(Cuvânt rostit la deschiderea celui de-al VII-lea Congres al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă din Patriarhia Română)
Şcolile teologice sunt produse naturale ale vieţii şi ale nevoilor misionare creştine, în regiunile unde au apărut. Însă, uneori, ele sunt şi reacţii faţă de şcolile păgâne care atrăgeau tineretul şi elita intelectuală a timpului. Aceste şcoli s-au înfiinţat în Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Roma, Constantinopol şi Atena. Conducătorii lor au împletit evlavia şi grija de cele sfinte cu ştiinţa, producând pe dascălii Bisericii şi pe Avvii Patericului. Dintre aceştia au răsărit adevărate perle ale gândirii teologice şi ale sfinţeniei, precum Sfinţii Trei Ierarhi.
Profesorii şi învăţăceii şcolilor teologice erau încărcaţi cu ştiinţa vremii, ca stupii cu mierea de albine. Acea ştiinţă, care făcea caz nu atât de tehnicitate cât de virtute, de îmbunătăţire duhovnicească, s-a impus şi a alimentat spiritualitatea creştină şi cultura mondială de circa nouăsprezece veacuri. Tocmai de aceea, aceste şcoli străvechi stau la baza universităţilor de mai târziu, din perioada medievală şi din cea renascentistă. Ele însele sunt premergătoarele universităţilor de astăzi, care, din păcate, au uitat de originea lor creştină, ignorând latura spiritual-morală a formării generaţiilor viitoare.
Facultăţile de Teologie Ortodoxă sunt chemate să transmită, prin dascălii lor, Vestea Bună, adevărata Icoană a lui Hristos. Dacă dezertăm de la chemarea noastră de a ne implica jertfelnic în misiune şi în educaţie, riscăm să facem din Hristos o figură străină şi din Evanghelie o realitate fantasmatică. Parcă-L auzim pe Mântuitorul întrebându-ne tainic pe noi, discipolii Săi, pe profesorii Facultăţilor de Teologie: „Voi cine ziceţi că sunt Eu?” (Mt. 16, 15). Numai un singur răspuns se poate da pentru a mişca noua generaţie, acum la început de mileniu nou: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16).
Facultăţile noastre de Teologie, ca celule ale Bisericii străbune, trebuie să fie antrenate nu numai în pedagogia păstrării moştenirii, ci şi în pedagogia transmiterii şi înnoirii acestei moşteniri. Este vorba despre moştenirea credinţei ortodoxe, a Legii canonice, a cultului divin şi a diaconiei, care trebuie să devină un mod de viaţă. Din nefericire, teologia predată, academică, nu este, întotdeauna, transmiterea experienţei Bisericii vii, revelată acum. Ajungând autonomă, ea reprezentă o ştiinţă despre Dumnezeu, despre Hristos, despre viaţa veşnică, şi astfel devine o „pălăvrăgeală”, cum afirmă Părintele Alexandru Schmenann. Unui teolog, care susţinea că un creştin trebuie să fie un om de acţiune, Bătrânul Ioil din Kalamata († 1966) i-a răspuns: „Curăţeşte-ţi sufletul de patimi printr-o lucrare în adâncime şi ceea ce vei oferi atunci semenului tău, tu vei dărui nu din golul sufletului tău, ci din bogăţia ta interioară”.
Oricare ar fi mişcările de idei, progresul tehnicii, modernizarea teologiei şi pastoralei, mai mult decât de ingineri, biologi, teologi, lumea are nevoie de oameni cu viaţă curată, care să-i atragă pe alţii la Hristos. Lumea are nevoie de oameni pătrunşi de prezenţa lui Hristos, care să-L descopere şi altora pe Hristos. Aşa erau înaintaşii noştri, precum marii clerici trăitori în Hristos: Eufrosin Poteca, Andrei Şaguna, Veniamin Costachi, Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Ilie Moldovan şi alţii. Ei au promovat cultura creştină românească ca pe o Liturghie naţională, adusă iubirii şi înţelepciunii lui Dumnezeu.
În această lume redevenită păgână, atinsă de nebunie şi de sărăcie morală, Hristos, „Mai-Marele păstorilor” (I Pt. 5, 4) are nevoie de preoţi şi de teologi care să se îngrijească să-I sculpteze divina Sa efigie pe chipul tinerilor. Domnul nostru are nevoie, în primul rând, de teologi dăruiţi realităţilor suprafireşti, pentru a însufleţi viaţa reală a omului de azi. Diadoh al Foticeei ne avertiza zicând: „Nimic nu-i mai sărac decât cugetarea, care stând departe de Dumnezeu, filozofează despre Dumnezeu”.
Atâtea suflete se lasă intoxicate astăzi de plăceri amăgitoare, de pasiuni dezordonate şi de ideologii false, încât devin incapabile de iubire. Hristos le cheamă, dar ele nu aud; Hristos le atrage, dar ele au devenit impermeabile la înrâurirea Sa. Într-o astfel de societate, teologii sunt chemaţi să facă educaţie şi slujire, sfinţindu-şi sufletele şi etalând pilda virtuţilor morale, deoarece misiunea exercitată doar prin înţelepciunea exterioară este sortită eşecului. În acest sens, Bătrânul Daniel din Muntele Athos († 1929) oferă un remediu minunat, zicând: „Părinţii mari şi dascălii Bisericii s-au ridicat deasupra lucrurilor pământeşti cu ajutorul a două aripi: educaţia şi viaţa virtuoasă. Şi ei au fost iniţiaţi în tainele supranaturale ale sfintei teologii. Aşa îşi ocroteau ei oile duhovniceşti în Hristos de rătăcirile eretice”.
În modul nostru obişnuit de a fi, noi, păstorii Bisericii şi profesorii de Teologie, avem nevoie de o virtute mult superioară aceleia a legendarului rege Midias, care transforma în aur tot ce atingea. Prin iubire dezinteresată, prin cuvânt bun şi prin exemplu frumos, noi trebuie să transformăm munca umană, cea obişnuită, de zi cu zi, în lucrarea lui Dumnezeu, cu efect veşnic. Este bine să ne propunem, aşadar, să ne identificăm, să ne asemănăm cu Hristos, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) şi „întru Care sunt ascunse toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoaşterii” (Col. 2, 3). Aşa putem fi, cu adevărat, megafoanele iubirii, puterii şi înţelepciunii lui Hristos în Biserica Sa, în Facultăţile de Teologie şi în lumea răscumpărată de către El, Fiul lui Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu!
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
Sursa: reintregirea.ro
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.