Sfântul Pafnutie din Borov este cinstit pe 1 mai. Atunci când, pentru păcatele noastre şi prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a venit în pământul Rusiei Batie – împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor – şi a robit cu mulţimea puterilor sale cetăţile cele mari ale Rusiei, pustiind pământul cu sabie şi cu foc, atunci a pierdut sfintele biserici cu toată sfinţenia, iar pe domni şi pe toţi stăpânitorii i-a secerat cu sabia ca pe nişte spice şi i-a tăiat ca pe nişte copaci frumoşi. Apoi a pus în locul acelora alţi stăpânitori de neam agarean, care în limba poloveţilor se numeau bascachi. Din seminţia acestora se trage şi cuviosul părintele nostru Pafnutie, căci moşul lui era dintr-aceşti stăpânitori agareni care se numeau bascachi şi a rămas să vieţuiască la stăpânirea cea încredinţată lui în Rusia. Murind însă acel împărat păgân Batie, fiii Rusiei au primit uşurare de frica ce aveau de barbari şi fiecare din domnii şi stăpânitorii cei de bun neam şi-au luat moşia şi stăpânirea lor.
Şi adunându-se iarăşi prin cetăţi şi înmulţindu-se popoarele cele numite cu numele lui Hristos, a început a străluci sfânta credinţă creştinească, iar păgânătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioşii domni ai Rusiei porunceau stăpânitorilor agareni să nu se mai apropie vreunul de credinţa creştinească şi pe creştini să nu-i mai dea morţii. Atunci moşul lui Pafnutie a primit sfânta credinţă şi s-a botezat, luând numele de Martin. Şi vieţuind în dreapta credinţă creştinească, a născut un fiu cu numele Ioan.
Acela, venind în vârstă, a luat în căsătorie pe o fecioară cu numele Fotinia şi a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvântul, căruia i-au dat numele Partenie la Sfântul Botez. Şi petreceau ei în părinteasca moştenire în sătişorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Şi crescând pruncul cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu bunul obicei, pentru că, dându-se la învăţătura cărţii, învăţa nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci şi obiceiurile cele bune – blândeţea, bunătatea, înţelepciunea –, urmând celor buni şi ferindu-se de cei răi.
Apoi, lăsând pe părinţii săi şi toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetăţii Borova, care se cheamă Înaltă, având hramul Acoperământului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi acolo a luat chipul monahicesc din mâinile egumenului Marcel, întru al douăzecilea an de la naşterea sa; şi a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.
Aici a fost dat în povăţuirea sfinţitului stareţ Nichita, care fusese ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Şi a trecut Pafnutie bine prin toate slujbele mănăstireşti, cu toată buna rânduială. El era de toţi iubit şi cinstit pentru faptele lui cele bune; şi a făcut 20 de ani în nevoinţele cele iubitoare de osteneală.
Apoi, păstorul acelui locaş, ducându-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea şi rugămintea monahilor care erau acolo şi mai ales în urma dorinţei celei mari a stăpânitorului cetăţii, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfânt locaş. Şi era atunci stăpânitor al cetăţii voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie neputând să nu-l asculte, a primit egumenia; la care a fost binecuvântat şi hirotonit de preasfinţitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. Şi a început a se îndeletnici cu mai mari nevoinţe, îngrijindu-se de păstoria oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, ca un bun şi iscusit păstor, făcându-se pildă turmei sale, abătându-se totdeauna de cele de-a stânga şi silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua şi noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstireşti, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Şi l-a împodobit Dumnezeu cu dreaptă socoteală şi cu alte daruri ale Sfântului Duh, căci i-a dat lui a cunoaşte din chip şi din vederea omului, toate neputinţele şi patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate şi alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.
Odată s-a întâmplat că, fiind trimis la un sat unul din fraţii lui cei mănăstireşti pentru trebuinţa mănăstirii, şi zăbovind el acolo puţin, a căzut într-un necurat păcat trupesc, prin ispita satanei. Iar în noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obişnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puţin şi îndată i s-a făcut o înştiinţare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat:
Vedea o grădină foarte frumoasă, având pomi sădiţi cu multă chiverniseală şi se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcaţi cu poame; iar un pom era mai ales decât alţii. Deci întorcându-şi vederea spre acela cu veselie, privea minunându-se frumuseţea lui, şi iată, deodată, înaintea ochilor săi, smuls fiind acel pom din locul său, a căzut la pământ. Iar fericitul, uitând vederea cea cu bucurie, s-a mâhnit foarte pentru această neaşteptată cădere a acelui pom şi apropiindu-se, l-a ridicat şi l-a sădit la locul lui, intărindu-l împrejur, Ca să stea ca şi mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăşi smulgându-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăşi să stea la loc şi, săpându-l, îl întărea, iar acesta iarăşi cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgându-i pământ, abia a putut a-l întări.
