Astazi se implinesc 59 de ani de la trecerea la cele vesnice a lui Valeriu Gafencu, unul dintre tinerii care au murit in inchisorile Regimului Comunist, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfantul inchisorilor“.

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti (Basarabia). In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica, Valeriu Gafencu avea 20 de ani. Era student in anul al II-lea la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi. Reputatul profesor de Drept Civil, Constantin Angelescu, l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: „Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice“. Pledoarie inutila, fiindca dictatura nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu. Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Targu Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941-1944) si de la Pitesti. Din cauza torturilor si a regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Targu Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani, pana la 18 februarie 1952, ar putea fi considerata drept o minune. Pretul rezistentei sale morale a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei i-au ruinat trupul. Chipul sau era, insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, despre care depun marturie multi dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

Pe timpul cat a stat in inchisoare, pana in 1948, a citit Biblia, Filocalia si Patericul, fiind un indrumator pentru ceilalti detinuti, care au invatat de la Valeriu Gafencu Rugaciunea mintii. Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. La 18 februarie, 1852, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimele cuvinte „Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul“. La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoare pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. (Constantin Ciofu)

Despre fondul crizei umane

Adesea, Valeriu Gafencu era intrebat in inchisoare despre lucrurile legate de viata spirituala si pamanteana a omului. In continuare prezentam un fragment din cartea „Intoarcerea la Hristos“, de Ioan Ianolide.

„Ioan Ianolide: - Valeriu, care este fondul crizei de astazi?

Valeriu Gafencu: - Ateismul.

I.I.: - Ce vezi in lumea de astazi?

V.G.: - Vad un haos interior, o descompunere care merge spre nihilism. Oamenii sunt obsedati de nimicul materiei, de fictiunea formelor, de epuizarea senzuala, de istoricismul fara transcendenta, de ceremonialitatea fara Dumnezeu, de consumatorismul fara spiritualitate, de falsitatea ce se ascunde sub autozeificarea omului. Dezastrul se defasoara pe toate liniile de forta ale vietii omenesti. Este necesara multa suferinta pentru reorientarea spirituala a lumii si pentru schimbarea modului ei de viata“. („Intoarcerea la Hristos“, Ioan Ianolide, Editura Christiana, 2006, p. 502)

Sursa: mmb.ro