Sfântul Evmenie Saridakis s-a născut în satul Ethia din insula Creta, în prima zi a anului 1931. Părinţii lui, Gheorghe şi Sofia Saridakis, erau oameni credincioşi. Ei au avut opt copii, cel mai mic dintre ei fiind Constantin, care mai apoi a ajuns Sfântul Evmenie.
Incă din pruncie, Constantin a arătat că era acoperit de harul lui Dumnezeu. în zilele de miercuri şi vineri nu primea să fie alăptat de mama lui, ci dormea toată ziua. Pentru că la doi ani după naşterea lui Constantin tatăl lui a trecut la Domnul, mama lui s-a ostenit mult pentru a-şi creşte cei opt copii orfani. Constantin a avut o copilărie foarte grea, plină de lipsuri, dar credinţa în Dumnezeu i-a dat putere să înfrunte greutăţile.
De multe ori, în loc să se joace cu copiii de vârsta lui, prefera să meargă la bisericuţele din împrejurimile satului, ca să se roage şi să aprindă candelele, în satul său erau două biserici, una închinată Maicii Domnului, iar a doua închinată Sfântului Ilie - în care se afla şi o icoană făcătoare de minuni a Preasfîntei Născătoare de Dumnezeu. Copilul a crescut cu evlavie faţă de Maica Domnului. Şi aceasta i s-a arătat într-o zi, îmbrăcată în negru, când Constantin aprindea candelele în biserica ei, şi i-a spus: „Tu vei deveni într-o zi preot.” Odată, când arhiepiscopul Cretei a făcut o slujbă în satul Ethia, copilul a văzut o lumină nepământească, harul arhieriei, acoperindu-l pe ierarh.
Deşi, din cauza diferitelor lipsuri de care s-a lovit, Constantin nu a putut să facă mai mult de trei clase primare, având o minte ageră şi o memorie foarte bună putea face calcule matematice dificile. Uneori oamenii din sat apelau la el, pentru a face diferite socoteli.
Cu o zi înainte să împlinească 14 ani, Constantin a avut parte de o cercetare dumnezeiască, căci a văzut o lumină orbitoare care a intrat în sufletul său. Atunci i-a spus surorii sale, Evghenia, care era lângă el, că va deveni călugăr. După trei ani, în care dorinţa de a îmbrăca haina monahală nu l-a părăsit, tânărul a plecat la Mănăstirea Sfântului Nichita, în sudul insulei Creta. Acolo împreună cu părintele stareţ mai trăiau doi părinţi bătrâni şi orbi, pe care râvnitorul frate i-a îngrijit cu jertfelnicie.
După alţi trei ani, sfântul a fost călugărit şi a primit numele Sofronie. Ziua se nevoia făcând diferite ascultări, iar noaptea se ostenea priveghind. Mergând într-o zi aproape de mare, a auzit-o pe Maica Domnului spunându-i: „Copilul meu, să nu-ţi fie teamă şi eu nu te voi lăsa să te pierzi.” Cu atât de multă evlavie o cinstea pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, încât altă dată, pe când avea 29 de ani, a simţit cum ea l-a îmbrăţişat în chip minunat, umplându-i sufletul de bucurie. Deşi părintele Sofronie nu voia să petreacă nicio noapte în afara mănăstirii, totuşi odată a fost nevoit să rămână în casa părintească. Atunci Sfânta Mare Muceniţă Marina i s-a arătat, ieşind din icoana ei şi ţinând un diavol de coarne, şi i-a spus: ,Acesta îţi dă gânduri de tot felul, părinte. Să nu-l asculţi şi să priveghezi în slujbe. Intr-o zi, tu vei învia un mort.”
La vârsta de 23 de ani, părintele Sofronie a fost chemat în armată. Acolo a fost un exemplu de nevoinţă, de virtute şi de rugăciune pentru ceilalţi soldaţi şi pentru superiorii săi. De aceea, duminicile şi în sărbători avea voie să meargă la biserică, pentru a se ruga şi pentru a-I cânta Domnului. La începutul anului 1956, când era încă în armată, părintele Sofronie s-a îmbolnăvit foarte grav. Făcea febră mare şi vedea mii de diavoli care se apropiau de patul lui, pentru a-l speria. A fost o încercare foarte grea. Doctorii nu reuşeau să găsească pricina pentru care sfântul suferea.