Şi deşteptându-se din somn, a înţeles puterea vedeniei şi s-a mâhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locaşul lui; acei pomi sădiţi cu multă chiverniseală închipuiau pe fraţii lui cei răsădiţi în casa lui Dumnezeu şi care aduceau rodurile bunătăţilor; iar pomul cel smuls şi căzut însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat şi pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Iar după ce fratele acela, sfârşindu-şi lucrul ascultării sale şi cumpărând sufletului său paguba cea vrednică de tânguire, s-a întors la mănăstire, părintele l-a întrebat dacă i s-a întâmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al ruşinii, nu voia să-şi mărturisească păcatul, ruşinându-se de faţa părintelui spre care nu mai putea privi. Iar fericitul Pafnutie văzându-l tulburat de gând, i-a spus vedenia cea despre dânsul şi-l ruga bunul doctor să-şi descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-şi mărturisi păcatul făcut. Şi lipind multă vreme la rana cea sufletească doctoria duhovnicească cea cuviincioasă, abia a putut să întărească în pocăinţă gândul lui ce se pleca spre deznădejde, mângâindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Aşa luând aminte de, păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflând de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; şi astfel, ca un bărbat puternic, purta greutăţile şi neputinţele celorlalţi.
Şi petrecând în locaşul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputinţă trupească şi a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfânta schimă şi de atunci s-a însănătoşit. Dar n-a mai slujit Sfânta Liturghie până la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întâmplat de mare nevoie să liturghisească, de care se va spune pe urmă.
Sculându-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumenească începătorie şi, dorind viața cea liniştită şi osebită, s-a dus din locaşul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Şi găsind un loc plăcut în vale, între două râuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a aşezat acolo cu un frate; însă acel loc ținea atunci de o altă stăpânire. Deci începând el viața cea după Dumnezeu cu mai multe osteneli pustniceşti, au început a veni la dânsul şi alţi fraţi; apoi, cu binecuvântarea lui, îşi zideau chiliuțe şi vieţuiau împreună cu bunul lor povățuitor şi învăţător către mântuire. Deci înmulţindu-se ucenicii şi lărgindu-se locul, fraţii au rugat pe sfântul părinte să le poruncească să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.
Şi acesta neoprindu-i, fraţii au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei sale naşteri, şi au sfinţit-o cu binecuvântarea Preasfinţitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmaşul, urâtorul binelui, îndemna pe mulţi oameni să facă supărare cuviosului şi locaşului său celui nou zidit. Dar cuviosul biruia cu binele pe cel rău şi pe toţi îi dobândea cu răbdarea sa. Acest lucru văzându-l Dumnezeu, îl păzea pe el şi locaşul lui prin apărarea Sa; pentru că nu lasă Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.
Atunci în cetatea Borova era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mâniase pe sfântul că lăsase mănăstirea lui şi se aşezase pe altă moşie. Deci văzând locaşul său micşorându-se şi scăzând, iar cel nou înmulţindu-se şi înflorind, se aprindea cu mânia şi se gândea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ţinea de altă stăpânire. Deci a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după al său nărav, ca să aprindă locaşul de pretutindeni, dar aceia, mergând şi văzând pe părintele cu fraţii că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă niciun rău, pentru că iuţimea şi sălbăticia lor se schimba în temere şi blândeţe şi se întorceau acasă fără a face nimic.
Odată a trimis pe un agarean nou botezat, anume Ermolae, care nu-şi lepădase încă răul obicei barbar, poruncindu-i ca să facă rău cuviosului părinte şi să-i aprindă locaşul fără de veste. Şi când trimisul s-a apropiat, deodată a orbit şi, umblând, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta aflându-l unii, l-au dus la părintele Paftiutie şi când l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicându-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dânsul, iar el, lăsându-şi răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis şi, căzând, îşi cerea iertare şi vederea ochilor. Atunci părintele, făcând rugăciune pentru dânsul, i-a dat iertare şi binecuvântare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpânul său, nefăcând niciun rău Cuviosului Pafnutie.
Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pământului Rusiei, prin slobozirea lui Dumnezeu, păgânul împărat Momoteac cu mulţime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, şi cu dânsul şi ceilalţi ai Rusiei, neadunându-se cu toată oastea lor, degrabă cu puţini ostaşi au întâmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu. Şi făcând război, agarenii au biruit, pentru păcatele noastre, pe domnii Rusiei, încât pe mulţi i-au prins vii, între care era şi voievodul Vasile Iaroslavici, stăpânitorul cetăţii Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Iar acela, fiind în robie, şi-a adus aminte de greşeala sa, că fără de nicio vină făcea rău cuviosului părinte şi se căia de aceea, rugându-se lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduinţă că, de-l va scăpa Domnul din mâinile agarenilor, îndată are să strice vrajba şi să se împace cu cuviosul.
