Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei
Sfântul Sfințit Mucenic Ipolit, Episcopul Romei, este pomenit pe 30 ianuarie. În vremea împărăţiei lui Claudiu (41-54), fiind ighemon unul cu numele Vicarie şi Ulpiu romanul, Chensorin era întâi sfetnic, cu dregătoria magistru; şi fiind târât şi întrebat, a mărturisit pentru Hristos; de aceea l-au aruncat în temniţă. Apoi, multe minuni făcea dânsul cu puterea lui Hristos, încât şi un mort a înviat; care lucru văzând toţi ostaşii, care se întâmplaseră acolo, au crezut în Hristos; drept aceea, le-au tăiat şi capetele lor, fiind 20 la număr.
Apoi, au adus şi pe fericitaHrisia fecioara la întrebare, ca pe una ce era creştină; şi pe care spânzurând-o, cu vine de bou au bătut-o şi cu foc i-au ars coastele ei, şi au aruncat-o în temniţă; iar după câteva zile scoţând-o, cu pietre i-au fărâmat fălcile ei şi cu ciocan de plumb au bătut-o pe spate. Apoi, legând o piatră de grumajii ei, au aruncat-o în adâncul mării; şi astfel sfânta fecioară şi-a sfârşit patima sa cea pentru Hristos. Iar fericitul Savin a fost bătut pe trup cu ciocan greu, spânzurat pe un lemn şi ars cu făclii, şi răbdând nişte chinuri ca acestea, şi mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat duhul.
De acestea, înştiinţându-se marele Ipolit arhiereul, a mers în Roma, la ighemon, şi a mustrat sălbăticia şi neomenia aceluia, numindu-l băutor de sânge. Iar pe Hristos Dumnezeu L-a mărturisit cu îndrăzneală; deci, a fost bătut de slujitorii ighemonului peste ochi, şi alte chinuri i-au dat păgânii, apoi mai pe urmă, legându-i mâinile şi picioarele, l-au aruncat în mare; şi astfel împlinindu-şi mucenicia, s-a făcut moştenitor Împărăţiei lui Dumnezeu.
Mărturia Sfântului Ipolit al Romei
Ne întrebăm adeseori cum se rugau strămoşii noştri. Astăzi, înconjuraţi de numeroase cărţi de rugăciuni şi asaltaţi de traduceri patristice şi scrieri teologice despre cum ne putem ruga mai bine, nu ne putem imagina vreo dificultate în acest sens pentru noi înşine. Trecutul, însă, trebuie demistificat.
Dorul de mărturisire este tot mai mic, deşi poate ne rugăm mai mult. Acest lucru ne face să ne simţim nesiguri. Nu cumva strămoşii noştri reuşeau să dobândească o rugăciune mai puternică în condiţii mult mai dificile? Este suficient să analizăm scrierea "Tradiţia Apostolică" notată de Sfântul Ipolit al Romei în secolul al III-lea.