Intr-o zi, i s-a arătat în chip minunat un om care i-a spus că are lepră şi i-a spus să meargă în Atena, la Spitalul Sfânta Varvara. După ce a fost internat în mai multe spitale din Atena, când s-a confirmat că avea lepră, el a fost trimis la leprozeria din Atena. Suferinţele părintelui Sofronie erau greu de suportat. El însuşi mărturisea că durerile aduse de boala leprei erau muceniceşti: „Este ca şi cum cineva ţi-ar rade spatele cu o perie de sârmă groasă, trăgându-ţi pielea cu tot cu carne de pe spate. Această grozăvie aş vrea să nu o trăiască nimeni: să îţi tragă cineva bucăţi de carne, să îţi intre în carne dinţi de fier şi să zici: «Dă jos tot, ca să terminăm odată!» Cumplită este durerea leprei, adevărată mucenicie!”. Dar Dumnezeu l-a întărit cu harul Său şi a luat cununa răbdării sale.
După un tratament îndelungat, părintele Sofronie s-a vindecat. Dar nu a vrut să părăsească spitalul, pentru că acolo erau mai mult de cinci sute de bolnavi care aveau nevoie de ajutorul său. Chiar dacă apăruse tratamentul pentru lepră, din cauza bolii unii bolnavi nu mai aveau mâini sau picioare, iar alţii deja orbiseră. Erau şi unii bolnavi care se vindecaseră trupeşte, dar rămâneau suferinzi sufleteşte. Acestor suferinzi părintele Sofronie le-a dedicat o mare parte din viaţa sa.
Conducerea spitalului de boli infecţioase i-a dat părintelui o cameră aproape de biserică. In această chilie el a trăit până la sfârşitul vieţii sale. Biserica era închinată Sfinţilor Doctori fără de arginţi, care l-au ajutat de multe ori de-a lungul anilor.
Părintele Sofronie picta icoane. In toate saloanele spitalului pusese icoane făcute de el. Părintele picta icoane, dar picta şi icoana lui Hristos în inima sa, sporind în rugăciune şi nevoinţă.
Sfântul a primit un mare ajutor în viaţa duhovnicească atunci când Sfântul Antim din Hios l-a trimis la el pe Sfântul Nichifor cel lepros, cu o scrisoare de recomandare în care scrisese: „Ai grijă de comoara pe care ţi-a trimis-o Maica Domnului, pentru că te vei folosi mult de viaţa lui. Este un monah foarte încercat, şi nu doar încercat, ci desăvârşit, şi te vei desăvârşi şi tu, dacă îl vei sluji până la sfârşitul vieţii tale.” Sfântul Nichifor era un dascăl al rugăciunii inimii, fiind ucenic al Sfântului Antim Vaghianos din Hios. La rândul lui, Sfântul Antim fusese ucenic al Sfântului Pahomie din Hios, care îi fusese povăţuitor duhovnicesc şi Sfântului Ierarh Nectarie din Eghina înainte şi după intrarea acestuia în viaţa monahală.
Prin Sfântul Pahomie din Hios, Sfântul Antim şi ucenicii săi s-au adăpat din duhul Mişcării colivazilor, din care au făcut parte mari sfinţi, precum Sfântul Nicodim Aghioritul, Macarie al Corintului sau Atanasie din Păros. Aceştia au răspândit prin cărţi de mare preţ duhul filocalic, dar şi pravilele Sfinţilor Părinţi.
In anul 1957, când după apariţia tratamentului leprei leprozeria din insula Hios s-a închis, Sfântul Nichifor a fost trimis de Sfântul Antim la spitalul din Atena. Părintele Sofronie l-a îngrijit cu multă râvnă, dar s-a şi hrănit din trăirea sa duhovnicească. Sfântul Nichifor făcea multe minuni, iar după trecerea sa la Domnul, care a avut loc pe 4 ianuarie 1964, numărul acestora a crescut şi mai mult. Una dintre minunile care l-au impresionat în mod deosebit pe părintele Sofronie a fost când, intrând într-o seară în chilia Sfântului Nichifor, fără să mai bată la uşă, ca să nu îl deranjeze, l-a văzut strălucind într-o lumină puternică, rugându-se în aer la mai mult de un metru deasupra pământului. In cuvântul pe care l-a rostit la înmormântarea Sfântului Nichifor, părintele Sofronie dădea mărturie că dobândise un fierbinte mijlocitor către Domnul, ocrotitor de cursele celui viclean. La câţiva ani după adormirea Sfântului Nichifor, când a avut loc dezgroparea sfintelor sale moaşte, părintele Sofronie a luat sfintele moaşte ca binecuvântare. A păstrat sfintele moaşte în chilia sa până la trecerea sa la Domnul, şi a fost martor al multor minuni făcute de sfânt.