Făcând o făgăduinţă ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dânsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpând el din robie fără de vătămare, prin rugăciunile sfântului, şi venind întru ale sale, s-a dus îndată la locaşul cuviosului şi, câştigând de la dânsul iertare şi binecuvântare, de atunci avea mare credinţă şi dragoste către fericitul Pafnutie.
Acesta nu numai în necazuri era fără de răutate, dar şi în celelalte primejdii şi scăderi mănăstireşti ce i se întâmplau eră răbdător, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credinţă neîndoielnică.
Odată apropiindu-se prealuminatul praznic al învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întâmplat de era lipsă de peşte în mănăstire, încât niciun fel de peşti nu se găseau, cu care s-ar fi mângâiat fraţii în vremea praznicului, după ostenelile postului. Iar slujitorii şi ceilalţi fraţi, fiind mâhniţi pentru aceasta, sfântul le zicea: „Să nu vă mâhniţi, fraţilor, de aceasta, pentru că Preamilostivul Stăpân, Cel ce ne-a zidit şi a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mângâia pe noi, robii Săi, în mâhnirea noastră şi ne va da îndestulate bunătăţi nouă, celor ce ne temem de El”. Iar în Sfânta Sâmbătă cea mare, în seara nopţii cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieşit la un pârâu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă, şi a văzut mulţime de peşti fără de număr, care, după vorba ţării aceleia, se numeau „sijnichi”, care nu sunt aşa de mari, ci cu puţin mai mari decât sardelele.
Şi era atunci revărsarea apelor şi s-a adunat atâta mulţime de peşti, ca şi cum ar fi fost mânaţi de un oarecare iconom, încât erau destui pentru trebuinţa lor, deoarece nu erau trimişi cârtitorilor, ci celor ce aşteptau cu bună nădejde şi primeau cu mulţumire, Iar după aceea, ca şi mai înainte, n-a mai fost niciodată acolo atâta mulţime de peşti, de acel neam. Iar eclesiarhul a spus degrabă despre aceasta părintelui, care, auzind-o, a preamărit pe Dumnezeu şi a poruncit pescarilor să arunce mrejele şi au tras atât de mulţi peşti din aceia, încât toată săptămâna luminată au fost destui pentru toţi, la prânz şi seara.
Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mai mari nevoinţe şi osteneli, a străbătut numele său pretutindeni şi locaşul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulţea numărul fraţilor şi al ucenicilor lui. Între aceştia se afla şi un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mâinile sfântului în rânduiala monahicească şi care a zidit locaşul la Voloţii Lamului; apoi şi minunatul stareţ Inochentie, şi Ilie, rudenia fericitului, şi Vasian; scriitorul vieţii aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului precum şi mulţi alţi îmbunătăţiţi bărbaţi. Deci muncind cuviosul cu sârguinţă cu fraţii, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se şi el însuşi în vremea lucrării, ducând pietre şi apă şi toate cele ce sunt de trebuinţă la o zidire ca aceasta. Şi, sfârşind biserica, a înfrumuseţat-o cu icoane zugrăvite. Şi fiind el însuşi biserică însufleţită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu şi era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va poveşti pe scurt.
Între zugravi era un meşter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. Acela era bolnav de picioare şi nu putea să împodobească biserica, cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar stareţul i-a zis: „Dionisie, Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun şi Domnul şi Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale”. Iar el, crezând cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie şi îndată s-a tămăduit, vindecându-i-se picioarele. Şi a dat stareţul poruncă lui Dionisie şi celorlalţi zugravi mireni, ca să nu mănânce în locaşul lui mâncări mireneşti, adică carne, şi nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănânce în satul de aproape.
Iar într-o vreme mâncând ei în sat mâncările lor, au uitat porunca cuviosului şi, luând o bucată de miel dreasă cu ouă, au adus-o în mănăstire pentru cină. Şi când a gustat Dionisie întâi, a aflat că unde fuseseră ouăle era plin de viermi. Şi îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numeşte râie şi într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încât nu putea să se mişte; de aceea a trimis degrabă la cuviosul, plângându-se de greşeala sa şi cerând iertare. Iar cuviosul l-a învăţat să nu mai facă unele ca acelea şi, ducându-l în biserică şi cântând pentru dânsul paraclisul cu sobor, a sfinţit apă şi a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfinţită peste tot trupul. Şi a făcut astfel bolnavul, după care a adormit puţin şi, când s-a deşteptat din somn, s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca şi cum niciodată nu ar fi pătimit ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii si a preamărit pe Dumnezeu.