Sursele bogate ale rugăciunii individuale
Creştinii au avut întotdeauna un program de rugăciune riguros, chiar dacă puţini beneficiau de ajutorul manuscriselor Sfintei Scripturi sau ale scrierilor patristice. Trebuie să remarcăm că, în primele secole, creştinii proveniţi dintre iudei au utilizat numeroase texte liturgice iudaice pentru a crea propriile rugăciuni. Rugăciunea personală a păgânilor convertiţi la creştinism purta o amprentă proprie mult mai accentuată. Cultul a îmbogăţit viaţa de rugăciune personală, dar, la rândul său, a fost dezvoltat prin aceasta. Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi au contribuit şi ele la dezvoltarea rugăciunii individuale. Însă, într-o epocă în care analfabetismul atingea cote maxime, iar oamenii simpli nu aveau oricum posibilitatea de a-şi procura manuscrisele patristice şi scripturistice necesare, rugăciunea individuală se putea dezvolta doar prin împărtăşirea orală. Predicile şi catehezele reprezentau adevăratele izvoare ale creşterii perioadelor petrecute de creştini cu gândul la Dumnezeu. Ipolit al Romei susţine de altfel acest aspect în scrierea sa, recomandând: "Când se ridică dimineaţa din somn, înainte de a se atinge de orice lucru, orice om credincios şi femeie credincioasă să-şi spele mâinile şi să se roage lui Dumnezeu, şi în acest mod să se ducă la lucrul său. Dacă se face o cateheză şi se explică cuvântul lui Dumnezeu, fiecare să alerge să se ducă în locul acela, socotind în inima sa că Dumnezeu este Cel pe care-L aude în cel care-l învaţă. Căci cine se roagă în biserică va putea scăpa de răutatea zilei. (...) În acest mod, credinţa ta se va întări prin cele pe care le vei auzi. În acel loc ţi se vor spune şi cele ce se cuvine să le faci în casa ta. De aceea, fiecare să se sârguiască să meargă la biserică, locul unde înfloreşte Duhul Sfânt. Dacă e o zi în care nu e cateheză, când fiecare va fi în casa lui, să ia cartea sfântă şi să citească în ea destul ceea ce pare să-i aducă un folos" (Sfântul Ipolit al Romei, Tradiţia Apostolică, cap. XLI, în: Ioan I. Ică jr, "Canonul Ortodoxiei", Editura Deisis / Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 587). În acest fragment se delimitează clar între rugăciunea individuală şi cea petrecută în cadru liturgic. De asemenea, este subliniată eficienţa catehezei, care are un rol dublu: întărirea credinţei şi precizarea lucrurilor care trebuie făcute individual acasă. Cateheza hrăneşte rugăciunea. În lipsa ei, însă, fiecare creştin era chemat să citească fragmente din cărţile Sfintei Scripturi. Desigur, rugăciunea se hrăneşte din citire, aşa cum a subliniat foarte frumos Sfântul Isaac Sirul, dar, aşa cum am precizat mai înainte, foarte puţini oameni ştiau să citească în primele secole creştine. De aceea, catehezele şi slujbele liturgice constituiau şcoala rugăciunii pentru fiecare creştin, fie el învăţat sau nu. Cei învăţaţi aveau un avantaj pentru că puteau lectura Scriptura, dar catehezele sunt considerate de Sfântul Ipolit al Romei drept adevărata sursă a rugăciunii corecte.
Rugăciunea în diversemomente ale zilei
Am observat că la începutul fragmentului citat anterior, Cuviosul Ipolit al Romei recomandă să se facă o rugăciune dimineaţa, imediat după ce creştinul se trezeşte din somn şi înainte să se apuce de altă treabă. El identifică şi alte momente propice ale rugăciunii. Împărţirea folosită de Cuviosul Ipolit este una preluată din tradiţia iudaică: ceasurile (al treilea, al şaselea, al nouălea), o rugăciune de seară, alta la miezul nopţii şi încă una la cântatul cocoşilor. Pentru fiecare dintre ele există o explicaţie detaliată. Astfel, ceasul al treilea simbolizează pironirea lui Hristos pe lemnul Crucii, precum şi ora la care se aducea jertfa euharistică. Ceasul al şaselea reprezenta momentul în care s-a pogorât un întuneric profund, cât timp Mântuitorul era pe Cruce. În ceasul al nouălea a fost Hristos împuns cu suliţa în coastă şi acesta reprezintă totodată momentul pogorârii Lui în iad. Rugăciunea de dinainte de somn nu este explicată, deoarece era deseori unită cu cea de la miezul nopţii. Vom reda pe larg explicaţia legată de aceasta din urmă: "Prezbiterii care ne-au predat aceasta ne-au învăţat că în acest ceas toată făptura se linişteşte o clipă ca să laude pe Domnul: stelele, pomii şi apele se opresc o clipă şi toată oştirea îngerilor care-L slujesc laudă pe Dumnezeu în acest ceas împreună cu sufletele drepţilor. De aceea, cei ce cred trebuie să se sârguiască să se roage în acest ceas. Dând mărturie de aceasta, Domnul spune: "Iată la miezul nopţii s-a auzit strigătul celor ce spuneau: Iată a venit mirele! Sculaţi-vă întru întâmpinarea Lui!" şMt. 25, 6ţ (Tradiţia Apostolică, cap. XLI, p. 588)". Liniştea făpturii îndeamnă creştinul să se apropie de Mirele ceresc şi să îi aducă slavă. La miezul nopţii, omul poate simţi cum întreaga creaţie se uneşte cu el în rugăciune, iar el, la rândul său, se uneşte cu sfinţii şi îngerii din ceruri care Îi aduc laudă Creatorului. Un amănunt interesant citat aici este acela că această interpretare le-a fost predată Sfântului Ipolit şi celorlalţi de prezbiterii (preoţii, n.n.) anteriori. Rugăciunea are astfel o tradiţie neîntreruptă, ea predându-se mai departe din generaţie în generaţie.
Semnul Sfintei Cruci
Încă din primele veacuri, creştinii se însemnau cu semnul Sfintei Cruci. Sfântul Ipolit prezintă în acest sens o mărturie convingătoare: "Dacă eşti ispitit, însemnează-ţi mereu fruntea cu semnul crucii cu evlavie; căci acest semn al Pătimirii s-a arătat încercat împotriva diavolului dacă-l vei face cu credinţă, nu ca să placi oamenilor, ci punându-l înainte cu iscusinţă ca pe un scut. (...) Căci, însemnându-ne cu mâna fruntea şi ochii, ne ţinem departe de cel ce încearcă să ne nimicească" (Tradiţia Apostolică, cap. XLII, p. 589). Importanţa însemnării cu Sfânta Cruce în timpul rugăciunii a rămas aceeaşi în veacurile care au urmat. Astăzi ştim că nu doar rugăciunea, ci fiecare faptă importantă trebuie să fie precedată de semnul Sfintei Cruci.
Tradiţia rugăciunii
Am amintit anterior de o tradiţie a rugăciunii. Suntem convinşi să putem vorbi despre acest aspect, deoarece atât rugăciunea liturgică, cât şi cea individuală s-au dezvoltat de-a lungul secolelor. Linia neîntreruptă a rugăciunii începe cu Sfinţii Apostoli şi se ramifică pentru fiecare om în parte prin neamul său şi strămoşii pe care i-a avut. De aceea, şi rugăciunea noastră trebuie să îmbrăţişeze nu doar aspectele de astăzi ale vieţii noastre trecătoare, ci şi întreaga omenire care ne-a oferit în cursul timpului acest dar nepreţuit al rugăciunii, primit la început de la Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Nu întâmplător, în încheierea scrierii sale, Cuviosul Ipolit afirmă: "Dacă aceste lucruri sunt primite cu recunoştinţă şi dreaptă-credinţă, ele dau zidire Bisericii şi viaţă veşnică credincioşilor. Dau sfat ca ele să fie păzite de toţi cei ce sunt înţelepţi. Căci dacă urmează şi păzesc predania apostolică pe care o ascultă, nici un eretic nu vă va putea duce în rătăcire şi nici un alt om. Căci multele erezii au crescut fiindcă întâistătătorii n-au mai vrut să-i înveţe pe alţii gândirea apostolilor, ci au făcut după poftele lor ce au vrut ei, nu ce se cuvenea" (Tradiţia Apostolică, cap. XLIII, p. 589). Tot ceea ce ne putem dori astăzi este ca această tradiţie a rugăciunii să nu se întrerupă niciodată. Nimeni nu ne cere să avem măsura sfinţilor, dar trebuie ca roadele rugăciunii noastre, fie ele cât de mici, să fie transmise mai departe urmaşilor noştri. Este darul cel mai de preţ pe care îl putem oferi.
Adrian Agachi
Sursa:ziarullumina.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.