Cu câţiva ani înainte de adormirea Sfântului Nichifor, în anul 1960, părintele Sofronie a trecut printr-o perioadă de grea încercări. Diavolii l-au atacat în fel şi chip, arătându-i-se în chip de animale, ca să îl înfricoşeze. Luptele au durat zi şi noapte, fără încetare, dar părintele Sofronie nu se lăsa biruit. Totuşi, din lipsa maturităţii duhovniceşti, într-o zi a simţit în suflet satisfacţia şi bucuria mândră că îi biruise pe diavoli. Dar acea stare a fost poarta prin care diavolul a pus stăpânire pe trupul şi pe sufletul său. Starea de posesie demonică a fost cea mai cruntă încercare din viaţa părintelui.
Pentru a-l scăpa din lanţurile demoni lor verişorul său, Antonie Saridakis, l-a luat atunci din Atena în Creta şi l-a dus pe la mai multe mănăstiri. Izbăvirea a venit când părintele Sofronie era aproape de Mănăstirea Kuduma, unde se afla o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Atunci Maica Domnului a venit în întâmpinarea lui şi l-a îmbrăţişat, gonind puterea diavolească din pricina căreia el suferise vreme îndelungată. In acea perioadă l-au ajutat mult şi rugăciunile părintelui Nicodim Kalianakis, de la Mănăstirea Kuduma, care mai apoi a plecat la Sfântul Munte Athos, şi cu care s-a aflat într-o strânsă legătură duhovnicească. Ridicarea părintelui Sofronie din războiul în care fusese rănit, dar nu fusese învins, i-a sporit râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. Povăţuitorul său, Sfântul Nichifor, îl sprijinea după adormirea sa mai mult decât o făcuse în timpul
vieţii sale pământeşti.
In anul 1975, părintele Sofronie a fost hirotonit preot, prilej cu care a primit numele Sfântului Evmenie din Kuduma. Acesta, împreună cu Sfântul Partenie, fratele său mai mare, ctitorise mănăstirea din Kuduma în urma unei arătări minunate a Maicii Domnului. După hirotonia părintelui Evmenie Saridakis, care a avut loc la Mănăstirea Kaliviani, Dumnezeu i-a înmulţit darurile. Era atât de iubitor de aproapele, încât la sfintele slujbe pomenea mii de nume, la vii şi la morţi. în fiecare duminică mergea cu Sfintele Taine în saloane şi împărtăşea bolnavii. Vestea despre virtuţile şi harismele părintelui Evmenie s-a răspândit în multe locuri, şi din ce în ce mai mulţi oameni veneau la el pentru a-i cere ajutorul. Oricât de apăsaţi de încercări sau chiar de deznădejde erau cei care îi cereau ajutorul, părintele îi încuraja, spunându-le că sunt bine şi dându-le nădejdea că vor reuşi să se pună pe picioare.
Chipul său era în permanenţă luminat de un zâmbet, ba chiar uneori părintele râdea, din preaplinul inimii, într-un mod în care îl slăvea pe Dumnezeu pentru toate. Deşi unii l-au judecat pentru râsul său, judecându-l pripit, prin acest râs binecuvântat el a adus mângâiere multor suflete întristate. Pentru lucrarea sa jertfitoare, în anul 1992, mitropolitul Iacob al Niceei l-a ridicat la treapta de arhimandrit. Dumnezeu i-a dăruit părintelui Evmenie mai multe harisme: a vederii cu duhul, a înainte-vederii şi a vindecării bolnavilor. De multe ori, părintele le spunea pe nume celor care veneau la el pentru prima dată. Uneori, la spovedanie, ştia păcatele înainte ca oamenii să apuce să i le spună. A primit darul facerii de minuni, dar nu se mândrea pentru harismele pe care le primise de la Dumnezeu. Odată, mergând la grădina zoologică din Londra, părintele a văzut un tigru indian foarte agitat, care sărea în sus şi în jos. Vizitatorii stăteau departe de gardul de sârmă, dar părintele s-a apropiat şi, spunându-i să se liniştească, a făcut semnul crucii peste el. Atunci, tigrul şi-a îndoit labele din faţă de trei ori şi a plecat capul, în semn de închinăciune. Vizitatorii erau uimiţi de faptul că tigrul arăta că i se supune părintelui.
Dumnezeu lucra multe minuni, pentru rugăciunile sale, prin care s-a adeverit puterea credinţei creştine. Părintele Evmenie a fost în multe pelerinaje. A fost de mai multe ori la Sfântul Munte Athos, unde şi-ar fi dorit să îşi petreacă ultima parte a vieţii. A fost la mănăstirile de la Meteora, la Tesalonic, în Ţara Sfântă, la Muntele Sinai, în Constantinopol, în Rusia, la Pecerska, dar şi în Anglia, la Essex. In ultimii ani de viaţă, problemele mari de sănătate au început să îi provoace mari suferinţe părintelui Evmenie. Avea probleme cu diabetul, i se îmbolnăviseră ochii, rinichii şi picioarele. Dar răbda toate fără cârtire. Intr-o după-amiază, când avea febră foarte mare, a spus: „Trăiască febra! Trăiască febra!”
Pentru că starea sănătăţii i se agrava, a fost internat pentru trei luni într-un spital. Când medicii s-au hotărât să îi taie un picior bolnav, şi le era greu să se decidă dacă să taie deasupra genunchiului sau sub genunchi, părintele s-a mâhnit. Atunci directorul spitalului a decis că nimeni nu îi va tăia piciorul bolnav. Dar, spre surprinderea medicilor, piciorul i s-a vindecat.
Insă, după o perioadă de timp, problemele de sănătate i s-au agravat şi părintele a trebuit să fie din nou internat. După ce s-a întors din Anglia, a spus: „De azi înainte, viaţa mea nu va mai fi la fel. S-a terminat pentru părintele Evmenie epoca de aur. După această călătorie în Anglia, am înţeles că de-acum trebuie să urc din nou pe cruce. De la cruce am început şi pe cruce voi sfârşi.” Deşi la bătrâneţe orbise, fapt constatat şi de o doctoriţă oftalmolog, părintele mergea singur la biserică, citea Evanghelia, împărtăşea bolnavii. Şi aceasta în chip minunat, prin biruirea legilor firii. în ultima parte a vieţii sale, părintele Evmenie a fost internat la Spitalul Evanghelismos din Atena. Salonul său devenise chilie monahală. Părintele se ruga mult şi primea deseori pelerini.
Cu câteva zile înainte de trecerea la Domnul, cunoscându-şi de mai înainte data morţii, a spus: „S-au sfârşit toate. Domnul a spus că am obosit. Ei, încă puţin...” In perioada de dinaintea morţii sale, bolile i-au pricinuit dureri groaznice. Uneori plângea, fără să spună nimic, dar nu a cârtit.
In ziua de 23 mai 1999, în Duminica prăznuirii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul întâi Ecumenic de la Niceea, Sfântul Evmenie Saridakis a trecut la Domnul. Inainte de a muri, unii dintre ucenici se temeau că după adormirea sa îi va uita, dar el a spus: „Nu, niciodată”.
Intr-adevăr, după moartea sa numărul minunilor sale s-a înmulţit. Imediat după trecerea sa la Domnul, mai mulţi ucenici au mărturisit că l-au visat într-o biserică luminoasă, binecuvântându-i în chip minunat. Mormântul său din Creta a devenit loc de pelerinaj, pentru că vestea despre harismele sale s-a răspândit cu repeziciune. Persoane care aveau diferite boli sau chiar oameni posedaţi de diavol au venit la mormânt şi s-au tămăduit. Sfântul Evmenie s-a arătat de multe ori, în vise sau vedenii, ajutându-i pe
oameni în momentele de cumpănă.
La aproape zece ani de la trecerea în rândul sfinţilor a Sfântului Nichifor cel lepros, care a avut loc pe 1 decembrie 2012, pe 14 aprilie 2022, Patriarhia Ecumenică l-a trecut în rândul sfinţilor şi pe urmaşul său, Sfântul Evmenie Saridakis, noul făcător de minuni. Fie ca pentru rugăciunile lui Dumnezeu să ne acopere şi să ne dea putere pe calea cea îngustă a mântuirii. Amin.
Acest text a fost alcătuit după datele biografice prezentate în lucrarea Sfântul Evmenie - Bunul păstor şi de minuni făcător, scrisă de monahul Simeon, apărută la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, în anul 2022. El a fost tipărit inţial anonim în broşura Demonizatul care a ajuns sfânt. Viaţa şi acatistul Sfântului Evmenie, ucenicul Sfântului Nichifor cel lepros, Editura Pridvor, 2022 (n.a.).
Danion Vasile
Fragment din cartea "Prietenul nostru, Evmenie Sfantul care rade", Editura Agaton
Cumpara cartea "Prietenul nostru, Evmenie Sfantul care rade"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.