La ultima sa sedinta din 20-21 iunie 2007, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Romania a aprobat constituirea unei forme comune de organizare a asociatiilor si fundatiilor bisericesti care desfasoara activitati social-filantropice sub denumirea generica "Federatia Filantropia".

 

Demersul este oportun si in plus ne poate ajuta sa intelegem cateva coordonate teologice menite sa asigure unitatea actiunii sociale a Bisericii noastre majoritare. Cum in cele aproape doua decenii care au trecut de la recastigarea libertatii proiectele social-filantropice ale Bisericii au fost cautionate de cateva defecte de sistem, rezistente pana acum la toate eforturile de ameliorare, era momentul sa se intample ceva cu adevarat nou si innoitor. Acest lucru este cu atat mai necesar cu cat statutul de tara membra a Uniunii Europene aduce o seama de oportunitati pe care nu trebuie sa le pierdem.

 

Inainte de toate, cateva cuvinte despre restul peisajului european in domeniul activitatii social-filantropice.

Bisericile si confesiunile active in spatiul serviciilor sociale, precum cele din Germania, numarand jumatate de milion de angajati si cu peste un milion de voluntari, sunt organizate de asa maniera incat activitatea cotidiana la nivel local sa fie reprezentata la nivel regional, national si la cel al Uniunii Europene. Eurodiakonia si Caritas Europa reprezinta interesele organizatiilor sociale bisericesti evanghelic-lutherane si catolice la Bruxelles si sunt jucatori pe cat de discreti, pe atat de eficienti in politica asistentiala europeana. Fondata deja in 1971, Caritas Europa reuneste in prezent 48 de organizatii din 44 de tari europene. Prin plasarea de la bun inceput deasupra geografiei politice, angajamentul social crestin a putut sa isi faca auzita vocea si in numele celor care, aflati pana in 1989 dincolo de zidul Berlinului, nu aveau alt avocat. In prezent, aceste structuri sunt printre cele mai active purtatoare de valori crestine in miezul politicii europene. Ele nu se feresc sa isi defineasca munca apologetica in termeni seculari precum lobby sau campanie de sensibilizare, dar au mereu in vedere promovarea interesului emigrantilor, a dezmostenitilor, a saracilor si a celor parasiti, intr-un cuvant a celor dragi lui Dumnezeu. Efortul lor este cea mai eficienta demonstratie de antropologie crestina si ofera fundamentul pentru o atitudine lipsita de complexe fata de puterea politica.

 

Revenind la situatia romaneasca, Bisericile si confesiunile care au derulat si continua sa se implice in programe sociale s-au confruntat permanent in cele aproape doua decenii de pana acum cu instabilitatea si lipsa de predictibilitate legislativ-administrativa care a impiedicat sau incetinit si alte procese de revenire la normalitate. Tranzitia post-comunista a fost resimtita brutal la acest palier al grijei pentru cei slabi, subsidiaritatea ca principiu de actiune conjugata a institutiilor statului cu cele ale Bisericilor si societatii civile fiind pentru multi diriguitori publici o simpla teorie. Daca nu a fost total dezinteresat, statul roman post-comunist s-a multumit cu o implicare ocazionala, redusa la cateva subventii aleatorii, imposibil de incadrat intr-o strategie coerenta si pe termen lung. Intrarea in vigoare a noii Legi privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor (nr. 489/ 2006), cea care ofera un cadru legal de ansamblu si se bazeaza explicit pe rolul cultelor de parteneri sociali, poate sa insemne inceputul unui nou mod de abordare a activitatii social-filantropice, scoaterea acesteia din zona precaritatii financiare si a improvizatiei profesionale.

 

Biserica noastra majoritara a cunoscut in ultimele doua decenii, pe langa febra constructiilor in beton, o adevarata renastere sociala: centre de ingrijire, camine de orfani si batrani, cantine pentru saraci, policlinici fara plata, scoli speciale pentru copiii cu abandon scolar, gradinite. In comparatie cu 1989, suntem in 2007 departe. Nu insa si acolo unde am fi putut sa fim daca evitam cateva erori. Una dintre acestea a fost tocmai lipsa unei viziuni la nivelul intregii Patriarhii, a unitatii actiunii sociale a Bisericii. Autonomia eparhiala s-a tradus in discrepante dureroase de la o zona la alta, harnicia unora contrastand puternic cu indiferenta altora.

 

Chiar si in cazul eparhiilor dinamice, ar fi putut sa se realizeze mai multe daca se puneau in comun resursele umane si economice, daca nu se proceda precum in invatamantul teologic universitar macinat de explozia cantitatii in detrimentul calitatii. O alta eroare comisa cu dezinvoltura a fost angajarea in proiecte fara acoperire financiara suficienta. Rezultatele se vad deja: suntem in situatia de a nu mai onora propriile angajamente si, fapt grav, de a dezamagi pe cei care sunt intre timp dependenti de serviciile noastre. Plecati la lupta cu entuziasm, ne aflam acum in criza de munitie si de trupe. In plus, transformarile masive din ultimii ani au accentuat la randul lor dezechilibrul dintre scop si mijloace, largirea si adancirea faliei dintre clasele economice ale Romaniei capitaliste ingreunand enorm asumarea practica de catre Biserica a rolului ei social.

 

Toate aceste defecte nu pot fi remediate doar prin mai multi bani (din partea statului) si doar printr-o mai buna organizare (din partea Bisericii). Asemeni sistemului sanitar, reforma este inainte de toate una de natura morala, de reinnoire a ethos-ului pervertit de comunism si confuzionat de tranzitie. Asadar, in ceea ce ne priveste, infiintarii "Federatiei Filantropia" ar trebui sa ii urmeze, treptat, dar ferm, reluarea in discutie de pilda a rolului laicilor angajati in munca sociala a Bisericii, a parteneriatului transparent cu statul si cu mediile private economice, a proiectelor filantropice inter-confesionale si a mecanismelor solidaritatii inter-ortodoxe. Toate acestea, cu scopul declarat de a da implicarii sociale a Bisericii un sens mai larg si mai pe masura misiunii ei complexe de anticipare pamanteasca a Imparatiei Cerurilor.

 

.