SFANTUL MACARIE PUSTNICUL este cinstit pe 19 ianuarie
Către anul 300, în partea de nord a Egiptului s-a născut, din părinţi creştini, Macarie. De mic a arătat dragoste pentru învăţătura Bibliei şi pentru faptele bune. Ajungând la vârsta bărbăţiei, s-a căsătorit. Nu după multă vreme, i-au murit soţia şi părinţii. „Acesta-i semn dumnezeiesc!“ şi-a zis Macarie. A vândut toată averea şi banii i-a împărţit la săraci şi aflând un monah bătrân s-a rugat de el:
- Primeşte-mă ucenic!
Monahul s-a învoit:
- Cu bucurie te primesc, dar trebuie să-ţi faci chilie în pustie...
- Am să-mi clădesc chilie în pustie, a răspuns bucuros.
Aşa s-a făcut Macarie pustnic, a petrecut în rugăciune, cu hrană puţină şi îndeletnicindu-se cu lucrul mâinilor, după cum e obiceiul pustnicesc...
Dar iată că au venit la dânsul oamenii din sat.
- Preafericite, ajută-ne!
- Care-i necazul vostru, oameni buni?
- N-avem preot la biserica noastră din sat.
- Facă-se voia Tatălui! a zis Macarie şi. măcar că era tânăr, fără voia lui s-a făcut preot.
Işi făcea slujba în sat, iar apoi se liniştea în pustie... Dar oamenii, negăsindu-I la biserică după slujbă, veneau la chilia lui:
- Sfinte, sfatuieşte-mă...
- Fericite, învaţă-mă...
- Cuvioase, ajută-mă...
- Părinte, roagă-te pentru mine, păcătosul...
O vreme i-a ajutat pe toţi, dar simţindu-şi sufletul în primejdie a zis în sine: „Sufletul meu e în primejdie, căci nu mai am linişte. Trebuie să găsesc un loc unde oamenii să nu mă găsească...“ Şi şi-a săpat peşteră în munte. Acum nu-l mai tulbura nimeni.
După o vreme, s-a dus la marele Antonie, care, cunoscând în duh că are să vină, i-a spus când a sosit:
- Bine ai venit, Macarie!
- Mulţumesc, Fericite!
- Dar să ştii că n-am multe a-ţi arăta, pentru că le-ai aflat şi singur.
Când a murit, Antonie i-a lăsat amintire toiagul său.
Către patruzeci de ani, Macarie a primit de la Dumnezeu darul tămăduirii şi al prorocirii şi s-a făcut îndrumător celor din pustia Schetului. Povăţuit de Duhul Sfânt, el dădea ucenicilor învăţături despre rugăciune, răbdare, omorârea patimilor, bunătate...
Odată, când se ruga Macarie, i s-a arătat un înger:
- N-ai ajuns încă, Macarie, la măsura celor două femei care vieţuiesc împreună în cetatea din apropiere...
Auzind aceasta, şi-a luat Macarie toiagul, a mers în cetate, a aflat casa celor două femei şi a bătut la uşă. Ele au deschis:
- Intră, sărmane, să te omenim.
- Mulţumesc, creştinelor!
- Dar ce te-a pus pe drumuri, bunule? l-au cercetat ele.
- Pentru voi am îndurat atâta osteneală.
- Cum aşa, om bun? a întrebat una.
-Am venit din pustie ca să înţeleg lucrările voastre.
- Eşti pustnic? a întrebat una.
- Se poate spune şi aşa, dar ar fi mai mult laudă!
- O, sfinte, te-ai ostenit de pomană! a spus cealaltă.
- Şi de ce spuneţi asta?
- Crede-ne, sfinte părinte, că n-ai ce să afli.
-Totuşi, spuneţi-mi viaţa voastră...
- Ce fel de lucruri cauţi la noi, sfinte?
- Nici eu nu ştiu. Dar spuneţi-mi, cum vă petreceţi zilele?
Silite fiind de smerenia şi blândeţea bătrânului, au început a povesti.
- Nu suntem rude în nici un fel, spuse una.
- Dar bărbaţii noştri sunt fraţi, adaugă cealaltă.
- Suntem neveste de cincisprezece ani, zise prima, şi stăm în aceeaşi casă...
- Dar nici un cuvânt rău sau spurcat n-am zis una către alta...
- Nici nu ne-am sfădit...
- In pace vieţuim de cincisprezece ani...
- Şi ne-am sfătuit să lăsăm pe soţii noştri...
- Şi să mergem la mănăstire...
- Să ne alăturăm cetei sfintelor fecioare, ce slujesc Mirelui...
- Dar nu i-am putut îndupleca pe soţii noştri...
- Măcar că multe lacrimi am vărsat amândouă...
- Şi de aceea...
-Am pus aşezământ între Dumnezeu şi noi...
- Ca nici un cuvânt nesocotit să nu ne iasă din gură, până la moartea noastră...
- Fericitelor, Dumnezeu primeşte hotărârea cea bună, ca şi fapta cea bună, şi fiecăruia după alegerea cea de bună voie dă Duhul Sfânt.
- Mulţumim, părinte, că ne-ai mângâiat. Dumnezeu să te aibă în paza Lui.
- Mă închin vouă ca unor pustnice şi mulţumesc lui Dumnezeu că v-am cunoscut.
La întoarcere, umblând sfântul prin pustie, a aflat o căpăţână de om uscată, dar a mers mai departe.
- Macarie, stai!
- Cine mă strigă?
- Eu, căpăţână.
O întoarse cu toiagul şi-o întrebă:
- A cui eşti?
- A unui slujitor la idoli.
- Şi ce-ţi trebuie de la mine?
- Aici în iad ardem în foc şi nu ne putem vedea unul pe altul. Şi numai când tu te rogi pentru noi putem pentru o clipă să ne vedem şi e o mare uşurare...
Şi-a urmat Macarie drumul şi gândea în sine:
„Cei ce nu voiesc să păzească cele ale legii nu voiesc să asculte şi să rabde cele ce nu voiesc. Că de vom tăcea noi, pietrele vor striga. Dacă cineva cu îndrăzneală va grăi cele de folos, plată va lua. Iar de va grăi cele despre tihnă celor ce ascultă, judecată făţarnică va lua. Că mai bine este omului primindu-şi folosul şi grăirea adevărului, chiar de-ar fi urât de toţi, decât să se vatăme din făţărnicie, deşi e iubit pentru aceasta. Că pe cei ce sunt urâţi de oameni fără dreptate îi va ridica Domnul, iar pe cei ce de semeni sunt îndrăgiţi îi va defăima.“
Astfel a cugetat, a trăit şi s-a nevoit Macarie, spre lauda şi mulţumirea lui Dumnezeu. Amin.
Ileana Vasilescu
Articol preluat din cartea "Vietile sfintilor - povestiri pentru copii. Vol. 1", Editura Sophia
Cumpara cartea "Vietile sfintilor - povestiri pentru copii. Vol. 1"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.