Locul unde s-a zidit locaşul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuinţa păsărilor şi se încuibau acolo mulţime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mângâia. El pusese poruncă ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vâneze cu ceva.
Iar într-o vreme, fiul voievodului, făcând plimbare în pustia aceea, a văzut aproape de mănăstire un pâlc de corbi şi, încordându-şi arcul său, a ucis o pasăre din ele. Şi bucurându-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca şi cum ar fi vrut să se laude, şi îndată i-a rămas capul înţepenit în acea parte, neputând nicidecum să-l întoarcă spre căutarea cea dreaptă. Iar el, uitându-şi veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scârbă şi de spaimă şi, înţelegând pricina primejdiei neaşteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie şi, căzând înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i îndrepte capul în rânduiala sa firească cea dinainte. Iar părintele a poruncit să lovească în toacă şi a mers la biserică. Iar fraţii, mirându-se de acea neobişnuită tocare în acea vreme, s-au adunat degrabă în biserică, întrebând de pricina pentru acea tocare. Atunci cuviosul le-a spus pricina şi, zâmbind, a zis: „A răsplătit Dumnezeu sângele corbului”. Şi, săvârşind cântare de rugăciune, a umbrit cu Sfânta Cruce pe cel ce pătimea, zicând: „Cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte”. Şi îndată s-a întors capul înainte şi s-a îndreptat după firea sa.
Un alt tânăr oarecare şi-a slobozit şoimul asupra unui corb şi cu acela l-a ucis; dar şi el îndată s-a lipsit de mângâierea sa, că şi corbul şi şoimul au căzut morţi deodată.
Odată venind noaptea tâlharii la locaşul lui, au luat trei boi mănăstireşti şi, vrând să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Şi, făcându-se ziuă, voiau să lase boii şi să fugă; dar, legându-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ţinuţi lângă boi, încât nu puteau să se despartă şi să fugă, până ce argaţii mănăstirii, căutând boii, au dat de tâlhari şi, prinzându-i, i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învăţat pe ei cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea şi, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.
Doi fraţi s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină şi, strângându-şi lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cântarea Utreniei, ducându-se sfântul să se odihnească puţin, a văzut în vis un arap negru luând din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinşi şi aruncându-i pe chiliile acelor monahi care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoşându-l să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o aprindă. Şi deşteptându-se cuviosul din somn şi înţelegând puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi şi, chemându-i, le-a spus vedenia; iar ei auzind, s-au înfricoşat şi s-au umilit. Şi au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-şi greşeala lor, că se pregătiseră să fugă, şi cerând iertare.
Un oarecare frate cârtitor hulea toate cele făcute în mănăstire şi totdeauna cârtea asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineşi în mijlocul bisericii, stând cu cei ce cântau şi îndată, venind părintele şi căutând cu ochii mânioşi spre dânsul, a zis: „Acesta este hulitor, luaţi-l din biserică!”. Şi îndată doi arapi foarte negri l-au luat pe el şi l-au tras afară, bătându-l foarte tare. Şi deşteptându-se din somn acela, s-a umplut de mare frică şi alergând cu lacrimi la cuviosul părinte, şi-a cerut iertare.
În locaşul cuviosului era un bătrân de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfârşit. Odată odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, a mers spre chilia părintelui. Şi când s-a apropiat de uşă şi a vrut să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei şi, văzând pe Iosif venind, i-a zis: „A făcut rugăciune oarecine şi mi-a zis: «Constantin stareţul s-a dus către Domnul!». Iar eu deşteptându-mă şi deschizând fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine”. Dar Iosif i-a zis: „Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin şi încă este viu”. Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăşi la Chilia stareţului şi, mergând, l-a aflat sfârşit întru Domnul.
Alt stareţ insuflat de Dumnezeu şi încărcat de zile se afla în acea mănăstire, urmând vieţii povăţuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele Stareţului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atâta izvor de lacrimi, încât le vărsa nu numai în chilia sa, dar şi în biserică la toată pravila. Şi era într-însul şi darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredinţat în acest fel: Doi fraţi oarecare aveau între dânşii dragoste nu după socotinţa lui Dumnezeu, ci după înşelăciunea vrăjmaşului, de care lucru se scârbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, iar ei pentru aceea se gândeau să iasă în taină din mănăstire.
De aceea, în vremea dumnezeieştii Liturghii, stareţul Eftimie, cel mai sus pomenit, stând în biserică cu obişnuita lui umilinţă şi cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele şi la cei ce cântau cu dânsul, cei doi fraţi aflându-se în ceata, cântăreţilor. Şi a văzut ivindu-se de după cei doi fraţi, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuţit şi păros, având perii din diferite feluri de flori. Acela ţinând în mâini un cârlig de fier, a început a trage la dânsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cântăreţilor. Şi apucându-i de hainele lor şi trăgându-i afară din strană, voia să-i apuce pe ei cu mâinile, dar îndată unealta cea de fier se făcea fără de nicio putere; căci atunci când aveau gândul cel semănat de vrăjmaşul ca să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmaşul cu înlesnire; iar când se împotriveau gândului, atunci unealta vrăjmaşului se făcea fără de putere şi sărea de la dânşii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutând cu ochii cei sufleteşti înainte-văzători.
Şi când a început a se citi Sfânta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăşi s-a arătat şi făcea aceeaşi. Asemenea s-a stins şi în vremea cântării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăşi, dar când a sosit sfinţirea Sfintelor Daruri şi cântarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul şi nu s-a mai arătat.
Toate acestea văzându-le Stareţul Eftimie, s-a cutremurat şi a trecut toată Sfânta Liturghie ca într-o uimire. Iar după sfârşitul Sfintei Liturghii a mers la cuviosul şi i-a spus acea vedenie. Iar el chemând pe acei monahi, i-a învăţat să nu primească gândurile cele viclene ale vrăjmaşului şi să nu le tăinuiască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire. Iar aceia, prin învăţătura şi prin sfătuirea părintelui, s-au înţelepţit deplin.
Cuviosul Pafnutie spunea ucenicilor săi că se poate a cunoaşte din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gând, bun sau rău. De acest cuvânt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru nelesnicios; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredinţare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.
Un oarecare monah nou începător, care nu-şi biruise îndrăzneala mirenească întru căutarea ochilor, vieţuia împreună cu Cuviosul Pafnutie şi a ieşit odată afară din mănăstire pentru o trebuinţă oarecare. Şi văzând venind nişte mireni – bărbaţi şi femei –, şi-a îndreptat privirea către dânşii, amăgindu-se cu ochii, şi a luat aminte cu iubire de patimă la faţă femeiască, robindu-se de gândul desfrânării şi zăbovind într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui şi a aflat pe dânsul îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicându-şi ochii săi, a căutat la dânsul şi îndată l-a cunoscut că era tulburat de gânduri necurate; şi întorcându-şi faţa de la dânsul, a zis; „O, iată om nu după chipul cel dintâi”. Atunci fratele s-a temut foarte mult şi a spus gândul său lui Iosif cel împreună cu dânsul vieţuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui şi să-şi ceară iertare. Şi mărturisindu-şi fratele greşeala sa părintelui, a fost învăţat cu cuvinte părinteşti şi s-a învrednicit de iertare.
Odată şezand Cuviosul Pafnutie şi citind dumnezeieştile Scripturi, a venit un om şi a făcut rugăciune, căutând la sfântul prin ferestre şi întrebându-I de Iosif, ucenicul lui, pentru că era cetăţean din acelaşi loc cu el. Iar stareţul, văzând pe omul acela ce niciodată nu l-a ştiut, a zis către Iosif: „Ieşi, că un om rău la vedere întreabă de tine”. Ieşind Iosif şi văzând pe omul cel ştiut lui, l-a întrebat pentru ce a venit. Iar el a zis: „Voiesc să fiu monah!”. Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: „Hrăneşte pe omul acela şi dă-i drumul, deoarece nu este bun’’. Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui şi nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Şi, mergând şi dându-i hrană aceluia, l-a slobozit. Apoi, întorcându-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: „Bărbatul acela este ucigaş că, încă fiind tânăr, a lovit cu cuţitul în pântece pe un monah şi l-a omorât”. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feţei lui l-a cunoscut că este ucigaş.
Un monah oarecare a venit în locaşul cuviosului, pe care văzându-l sfântul stareţ venind la dânsul, a zis încetişor către ucenicii săi: „Vedeţi, că nici prin rânduiala monahicească nu s-a curăţit de sânge!”. Iar ucenicii, minunându-se şi necutezând a întreba, mai târziu stareţul singur a spus unuia dintre dânşii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod şi a omorât cu otravă pe stăpânul său. Mai pe urmă, mâhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici aşa nu s-a curăţit, deoarece n-a făcut adevărată pocăinţă şi canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut”.
O femeie oarecare jupâneasă, soţia unuia Alexie, ce se chema Govurin, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie şi au vieţuit împreună cu Vasian, scriitorul vieţii acestuia, avea mare credinţă către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dânsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântări. Şi i s-a întâmplat ei o boală – tulburarea minţii – din lucrare diavolească, şi vedea cu ochii mulţi demoni venind la dânsa şi înfricoşând-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar când i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareţ mărunt la statură şi gârbov, având o barbă mare căruntă şi îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe nişte lupi de la oi, şi se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicând către dânsa: „Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine pe demoni!”. Şi aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.
Deci, însănătoşindu-se desăvârşit, a dorit să vadă pe sfântul, vrând să ştie cu încredinţare dacă acela este care i se arăta ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea. Şi a venit cu slugile până la poarta locaşului cuviosului – fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire –, şi a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugându-i, cum ar putea să vadă ea pe sfântul părinte. Iar aceştia, arătând pe sfântul slugilor ei, au poruncit să-l arate stăpânei lor, când va merge cu fraţii de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prânzului. Iar aceea, văzând pe sfântul când a ieşit din biserică, l-a cunoscut îndată şi cu lacrimi a strigat: „Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni şi mi-a dăruit tămăduire!”. Şi a trimis multă milostenie monahilor, dând mulţumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.
Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului şi, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Iar el abia s-a supus să asculte, supărat fiind de cumplita durere, şi săvârşind jumătate din mia de rugăciuni, şi-a simţit ochiul cu totul sănătos şi, alergând, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu a fost tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; şi i-a poruncit să se întoarcă iarăşi şi să-şi sfârşească mia cea de rugăciuni.
Odată, şezând fraţii la cuviosul, s-a făcut înştiinţare de la nişte mireni, bărbaţi cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, şi-a lăsat arhimandria şi au început a zice: „Cine va fi acolo arhimandrit?”. Şi pomeneau unul pe acesta şi altul pe celălalt. Iar fericitul, căutând la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tânăr şi de curând călugărit, arătând spre dânsul, a zis zâmbind celor ce erau cu dânsul: „Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon”. Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după prorocia sfântului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, deşi nu atunci, ci după trecerea a mulţi ani.
Odată cuviosul a cerut voie de la un boier de pe râul Ovii, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vânarea peştelui, şi ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuinţa mănăstirească. Deci trimiţând pe unul din slujitori la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peştele ce-l va prinde să-l săreze într-acelea. Dar slujitorul nu voia să ia atâţia bani spre cumpărarea vaselor, nenădăjduind că va umple măcar un vas mic cu peşte în acele trei zile. Iar cuviosul, căutând cu iuţime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se porunceşte. Deci mergând trimisul, a prins în cele trei zile 730 de peşti mari, care se numesc ribţi, după vorba acelei ţări. Iar câţi vânau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atâta peşte. Atât vânat mai înainte văzând sfântul, a poruncit ca să se gătească vasele.
Un tânăr oarecare a venit la chipul monahicesc şi a început a se tulbura cu gândul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmaşului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neştiută, uneori ca un câine negru, iar alteori, şezând în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei şi se apucă de pereţi. Iar cuviosul stareţ a poruncit acelui tânăr ca să citească Psaltirea lângă el şi de atunci acele năluci diavoleşti s-au stins cu totul, iar tânărul s-a izbăvit de temere, cu rugăciunile sfântului.
Acest cuvios părinte era bine socotitor şi, iscusit în tot lucrul dumnezeiesc şi omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci şi mulţi din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc şi, venind, îşi mărturiseau păcatele lor, de vreme ce, ca un doctor iscusit, cunoştea şi ştia bine sfinţitele pravile, ca să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la faţă; nu se sfia de feţele celor puternici, nici nu trecea cu vederea pe cei săraci şi câţi se înălţau cu mândrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriţi, foarte iubit şi milostiv către săraci.
Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locaşul lui ca la o mie şi mai bine de oameni flămânzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, până ce în vara viitoare, după rugăciunile lui şi pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulţirea roadelor.
De când s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rânduiala vieţii şi a pustniciei lui: Luni şi vineri nu gusta nimic, miercuri mâncare uscată, iar în celelalte zile mânca cu fraţii. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne şi ducându-le pe umeri, lucrând pământul în grădină, cărând apă şi stropind verdeţurile şi alte munci grele făcându-le pe toate. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul şi la pravila de obşte. În vreme de iarnă se nevoia mai întâi în rugăciune, la citire şi la lucrul mâinilor, împletind mreji pentru vânarea peştelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaş nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăţie a trupului său neprihănită toată viaţa sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfântului Duh şi cu vrednicie a primit hirotonia preoţiei; însă, pentru smerenie, de când s-a îmbrăcat în sfânta schimă, nu slujea Liturghia, decât numai o dată a săvârşit Sfintele Taine, după o întâmplare şi nevoie, înainte de sfârşitul său.
Odată, sosind prealuminatul praznic al învierii lui Hristos şi nefîind preot în acel locaş în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestulat să caute preot, însă n-a putut găsi, toţi având trebuinţă să slujească în bisericile lor. Şi, vezi socoteală cu bună înţelegere a părintelui celui de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela şi-a schimbat legea şi ca un lucrător vrednic de sfinţenie, într-acea zi a săvârşit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte şi cu umilinţă. Iar după săvârşirea Liturghiei, a zis către ucenici: „Acum abia a rămas sufletul în mine!”. Cu o cucernicie şi frică ca aceea se atingea acel slujitor vrednic de sfinţenie de săvârşirea dumnezeieştilor Taine. Şi avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; şi ca altul din altul se făcea. Şi lăsa atunci şi trupului lui ospătare mai multă decât în alte zile, însă măsurată, fugind de nemăsurare întru toate. Iar când era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase şi când era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere. Şi pretutindeni se abătea de la deşertăciuni; iar întru toate iubea lipsa şi sărăcia şi nu se îngrijea de trebuinţele sale trupeşti.
El ajunsese într-atâta măsură, încât era departe cu obiceiul cel îmbunătăţit, de oamenii cei ce sunt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mâniat întru nimic pe Dumnezeu, ci a făcut totdeauna cele bune şi plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit şi a petrecut 60 de ani în rânduiala monahicească şi nu şi-a schimbat pravila sa, neabătându-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stânga, temându-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinţei avea atâta grijă şi râvnă, încât dacă începea cineva a grăi cât de puţin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.
Petrecând în nişte isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie a ajuns în măsura vârstei plinirii lui Hristos, rămânând ca să se dezlege din cele vremelnice de aici şi să treacă la cele veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.
Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paştilor, joi, a treia săptămână, a ieşit fericitul după Utrenie cu fraţii la oarecare lucru după obicei şi, aşezându-le rânduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Şi i-au zis ucenicii ca după ceasul prânzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: „Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie şi nemutat”. Apoi, după săvârşirea Liturghiei, s-a împărtăşit cu fraţii din obişnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Şi văzând pe stareţ şezând pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: „Eu am altă nevoie, pe care tu n-o ştii, că legătura care este voieşte să se dezlege”. Dar Inochentie n-a înţeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înştiinţare, cum că binecredinciosul Domn Mihail, fiul lui Andrei, voieşte să vină în mănăstire să se roage.
Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieşit, la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei şi a Pavecemiţei, deoarece începuse a boli şi a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvârşească în chilie. Şi, trimiţându-l, i-a zis: „Când va veni această zi, joi, atunci mă voi schimba din neputinţa mea”. Ucenicul n-a înţeles cuvântul acela, iar cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.
Deci venind ziua de vineri și sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfânta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceştia unul, nefiind tânăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată şi-a tras palma cu mânie de la dânsul şi i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atât era de păzitor al nepătimirii, încât şi în bătrâneţe şi în boală şi înaintea morţii, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. Şi a fost în ziua aceea la Vecernie şi, când a început să se cânte panahida pentru cei răposaţi, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă, ci a rămas cu cei ce cântau, zicând: „Mie îmi este de trebuinţă această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi”.
Sâmbătă a fost la Sfânta Liturghie, iar după sfârşitul ei l-au rugat ucenicii să guste puţină hrană, că este sâmbătă şi n-a gustat nimic de joi. Părintele le-a răspuns: „Ştiu şi eu aceasta, şi după dumnezeieştile pravile se cade a gusta sâmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrâneze de hrană înaintea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine”. Şi n-a gustat nimic până în ziua Duminicii.
În seara sâmbetei şi-a săvârşit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rânduiala sfintei pocăinţe, şi a mers la cântarea cea de toată noaptea şi, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dânşii: „De acum nu voi mai auzi cântarea cea de toată noaptea”. Iar în vremea dumnezeieştii Liturghii, stătea sfântul cu mare luare aminte şi cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtăşit în Sfântul Altar cu dumnezeieştile Taine. Apoi, ducându-l din biserică în chilie, i-a întrebat: „În ce zi mi-a venit mie boala?”. Ucenicii au răspuns: „Joi ai început a boli, părinte”. Iar el a zis: „Într-acea, zi mă voi şi sfârşi”. Apoi a gustat puţină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; şi de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire să nu-i lase la el.
Şi auzind domnii şi boierii de primprejur, că fericitul Pafnutie a slăbit de boală, trimiteau ia dânsul spre cercetare bărbaţi cinstiţi cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, şi nici nu voia să audă ceva de cele mireneşti. Ci grăia: „Eu am trebuinţă, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni, deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie şi după ducerea mea”.
Şi se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbaţi trimişi. Şi erau neîncetat în gura cuviosului părinte rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David – nu pe rând, ci aleşi, care slujeau la vremea lui cea de faţă –, şi stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu şi nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătăţile cele ce au să fie. Pe acelea nădăjduindu-le, se bucura cu duhul şi, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi şi din rugăciuni; ca unul ce avea încredinţare de mântuirea sa. Nici s-a mâhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viaţa aceasta. Şi boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de fraţi la Sfânta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte până la sfârşitul dumnezeieştii slujbe.
Iar în cea mai de pe urmă zi a vieţii sale, joi, care este a doua zi după înjumătăţirea celor 50 de zile, vrând cuviosul să meargă în biserică la Sfânta Liturghie, a început a grăi către ucenici; „Iată ziua Domnului, veseliţi-vă popoare; iată ziua cea aşteptată a venit”. Iar ei l-au întrebat: „Despre care zi grăieşti, părinte?”. El a răspuns: „Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă”. Şi ieşind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dânsul spre cercetare, cei trimişi de la singurul stăpânitor a toată Rusia, marele voievod loan Vasilievici, şi de la fiul lui, marele domn loan Ioanovici, şi de la Preasfinţitul mitropolit Gherontie.
Iar sfântul auzind despre acestea, s-a mâhnit foarte mult; deci şi nevrând, s-a întors în chilie şi, căutând la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: O, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-am lipsit de dumnezeiasca slujbă”. Şi, trimiţând pe fraţi la biserică, a rămas singur în chilie şi a întărit uşa, ca să nu intre nimeni din cei trimişi la dânsul. Apoi, după sfârşitul Liturghiei, înţelegând trimişii că le este cu neputinţă să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii venind iarăşi la dânsul, l-au văzut zăcând pe pat şi zicând ca despre altcineva: „I-a venit lui ziua şi va muri”.
Iar ei l-au întrebat pe el: „Despre cine zici, părinte, că va muri?”. El a zis: „Despre care voi ziceţi că bolește, acela, pocăindu-se, are să moară!”. Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dânsul, zicând: „M-am ostenit şi voiesc să mă odihnesc până la cântarea Vecerniei; iar diseară să vină la mine toţi fraţii”. Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morţii lui. Şi l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrân, zicând: „Părinte, după ce vei muri, oare să chemăm pe întâiul prezbiter şi pe alţi preoţi din cetate la îngroparea ta?”. Iar sfântul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului şi să nu ştie nimeni în cetate şi în sate de sfârşitul lui până ce nu îl vor îngropa preoţii mănăstirii. Iar mormântul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de uşa bisericii.
Şi sosind ceasul de cântarea Vecerniei şi nimeni din fraţi nefiind la dânsul fără numai ucenicul, a început cuviosul a cânta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului..., cântând stihurile celor adormiţi. Şi sfârşind psalmul, a cântat troparele cele ce urmează: „Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii...” şi celelalte. Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mântuirea sufletului său şi pentru mănăstire. Iar ucenicul cel ce stătea lângă dânsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieşit din chilie în tindă şi, şezând, dormita, însă treaz, că nici dormea, nici nu dormea. Şi a auzit glasuri de mulţi cântăreţi în chilie şi se mira în sine, zicând: „Am ieşit din chilie şi nu era nimeni la părintele, iar acum cine sunt cei ce cântă la dânsul?”. Şi, scuturându-şi somnul de la ochi, a intrat în chilie şi n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, şoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.
Apoi au venit şi ceilalţi ucenici şi a început sfântul a se întoarce din partea stângă spre dreapta; şi ucenicii de multe ori îl întorceau spre stânga; iar el iarăşi spre dreapta se întorcea şoptind oarecare cuvinte şi dintr-aceasta au înţeles, cum că vede ceva neobişnuit. Apoi toţi privind la dânsul, cuviosul strângându-se cu ferire şi punându-şi pe piept mâinile în chipul crucii, prin trei răsuflări şi-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului, în anul de la facerea lumii 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, 1477, în întâia zi a lunii mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Şi era faţa lui nu după obiceiul morţilor, ci strălucea ca o lumină, şi toţi privind la dânsul, li se părea că doarme ca un viu; şi a fost mare plângerea fraţilor – care atunci erau în număr de 95 – după părintele lor. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfântul după sfatuirea lui, ca să nu ştie nimeni din mireni despre sfârşitul şi îngroparea lui, şi ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.
Iar când s-a auzit de moartea sfântului în cetatea Borova şi în cetăţile şi satele de primprejur, pornind toţi cei duhovniceşti şi mirenii, au alergat la locaşul cuviosului, vrând să-l vadă şi să se închine moaştelor fericitului părinte. Şi mergând pe drum, au fost înştiinţaţi că sfântul este îngropat; deci unii se întorceau, mâhnindu-se că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a sfântului, iar cei mai mulţi, venind la mormânt, se închinau de dimineaţa până seara.
Iar noi, având pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales şi fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfânta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.