Incepand cu jumatatea deceniului 80-90, lumea occidentala a inceput sa vorbeasca tot mai insistent despre un fenomen numit fundamentalism sau, in ariile francofone, integrism. Un curent care, venind in siajul Revolutiei islamice iraniene, cuprindea rand pe rand lumea araba si comunitatile musulmane din vestul Europei. Fundamentalismul a propovaduit, la inceput, refuzul modernitatii si intoarcerea lumii islamice la statul pur teocratic, din zorii revelatiilor coranice ale lui Mahomed. Evident, el se alimenta din crizele provocate in lumea a treia de esecul de-colonializarii, dar si, paradoxal, din succesul monarhiilor petroliere, al caror progres rapid pe drumul modernizarii ingrijora cercurile religioase si conservatoare. Mai tarziu, insa, ideologii fundamentalismului nu s-au mai multumit cu contestarea „occidentalizarii” (cu totul relative, de altfel) a lumii islamice, ci au scos de la naftalina jihad-ul: razboiul sfant impotriva „necredinciosilor” occidentali.

Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibila reaparitia termenului de jihad, intr-o lume care se pregatea sa sarbatoreasca prabusirea ultimului mare sistem totalitar, cel comunist? Exista ceva similar jihad-ului in lumea iudeo-crestina europeana?

La aceste intrebari raspunde magistral cartea lui Jean Flori, intitulata Razboi sfant, jihad, cruciada. Violenta si religie in crestinism si islam*, aparuta si in limba romana.
Autorul porneste de la doua intrebari fundamentale. Sunt cele doua mari religii monoteiste funciarmente razboinice? Iar daca nu, cand si cum s-a produs clivajul ideologic?

Cartea face, pe linia acestor intrebari, doua demonstratii temeinice cu privire la aparitia ideilor de jihad si, respectiv, cruciada. Examinand crestinismul, Jean Flori probeaza elocvent dimensiunea lui pacifista, atat in doctrina Mantuitorului, in invataturile Apostolilor si ale primilor Parinti, cat si in practica politica a Imperiului Roman de Rasarit, devenit ulterior Bizantin. Ceea ce este indeobste numit „primul crestinism” sau „epoca patristica” respinge razboiul, juramantul militar si uciderea, indiferent de circumstante. Dupa cum arata Flori, aceasta conceptie asupra razboiului va fi continuata in Imperiul Bizantin, pana la sfarsitul acestuia. Chiar daca bizantinii vor purta si ei razboaie - unele, chiar cu caracter ofensiv -, acestea nu vor fi niciodata sanctificate: nimic similar cruciadei nu apare in gandirea teologica bizantina. As adauga chiar observatia ca toate canoanele ortodoxe in uz pana astazi prevad penitente dificile si retineri semnificative de la impartasanie pentru soldatii vinovati de ucideri, chiar si pentru cei aflati sub ordin si in legitima aparare.

Flori merge, deci, mai departe si urmareste ce s-a intamplat cu conceptia crestina, initial ostila razboiului, in Occident. Spre a-si face mai elocventa demonstratia, el o intrerupe un moment si expune, in paralel, aparitia notiunii de razboi sfant in islam, acolo unde ea este perfect sinonima cu cea de jihad. Cercetatorul arata ca, de la bun inceput, jihad-ul este strans impletit cu islamul, devenind rapid o componenta subinteleasa a acestuia. Nu numai comportamentul agresiv, sangvinar, al lui Mohamed, dupa hegira (fuga la Medina), ci si sanctificarea celor cazuti in batalii, dar mai cu seama organizarea teocratica a societatii islamice duc la ideea de jihad, razboi sfant impotriva tuturor celor care nu impartasesc credinta musulmana. Jean Flori demonteaza convingator - fara sa anuleze, totusi, posibilitatea acestei interpretari - si pretentia unor intelectuali musulmani moderati de a „traduce” termenul de jihad prin „lupta interioara a credinciosului islamic pentru purificarea credintei lui”. Jihad-ul a fost practicat de islam ca razboi impotriva altor confesiuni, inca de la inceput, el evoluand foarte putin pana azi si fiind fundamentat, prin texte coranice si prin traditie, intr-un mod cat se poate de coerent.

Ceva oarecum similar se petrece si in crestinismul occidental. Jean Flori arata ca, din momentul in care papalitatea incepe sa se comporte ca o putere monarhica lumeasca, feudala, se naste si distinctia dintre razboiul „privat” (care continua sa fie condamnat) si cel purtat pentru apararea bunurilor si intereselor Bisericii. Acesta din urma este mai intai dezincriminat, iar apoi sanctificat, chiar cand este purtat impotriva altor crestini. Cum, in temeiul traditiei, Spania era un domeniu al Scaunului Papal, ocuparea ei de catre arabi, urmata de raiduri ale acestora asupra altor teritorii crestine (ajungand pana la portile Romei, in 846), va modifica radical conceptia crestinatatii occidentale in privinta razboiului, intr-un mod aproape identic cu cel din lumea islamica. Jean Flori arata ca discursul papei Urbano al II-lea, de la Clermont, din 1095, considerat discursul care a intemeiat cruciada ca ideologie a Evului Mediu occidental, nu este nici intamplator, nici un act de voluntarism al unui Suveran Pontif mai aparte. El este precedat de o multitudine de evolutii idelologice, care duc, in final, la marea revolutie in lumea catolica: sanctificarea razboiului si nasterea ideii de cruciada.

Cartea este insotita si de o elocventa selectie de texte, care ilustreaza demonstratia cercetatorului, facand din Razboi sfant, jihad, cruciada o lectura strict necesara pentru intelegerea polemologica a raporturilor crestinism-islam si a radacinilor crizei actuale din relatiile bilaterale, criza marcta de resurectia ideilor de jihad si, respectiv, cruciada.

Pacat ca traducerea este extrem de slaba, pe alocuri chiar execrabila. Autoarea ei nu cunoaste foarte bine, se pare, nici limba franceza (din care traduce), nici romana si, in orice caz, nu stapaneste deloc conceptele sau terminologia teologica romaneasca. Pe langa confuziile semantice, textul romanesc este de o neadecvare stilistica desavarsita.


* Jean Flori – Razboi sfant, jihad, cruciada. Violenta si religie in crestinism si islam, in romaneste de Felicia Andreca, Editura Cartier, Chisinau, 2003

.