O icoana liturgica a Sfantului Spiridon Taumaturgul

Nu de puţine ori, critica adusă Bisericii Ortodoxe este aceea că, în limbajul ei liturgic, este „greoaie", aproape de neînţeles şi că, mai ales, nu transmite adevăruri privind mântuirea oamenilor. Dincolo de răutatea unor astfel de afirmaţii, ele conţin o doză mare de neadevăr. Este suficient să privim textele din Triod sau Penticostar, să le ascultăm cu inima şi mintea deopotrivă, este suficient să îngăduim credincioşilor să asculte rugăciunile Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii - astfel încât acestea să nu rămână, după spusa Părintelui Alexandru Schmemann, nişte „continente euhologice scufundate" - pentru ca o astfel de acuză să fie eliminată, cultura teologică pe care o câştigă un credincios din astfel de texte (desigur, în articularea lor cu textele Vechiului Testament, prezent mai ales prin Paremiile Vecerniilor, şi ale Noului Testament, cu Evanghelii şi Apostol - lecturi obligatorii în toate formele de slujire ortodoxă a Dumnezeului celui Viu) fiind cu adevărat remarcabilă. Un exemplu în acest sens, desigur teodidact, dar şi autodidact în mare parte, a fost pentru Ortodoxia contemporană Părintele Ilie Cleopa, a cărui „pregătire la oi" sau în „universitatea pădurii" a conţinut, în mare parte, cărţile de slujbă ale Bisericii Ortodoxe.

O astfel de teologie cântată, dar şi încântătoare, ne oferă textele Mineielor, cărţi de slujbă ce conţin în ele textele specifice fiecărei zile din desfăşurarea calendaristică a cultului ortodox, care, exact pentru specificul lor, „umplu" anul bisericesc (altul decât cel calendaristic, cel dintâi avându-şi începutul/idictonul la 1 septembrie) de o seamă de descrieri ale faptelor celor mari ale „războiului celui nevăzut" purtat de campionii credinţei, Sfinţii. Mineiul în care se află descris în ritm liturgic chipul Sfântului Spiridon, episcopul Trimitundei, este Mineiul lunii Decembrie25, un Minei care are miez de foc praznicul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. In chip cu totul înţelept, Biserica a aşezat, în aşteptarea Praznicului Betleemului, în paginile acestei aşteptări liturgice - care este Mineiul - o serie de chipuri de ierarhi, împlinitori cu bucurie ai darului celui mare al Arhieriei, în Hristos şi în Biserică. Dacă luna liturgică începe cu prooroci (Naum, 1 decembrie; Avacum, 2 decembrie), culminează, în câteva rânduri (6 decembrie, Sf. Nicolae; 7 decembrie, Sf. Ambrozie sau 12 decembrie, Sf. Spiridon) în cei care au întrupat, la un înalt nivel, idealul creştin al desăvârşirii. De aceea, praznicele acestea sunt marcate de un tropar al înainteprăznui-rii, care spune astfel: „Să prăznuim mai înainte, popoarelor, naşterea lui Hristos şi, ridicându-ne gândul la Betleem, să ne suim mintea şi să vedem Taina cea mare din peşteră. Că s-a deschis Edenul, venind Dumnezeu din Preacurata Fecioară, desăvârşit fiind cu Dumnezeirea şi cu omenirea. Pentru aceasta să cântăm: Sfinte Dumnezeule, Părinte, Cel fără de început; Sfinte Tare, Fiule, Cel ce Te-ai întrupat; Sfinte fără de moarte, Mângâie-torule, Duhule; Treime Sfântă, slavă Ţie!" (Şi acum. a Inainteprăznuirii, glas l). Iată cum, prin viaţă curată şi conţinut al credinţei, cei pomeniţi în slujba Bisericii au cunoscut Taina cea mare din peştera Betleemului şi, mai mult, au trăit şi au propovăduit Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită. Cât adânc de înţelepciune şi înţelegere a Sfintei Scripturi în ţesătura de lumină a textului liturgic! Şi cât de elip tic de predicat logic în planul mântuirii pelteaua textuală a unor cantate sectare, care despoaie de orice dumnezeiesc adâncul mesajului evanghelic!

Ce încearcă să conserve, pe lângă adevărurile de credinţă necesare mântuirii, textul liturgic? Biografii mărturisitoare! Pornind de la ideea că atât cântarea, cât şi potrivirea în versificaţie a istoriei mărturisirii se reţine mai uşor - lucru până astăzi cercetat amănunţit şi, îndeobşte, psihologic şi pedagogic acceptat - astfel de texte vizau şi o alfabetizare duhovnicească, dar şi o racordare la trecutul Bisericii în vederea unei lucidizări coerente cu privire la viitorul ei. Din nefericire, astăzi prea puţine parohii, de oraş sau de sat, oferă credincioşilor - câţi se mai trezesc duminica şi pentru Utrenie - canoanele sfinţilor zilei, iar la mănăstiri, unde acestea constituie parte integrantă a tipicului zilnic, desfăşurat la Utrenie, uneori ora matinală (la mănăstirile unde Utrenia e citită noaptea.), alteori graba lectorului, citeţului, diminuează mult din impactul pedagogico-duhovnicesc pe care acestea l-ar putea dezvolta. E drept, ultima vreme marchează un interes crescut pentru Acatiste - slujbe care în parte reiau teme şi refrene teologice prezente în structura canonului Sfântului sau a praznicului - sau Paraclise, ba uneori, personal, „textul zilei". Totuşi, mare parte din credincioşi nu intră în contact cu aceste texte, pierzând mare parte din savoarea teo-poetică a Ortodoxiei.

Aşadar, în context cu viaţa Sfântului Spiridon pe care ne-a lăsat-o Sf. Simeon Metafrastul, ce anume ni se descoperă? O unitate de duh şi de cuvânt, dar şi o extraordinară capacitate de a poetiza, pe care Biserica o pune în liturgicul ei, repetăm, inclusiv cu scop pedagogico-meotdic.

Chemarea la rugăciune, mai exact la împreună-rugăciune cu cel prăznuit este făcută în cuvintele alese ale smeritei bucurii: „Sărbătoare luminată, praznic cu totul sfinţit ne stă înainte; veniţi, credincioşilor, să ne bucurăm de el! Că pe toţi ne cheamă la el ospătătorul duhovnicesc, Spiridon; a lui este masa dumnezeiască, minunile cele strălucite şi faptele cele nemuritoare. Să urmăm blândeţii lui, nerăutăţii, bunătăţii, iubirii de oameni şi marii lui înţelepciuni, cu care printre arhierei a strălucit ca o lumină" (Stihoavna 1, gls. 1, vecernia Mare), iar o altă stihoavna (a IlI-a) ne lămureşte „cheia" pe care sinaxa liturgică o dă icoanei sfinţeniei: „că întru tine a lucrat Hristos, Spiridoane Sfinţitorule, care ai propovăduit dogma Treimii". In acest context, al sfinţirii mărturisitoare, încadrează cântarea liturgică, în ultimă instanţă, însăşi teologia, întreaga misiune a Sfântului Ierarh. Este, în fapt, aceeaşi construcţie de fond cu a Sf. Simeon Metafrastul, care, aşa cum arătam, nu-şi propune o prezentare „spectaculară" a sfinţeniei, ci un apostrof smerit pentru lumea de azi, în care orice meteor al show-bizz-ului cheamă mai multă „informaţie" prezentată decât orice altă icoană reală a valorii. Pentru că lui Spiridon îi cântăm: „Cu cuvintele tale ai împodobit Biserica lui Hristos; iar cu faptele tale ai cinstit pe cel după chipul lui Dumnezeu, fericite Spiridoane. Strălucit-ai în lume cu întreaga ta înţelepciune, împărţind tuturor darurile vindecărilor.

Pentru aceasta şi noi prăznuim cu credinţă pomenirea ta" (Sedealna Catismei a II-a a Utreniei, gls. 4). O înţelepciune care marchează, în fond, până astăzi, mărturia Bisericii. Căci bogăţia cea mai de preţ transferată în tezaurul conştiinţei mărturisitoare a creştinilor, Sf. Spiridon o dăruieşte îndemnând „a cinsti un singur Dumnezeu în trei Ipostasuri", Acela despre Care a înfăşat „că este deopotrivă cinstire, împreună-şezător pe scaun şi de o fiinţă" (Sedealna de după Polieleu, Utrenie, gls. 8). Apoi, toate minunile pe care Sf. Simeon le surprinde în viaţa Sf. Spiridon sunt remarcate şi de Canonul Utreniei. Ridicarea lui de la turme, „ca un alt David", la Turma ce este Biserica (Cântarea 1. III), intervenţia la „însetarea" cu secetă a Ciprului, ca un alt Ilie (Cântare 1, Canonul al II-lea, Slava), uciderea şarpelui iubirii de argint (Cântarea 3. II), învierea femeii moarte de fericirea învierii fiului (Cântarea 4.1), iubirea de străini (Cântarea 5. IV), rouă cea din cer picată pe sfinţitul său cap la vremea secerişului (Cântarea a 7-a, II), darul primirii de oaspeţi, asemeni lui Avraam (Cântarea a 8-a, II), toate şi altele multe - „cine va număra minunile tale, Ierarhe Spiridoane, de Dumnezeu înţelepţite?" - aduc dinaintea credinciosului întreaga viaţă a Sfântului, atent întreţesută cu aceea a Duhului Sfânt, Care pe toate împreună cu el le împlineşte, „cu raza Duhului fiind strălucit înţeleptul ierarh". Acest „luptător în via poruncilor lui Hristos" arată, o dată în plus, că fără despătimire orice minune e străină de împreună-strălucire cu Cerul.

Dar ceea ce textul liturgic subliniază marcant este calitatea de mijlocitor a Sfântului. Condacul (gls. 2), „strofa" de preţ a cântării liturgice, cuprinde esenţa acestei teologii a mijlocirii: „De dragostea lui Hristos fiind rănit, preasfinţite, mintea înălţându-ţi-se de lumina vie a Duhului, ai dobândit încercarea cea lucrătoare, prin adânca-ţi cugetare la cele înalte, insuflate de Dumnezeu, şi jertfelnic dumnezeiesc facându-te, cere pentru toţi dumnezeiasca iertare".

Moartea sa, la 12 decembrie 348, pe când avea 78 de ani, n-a făcut alta decât să-l pună în dispoziţie mântuitoare faţă de toţi ai Ortodoxiei - şi, cum aţi citit, nu numai. „Sălăşluitu-te-ai cu sfântul tău suflet, Spiridoane cuvioase, cu Cel ce este binele, iar Preasfântul Duh te-a arătat pe tine casă şi vistierie a darului minunilor şi te-a pus pe tine în lume, ca să o luminezi cu razele tale cele strălucitoare". Intr-o astfel de tainică lucrare învrednicit, până astăzi Sfântul Spiridon revarsă harul minunii lui Hristos Domnul şi Mântuitorul în lumea noastră de noroi. Să stăm cu frică! Să luăm aminte!

Pr. Constantin NECULA
Articol preluat din cartea "Sfântul Spiridon Taumaturgul", Sf. Simion Metafrastul, Editura Agnos

Cumpara cartea "Sfântul Spiridon Taumaturgul"

.