Textele de spiritualitate rămase de la Părinţii de altădată, din primele secole creştine, relatează despre un fel de Conferinţă a bătrânilor din părţile Thebaidei, din Egipt, în care tema de pe ordinea de zi a fost: care e cea mai mare dintre toate virtuţile. La consultaţie au luat parte mulţi tineri şi bătrâni şi trebuie să fi fost pasionantă, cu desfăşurări largi de argumente şi cu multe intervenţii, de vreme ce a durat o zi şi noaptea următoare până în ziuă.

Iată relatarea în rezumat, aşa cum e făcută de Sfântul Casian Romanul:

„Mi-aduc aminte că odată, în vremea tinereţii, aflându-mă în părţile Thebaidei, unde petrecea Fericitul Antonie, s-au adunat la el nişte bătrâni, ca să cerceteze împreună cu el care este desăvârşirea în virtute; care adică dintre toate virtuţile e cea mai mare şi poate păzi pe monah nevătămat de mrejele şi amăgirile diavolului? Deci fiecare îşi da părerea după priceperea minţii sale:

Unii ziceau că postul şi privegherea, căci prin acestea, curăţindu-se şi agerindu-se cugetarea, se poate apropia mai uşor de Dumnezeu; alţii ziceau că este mai mare sărăcia şi dispreţuirea propriilor tale lucruri, căci prin aceasta scapă cugetarea din funiile mult împletite ale grijilor lumeşti şi se poate apropia mai uşor de Dumnezeu. Iar alţii puneau mai sus virtutea milosteniei, fiindcă Domnul a zis în Evanghelie: Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii, că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc (Matei 25, 34-35), şi celelalte.

După ce, în felul acesta, fiecare şi-a spus părerea sa, prin care virtuţi s-ar putea omul apropia mai bine de Dumnezeu, şi trecuse aproape toată noaptea cu această cercetare, la urma tuturor a răspuns Fericitul Antonie: «Toate acestea care le-aţi spus sunt de trebuinţă şi de folos celor ce caută pe Dumnezeu şi doresc să vină la El. Dar nu putem da cinstea întâietăţii virtuţilor acestora, din următoarea pricină: ştiu pe mulţi care şi-au topit trupul cu postul şi privegherea şi au petrecut prin pustietăţi, iar cu sărăcia atâta s-au nevoit, încât nici hrana cea de toate zilele nu-şi mai lăsau pe seama lor; şi la atâta milostenie s-au dedat, încât nu le-ar fi ajuns toate câte sunt pe lume, ca să le împartă. Dar după toate acestea au căzut din virtute şi s-au rostogolit în păcat. Deci ce i-a făcut pe aceştia să rătăcească de la calea cea dreaptă? Nimic altceva, după înţelegerea şi părerea mea, decât că n-au avut darul deosebirii. Căci acesta învaţă pe om să se păzească de ceea ce întrece măsura în amândouă părţile şi să meargă pe calea împărătească.»”

De fapt Sfântul Casian, povestindu-ne despre întâlnirea din Thebaida, introduce o suită de termeni duhovniceşti care descriu etapele efortului creştin spre desăvârşire, etape ce se află într-o strânsă înlănţuire şi interdependenţă logică. Etapele şi termenii care le exprimă descriu mişcări sufleteşti şi intelectuale care, în teorie, se condiţionează una pe alta, progresiv. La sfârşit ele pot rotunji o personalitate duhovnicească, un creştin îmbunătăţit, un bărbat desăvârşit, cum îl numeşte Scriptura. Trecerile prin aceste etape, în practică, nu sunt însă strict succesive şi nici determinante în chip mecanic ale înaintării pe scara virtuţilor duhovniceşti. Nu e ca un fel de adunare la care se tot adaugă cifre noi şi totalul creşte mereu, cu toate că uneori poate fi şi aşa.

In viaţa duhovnicească virtuţile rămân unităţi care se adună de fiecare dată din nou, ca unităţi, niciodată ca total. Spre exemplu, ca să faci un total care să dea trăsături caracteristice unui creştin cu viaţă îmbunătăţită, totalul acesta trebuie să fie compus şi din bunătate, şi din răbdare, şi din generozitate, şi din iertare, şi din exerciţiul rugăciunii, şi al speranţei, şi al iubirii de semeni, şi din dreapta credinţă, şi din înfrânare, dar în mod obligatoriu şi din toate deodată. Nu se poate spune că ai îndeplinit cinci virtuţi sau cinci porunci până azi, şi că de azi încolo ai a te lupta s-o realizezi numai pe a şasea, de celelalte nemaitrebuind să te ocupi, nemaitrebuind să le practici, fiindcă le-ai practicat şi ai urcat deja dincolo, mai sus de ele. Nu. A şasea poate fi realizată numai dacă e din nou însoţită de toate celelalte cinci dinainte. Dacă o practici pe a şasea, fără celelalte cinci, dacă ar fi să notăm faptul matematic, ar trebui să-l notăm nu cu cinci plus una, ci numai cu minus cinci. Un dezastru duhovnicesc.

Practic însă, la omul duhovnicesc un asemenea dezastru e, dacă nu imposibil, foarte rar, fiindcă virtuţile se ajută una pe alta, se condiţionează reciproc, se susţin. Tocmai asupra acestei interdependenţe insistă Părinţii şi, întemeiaţi pe cunoaşterea ei, descriu scara unui urcuş duhovnicesc şi teoretizează nişte etape. Ei ştiu însă cât de relative sunt aceste etape în viaţa de toate zilele. Ele depind de o anumită tehnică duhovnicească, de o anumită succesiune în timp. Presupun timpul şi în timp dezvoltarea, creşterea ca în viaţa organică, ca în viaţa plantelor şi a fiinţelor vii. Dar tot Părinţii spun că sunt posibile şi salturi calitative, adevărate mutaţii, care sfidează procesul normal al evoluţiei, etapele, dezvoltarea şi timpul: „De va voi omul, zice Ava Alonie, de dimineaţa până seara ajunge în măsură dumnezeiască." Textele arată şi situaţia inversă: cuvioşi cu viaţă îmbunătăţită, ajunşi la sfârşitul unei vieţi de osteneli întru practicarea virtuţilor, se cred încă pe treapta dintâi, ca şi cum nu ar fi început încă procesul desăvârşirii. Macarie Egipteanul nici nu îndrăzneşte să-şi aroge calitatea de monah, atât de slab duhovniceşte se crede în comparaţie cu alţii. Tot aşa, Ava Sisoe mai cere încă timp de pocăinţă, fiind deja în mâinile îngerilor care îl luau la ceruri.

Se descrie şi o a treia situaţie care atrage atenţia asupra grăbirii artificiale a procesului de desăvârşire. Dacă unii pot ajunge de dimineaţa până seara la măsura dumnezeiască, prin transformarea lor subită, în urma unui efort de rugăciune smerită, profundă, liberă de ambiţii şi tocmai de aceea primită de Dumnezeu şi binecuvântată cu harul Său, alţii, care vor să forţeze nota, voind repede totul, fără maturitatea cuvenită, practicând virtuţile cu exces evident, provoacă suspiciuni şi bătrânii dau sfaturi de temperare a avântului în astfel de cazuri. O apoftegmă celebră spune aşa: „Au zis bătrânii: de vei vedea pe cel tânăr de voia sa suindu-se la ceruri, apucă-l de picior şi trage-l jos, căci nu îi este lui de folos."

Osteneala duhovnicească şi cu deosebire „dreapta socoteală" presupun o anumită „ştiinţă". Nu se merge la întâmplare. Dar „ştiinţa" aceasta, desigur, impropriu numită astfel, e în acelaşi timp exactă şi relativă. Am putut vedea aceasta chiar din exemplele de mai sus. Dacă ţinem seama de faptul că e vorba de situaţii şi stări sufleteşti, de achiziţii care seamănă nu cu piatra, ci cu argintul viu, de stări care trebuie clipă de clipă ţinute în echilibru, ca în exerciţiul celui mai virtuos echilibrist, vom înţelege mai uşor de ce „ştiinţa" desăvârşirii duhovniceşti e şi exactă, şi relativă.

Ceea ce trebuie reţinut înainte de toate e că, fiind o „ştiinţă", „darul deosebirii" sau „dreapta socoteală" presupune o preocupare deosebită, specială, dacă nu chiar o metodă. In orice caz e ceva foarte aproape de o metodă, desigur, în cu totul alt înţeles decât, de pildă, „metoda" Rugăciunii lui Iisus.

Bătrânii din Pateric vorbeau mereu de controlul sistematic al gândurilor, iar cei din Filocalie fac din „observarea minţii" mijlocul de a ţine sub supraveghere facultatea gândirii, pentru a nu cădea în extreme.

Ei ştiu că hotărârile, toate, se iau de către minte, chiar şi atunci când privesc stomacul, sau somnul, sau călătoriile etc. Decizia echilibrată e ceea ce se caută a se realiza înainte de orice. Discernământul. Acesta este cel de-al treilea criteriu al gândirii corecte, alt nume pentru „dreapta socoteală" şi „darul deosebirii". Aceasta conduce la alegerea „căii împărăteşti" sau a „căii de mijloc", adică la evitarea tuturor exceselor. După Petru Damaschinul virtutea dreptei socoteli este totul. Este amestecul minţii în cele mai neînsemnate probleme, chiar în cele de ordin fizic, material. De pildă, privegherile sau postul prelungit pot „tulbura înţelegerea", adică judecata şi pot duce la pierderea echilibrului, la o „înţelepciune fără folos". Dacă acestea s-ar face fără discernământ, rezultatul ar fi contrar celui urmărit. El nu are nimic cu mâncarea în sine şi nici cu lumea, nici cu vorbirea, nici cu femeia etc., pe care unii le consideră păcate sau pricini de păcate; el nu e pornit împotriva acestor realităţi ale lumii acesteia, nu le crede rele în sine şi nu le neagă, nici nu le dispreţuieşte:

„Nu mâncărurile, ci lăcomia pântecelui este rea; nu banii, ci împătimirea; nu grăirea, ci grăirea în deşert; nu cele dulci ale lumii, ci neînfrânarea; nu dragostea către ai tăi, ci lenevirea de la cele bine plăcute lui Dumnezeu, ce se naşte de aici; nu hainele trebuitoare pentru acoperire şi ferire de frig sau de arşiţă, ci cele de prisos şi de mult preţ; nu casele pentru a te apăra cu ai tăi de fiare şi de oamenii răi, ci cele cu două şi cu trei caturi mari şi mult costisitoare; nu a avea un lucru, ci a nu-l avea spre trebuinţă neapărată; ... nu a avea prieteni, ci a avea pe cei ce nu sunt spre folosul sufletului; nu femeia este un rău, ci desfrânarea; nu bogăţia, ci iubirea de argint; nu vinul, ci beţia; ...nu cunoştinţa, ci părerea că ai cunoştinţă şi, ceea ce e mai rău decât aceasta, necunoaşterea neştiinţei tale;... nu lumea e rea, ci patimile; nu firea, ci cele contrare firii; ...nu mădularele trupului, ci reaua lor folosire."

Tot Petru Damaschinul îndeamnă, la nevoie, pe cel ce nu se poate descurca singur într-o problemă, să întrebe: „să nu aleagă nici un gând, sau cuvânt, sau lucru, fără întrebare." Să se asigure că facultatea discernământului operează exact, că mintea, cum ar zice Nichita Stithatul, „deosebeşte bine înţelesurile gândurilor" şi „raţiunea tâlcuieşte mişcările materiale ale întregii zidiri văzute, desluşind raţiunile făpturilor" şi fiind sigur că „cugetarea minţii ... se mişcă potrivit cu firea".

Este extraordinară această grijă a Părinţilor Ortodoxiei răsăritene de a nu ieşi din făgaşul gândirii sănătoase, fireşti, atât cu privire la Dumnezeu, cât şi cu privire la „cele naturale" şi la „făpturi", adică la tot ceea ce pune în faţa opţiunii noastre întreaga creaţie. Cum se ajunge la folosirea corectă a raţiunii în „deosebirea gândurilor" şi în „dreapta socoteală" şi cum se ajunge la dobândirea „darului deosebirii", pentru aceiaşi Părinţi răsăriteni nu este un secret: prin asceză şi rugăciune, prin paza minţii şi a inimii şi, mai presus de toate, prin smerenie, prin modestie. Marii duhovnici s-au impus în Ortodoxie întotdeauna prin „darul deosebirii". Acesta a fost întotdeauna semnul după care au fost recunoscuţi: din felul cum dădeau răspunsuri la problemele ce li se puneau. Un răspuns izvorât din „darul deosebirii" e întotdeauna cel potrivit, cel ce îţi rezolvă problema, cel care nu e cuvânt, ci leac, balsam care vindecă, transformă, şi aşa îl consacră pe cel pe care nici o altă decizie nu-l consacră ca atare. Harismei discernământului i se adaugă întotdeauna şi harisma cuvântului. Cuvântul acestora însă e deosebit de cuvântul obişnuit. E cuvânt din Cuvânt, logos din Logos.

Spuneam mai înainte că „darul deosebirii" e aproape o ştiinţă, o metodă. Sfântul Casian îi şi fixează patru reguli principale:

a) A cunoaşte mai întâi originea gândurilor pe care le supunem examenului. Vin ele de la Dumnezeu, sau de la demoni, sau de la noi înşine? Sunt aur curat, sau metal ordinar?

b) Chiar dacă moneda poartă efigia domnitorului, este ea autentică, nu cumva e falsă? Este gândul în cauză într-adevăr pios, sau are doar aparenţa evlaviei?

c) Dacă e vorba de un text din Sfânta Scriptură, îi dăm noi sensul adevărat, sau ne lăsăm seduşi de o interpretare falsă?

d) In fine, chiar dacă monedele - gândurile - sunt bune, trebuie să se stabilească dacă nu sunt prea uzate, subţiate prin deasa întrebuinţare, devalorizate faţă de etalonul vechi (din vremea Părinţilor) din cauza mândriei, care le-a tot întors pe toate părţile şi le-a banalizat.

Regula de aur în discernerea pe parcursul celor patru etape nu este decât una: smerenia.

Părinţii din Pateric aveau mijloace şi pentru verificarea şi autoverificarea smereniei. Fie că le inventau, fie că le luau din viaţă, au ştiut să facă din anumite întâmplări adevărate criterii în acelaşi timp logice, psihologice şi duhovniceşti, ca aceasta din Pateric (p. 455): „Zis-a un bătrân: Şezând cu oarecare alături de alt bătrân, a venit la dânsul o fecioară grăind: Părinte, am postit doi ani, după a şasea zi mâncând pâine, şi am învăţat pe de rost Testamentul cel Vechi şi cel Nou. Ce-mi mai lipseşte? I-a răspuns bătrânul: Şi care este roada acestora la tine? Făcutu-ţi-s-a ţie ocara ca cinstea? Zis-a aceea: Nu. - Sau paguba se socoteşte ţie ca dobândă, sau străinii ca rudeniile cele după trup, sau lipsa ca îndestularea? Iar ea a zis: Nicidecum. I-a răspuns bătrânul: Nici nu ai postit, nici nu ai învăţat pe de rost Testamentul cel Nou şi cel Vechi, ci te înşeli pe tine. Mergi şi începe totul de la cap, că nimic nu ai făcut."

Asceza trupului şi eforturile minţii care nu transformă sufletul, care nu acumulează smerenie, rămân cazne zadarnice şi nu ajută la funcţionarea „darului deosebirii".

Mitropolit Antonie Plamadeala

Fragment din cartea "Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa", Editura Sophia
 

• Dreapta socoteala
  Publicat in : Pilda zilei
• Dreapta socoteala
  Publicat in : Pilda zilei
• Dreapta socoteala
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Dreapta socoteala
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: