, pentru ca sufletul, primind Duhul Sfânt, să poată deveni asemenea unui porumbel alb care se înalţă la Dumnezeu.

Sfânta dovedise ea însăşi cum, prin traiul ei ascuns de ochii lumii, se poate înainta pe calea smereniei, această temelie a milosteniei, după cum spunea ea: „Aşa cum o comoară este furată şi împărţită de hoţi, de îndată ce este descoperită, tot aşa virtutea slăbeşte şi se împrăştie chiar în clipa în care este aflată. Şi după cum ceara se topeşte la para focului, tot aşa şi sufletul îşi pierde puterea şi vigoarea prin laude, pe când vorbele urâte şi dispreţul îl ridică pe culmile virtuţii.” Cât despre viaţa ascetică, ea făcea o altă comparaţie sugestivă: „Aşa cum, atunci când aprindem focul, suntem mai întâi supăraţi de fum, iar ochii ne lăcrimează, însă mai apoi ne bucurăm de căldura binefăcătoare, tot aşa se întâmplă şi când vrem să aprindem în noi focul dragostei dumnezeieşti, pe care Hristos a făgăduit că îl va aduce pe pământ (Lc 12, 49), cu lacrimi şi suferinţe, pentru a ne bucura după aceea de mângâierea Sfântului Duh.”

Aceste învăţături luminate umpleau sufletele celor care o ascultau de o râvnă fierbinte, astfel încât nu mai voiau să o părăsească, dorind să rămână alături de ea, zi şi noapte, pentru a contempla în persoana ei o imagine vie a desăvârşirii evanghelice. După ce a rezistat o vreme, s-a încredinţat voii lui Dumnezeu şi a primit să-şi călăuzească obştea în continuă creştere, pe calea cea îngustă către împărăţia cerească, aşa cum ar călăuzi o corabie printre stânci. Le îndemna pe ucenicele sale să poarte aceeaşi grijă atât pentru curăţia veşmintelor, cât şi pentru podoabele cele duhovniceşti, în aşteptarea lui Hristos, întocmai logodnicelor care se pregătesc pentru căsătoria cea pământească. Pe cele care duceau o viaţă de obşte, le povăţuia să facă mai întâi de toate ascultare, renunţând mai degrabă la părerile şi judecata proprie, decât să urmărească faptele ascetice. Ea le sfătuia de asemenea să se îndemne şi să se corecteze una pe alta, atât prin cuvânt, dar mai ales prin puterea exemplului, pentru a nu da prilej celui rău să le întindă curse: delăsarea pe de o parte şi mândria deşartă pe de altă parte, căci aşa se înaintează, cu măsură şi dreaptă socoteală, pe calea cea împărătească a smereniei.

Cu trupul uscat şi slăbit în urma atâtor posturi, dar cu sufletul luminat de Hristos, Soarele Dreptăţii, Singlitichia strălucea prin sfintele sale învăţături, prin puterea ei de discernământ fără de greş cu ajutorul căreia reuşea să alunge toate amăgirile şi uneltirile celui rău, dar mai ales prin sporirea sa constantă pe calea desăvârşirii. La jertfa de bunăvoie a ascezei, ea a adăugat în ultimii ani din viaţă şi răbdarea în încercări şi boli: febra continuă şi problemele la plămâni, care îi măcinau încet trupul, asemenea unei pile. Când a ajuns la vârsta de optzeci şi cinci de ani, diavolul a provocat-o la o ultimă luptă, primind de la Dumnezeu puterea de a o face să sufere vreme de trei ani şi jumătate suferinţele îndurate de dreptul Iov pe o perioadă de treizeci şi cinci de ani. Dacă pe Iov şi pe ceilalţi sfinţi mucenici i-a atacat din exterior, pe sfântă a atacat-o cu aceeaşi îndârjire, dar din interior, arzându-i organele încetul cu încetul, ca la foc mic, printr-un cancer care de multe ori îi provoca dureri cumplite. Sfânta suporta totuşi aceste încercări cu răbdare şi mulţumiri, ba chiar folosea prilejul pentru a le învăţa pe ucenicele sale, zicându-le: „Dacă boala pune stăpânire pe noi, să nu fim mâhniţi ca şi când, din pricina slăbirii puterilor trupeşti, nu am mai putea cânta, căci toate aceste lucruri se întâmplă spre binele nostru şi spre curăţirea de patimi. Cu adevărat, nu suntem îndemnaţi la post şi nevoinţă decât din pricina acestor plăceri. Deci dacă boala şi-a slăbit puterea, aceste lucrări au devenit nefolositoare. Aceasta este marea nevoinţă: să rezişti pe timp de boală şi să înalţi către Dumnezeu cântări de mulţumire.”

Văzându-se astfel învins, diavolul a atacat-o din nou, făcând-o să-şi piardă glasul, această armă de temut a cuvântului său; însă doar văzând faţa atât de senină a sfintei în mijlocul atâtor suferinţe, acest lucru ţinea loc de orice altă învăţătură şi întărea în dragostea de Dumnezeu pe toţi cei care se apropiau de ea. Cel rău i-a atacat apoi trupul, prin cangrenă şi putrefacţie, făcând-o să emane un miros atât de greu încât ucenicii nu se puteau apropiau de ea decât după ce ardeau multe parfumuri şi după ce îi ungeau mădularele bolnave cu uleiuri aromate, ca pentru cadavre. Nimic nu o slăbea însă pe această femeie plăpândă, care devenise, prin harul lui Dumnezeu, mai neînfricată decât orice războinic.

Dispreţuind moartea şi uneltirile neputincioase ale diavolului, ea era mereu înconjurată de îngeri; astfel a putut să vadă cu bucurie strălucirea de negrăit a luminii Raiului. Astfel, după o perioadă de mucenicie de trei luni, ea a plecat la Domnul pentru a primi cununa în urma luptelor pe care le purtase, după ce a vestit ucenicilor săi ziua morţii sale şi după ce i-a mângâiat cu o ultimă povaţă.

Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra

Fragment din Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie, Editura Sfantul Ioan Casian

Cumpara cartea "Sinaxarul vietile sfintilor vol V Ianuarie"
 

Nota:

52. Admirabila biografie a Sfintei Singlitichia, în mod tradiţional atribuită Sfântului Atanasie

• Sfanta Singlitichia
  Publicat in : Vietile sfintilor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: