Cuv. Nichita marturisitorul; Sf. Mc. Elpidifor

Cuviosul Nichita Marturisitorul, egumenul manastirii Midichia 

 

Patria Cuviosului Nichita a fost Cezareea Bitiniei, fiind nascut din parinti dreptcredinciosi. Tatal lui se numea Filaret si s-a tuns in calugarie, cind sotia sa dupa lege s-a mutat la Domnul, intr-a opta zi dupa nasterea pruncului Nichita, pruncul fiind hranit de maica tatalui sau, care pe atunci era intre cei vii.

 

Dupa ce a crescut si a invatat carte, s-a dat spre slujba lui Dumnezeu. Mai intii facea slujba paracliseriei in biserica, indeletnicindu-se la citirea dumnezeiestilor carti. Dupa aceea, s-a dus la un oarecare sihastru, Stefan, barbat imbunatatit, de la care, dupa ce a luat povatuire din destul, a fost trimis la Manastirea Midichiei, pe care a zidit-o Cuviosul Nichifor si a fost egumen intr-insa.

A primit, deci, Nichifor pe Nichita cu dragoste, vazind de mai inainte intr-insul darul cel dumnezeiesc si l-a tuns in rinduiala monahi-ceasca. Iar fericitul Nichita atit de mult a sporit cu pustnicestile nevointe, cu smerenia, cu ascultarea si cu toate lucrurile cele bune, incit pe toti monahii cei ce erau acolo i-a covirsit, neimplinind inca sapte ani in manastire. Apoi a fost silit de egumen sa ia rinduiala preoteasca, sfintindu-l preasfintitul Tarasie, patriarhul Constantinopolului.

 

Dupa primirea preotiei, indata i s-a incredintat toata rindu-iala manastirii inceputa de Cuviosul Nichifor, care acum slabise de batrinete. El indrepta bine manastirea in locul parintelui sau Nichifor, pascind cuvintatoarea turma cu grija, inmultind-o prin chipul imbunatatitei sale vieti. Deci multi, auzind de viata lui placuta lui Dumnezeu, veneau intr-acel locas, lepadindu-se de lume si dorind a se povitui de dinsul pe calea mintuirii, acolo voiau sa petreaca. In putini ani, ca la o suta de frati s-au inmultit cu darul lui Hristos, intre care era si fericitul Atanasie, barbat cu adevarat cinstit si minunat, a carui fapta buna nu este cu putinta a o arata prin scurte cuvinte si a spune dragostea lui cea mare catre Dumnezeu, pe care a aratat-o la inceput lepadindu-se de lume, incit si ingerii puteau sa se minuneze de aceea. Caci, defaimind lumea aceasta si poftele, pentru Dumnezeu, a iesit in taina din casa parinteasca si, intrind intr-o manastire oarecare, voia a incepe nevo-intele monahicesti.

 

Instiintindu-se tatal lui cel trupesc, a alergat cu minie in manastirea aceea si luind pe fiul sau, pe care il iubea foarte mult, a lepadat de pe dinsul monahiceasca imbracaminte, pe care o purta in viata cea noua si l-a imbracat in haine luminoase de mare pret si cu sila l-a dus in casa sa. Iar copilul a zis catre dinsul: "O, tata, oare socotesti ca hainele acestea de mare pret ma vor impiedica de la scopul meu? Toata lumea aceasta imi este urita, pentru ca ce folos este omului, de va cistiga toata lumea si isi va pierde sufletul sau?" Tatal sau l-a inchis intr-o camera deosebita si se sirguia in tot chipul ca sa-i intoarca gindul catre dragostea lu-measca. Iar el, cu dragostea lui Dumnezeu biruind dragostea tatalui si iubirea cea desarta a lumii, dezbracindu-se de acele haine mirenesti cu care era imbracat, le-a rupt in mici bucati. Aflind tatal sau, l-a imbracat in altele mai scumpe, pentru ca era bogat, cinstit si slavit. Iar el a facut cu hainele acestea ca si cu cele dintii. De acest lucru pornindu-se tatal sau cu minie mare, l-a batut fara mila, incit trupul lui s-a zdrobit de rani si s-au invinetit spatele si umerii de bataile cele cumplite, incit era nevoie ca doctorii sa-l tamaduiasca si trupul cel ranit sa-l curete. Iar copilul zicea: "Chiar si in bucati de m-ar zdrobi tatal meu, nicidecum nu ma va desparti de dragostea lui Dumnezeu, nici nu ma va intoarce de la scopul meu".

 

Dupa aceea, umilindu-se tatal sau si multe lacrimi varsind, a zis lui Atanasie: "Mergi, fiul meu, pe calea cea buna pe care ai ales-o si Hristos sa-ti fie tie ajutor, izbavindu-te de toate cursele vrajmasului". Iar el, ducindu-se in manastirea in care fusese mai inainte, a luat pe dinsul desavirsit haina monahiceasca. Si atit de mult s-a smerit, incit nimic lumesc nu se mai vedea intr-insul; nici cuvint, nici obicei, nici cistigare de oarecare lucruri. Ci, obiceiul ii era blind, cuvintul lin si smerit, hainele rupte si mai proaste decit ale tuturor; toata viata lui era aspra si fara de masura, desi crescuse in moliciuni lumesti, fiind fiu de oameni bogati.

 

Pe un barbat imbunatatit ca acesta, care a petrecut ani destui in ostenelile monahicesti, dragostea parintelui nostru Nichita si slava vietii lui cea asemenea cu a ingerilor, l-au atras la dinsii in Manastirea Midichiei si s-a facut impreuna vorbitor si vietuitor iubit cu amindoi cuviosii - adica cu Nichifor si cu Nichita -, de la care Atanasie, fiind rugat dupa citva timp, a luat in manastire slujba de iconom. Si a fost fericitul Atanasie impreuna cu Nichita, pentru indreptarea manastirii aceleia, ca un suflet si o intelegere in doua trupuri, indreptind pe toti fratii cu cuvintul si cu lucrul spre toata fapta buna si desavirsita, spre placerea lui Dumnezeu. Astfel, sadeau intru dinsii dragostea, ii invatau smerenie, erau slujitori ai curatiei lor trupesti si sufletesti, sprijinind pe cei neputinciosi si imputinati la suflet, pe cei ce erau tari intarindu-i si mai mult, iar pe cei ce cadeau ridicindu-i cu invataturi si cu sfaturi in multe chipuri; caci daca unul dintre dinsii se facea invatator mai aspru, atunci celalalt se facea sfatuitor mai blind si mai milostiv; si amindoi erau iubiti de toti, iar cuvintul lor era ca si cum ar fi iesit din gura lui Dumnezeu; astfel se primea intre frati.

 

Dar nu pina in sfirsit a petrecut impreuna o doime ca aceasta a povatuitorilor celor imbunatatiti, pentru ca dupa citiva ani Cuviosul Atanasie s-a mutat la Domnul, in 26 de zile ale lunii octombrie. Mutindu-se el, cel mai de pe urma cuvint grait catre frati a fost: "Dupa sfirsitul meu, cu adevarat veti sti despre mine, de voi afla ceva dar la Dumnezeu". Iar dupa ce s-a ingropat Cuviosul Atanasie, a crescut un copac de chiparos, din porunca Domnului, deasupra mormintului lui, chiar din pieptul aceluia, ale carui frunze tamaduiau desavirsit toate neputintele. Dupa aceea si Cuviosul Nichifor, ziditorul Manastirii Midichiei si intiiul egumen intr-insa, dupa multe osteneli si dureri trupesti, s-a dus catre Domnul, in patru zile ale lunii mai. Si a ramas Cuviosul Nichita lipsit de Sfintul Nichifor, duhovnicescul lui parinte, si de iubitul prieten Atanasie Cuviosul si nu putin se mihnea dupa amindoi, din multa dragoste ce avea pentru dinsii. Insa isi mingiia mihnirea prin incredintarea cea neindoita pentru dinsii, caci au cistigat darul si fericita viata la Stapinul Hristos, Caruia, din tinerete slujindu-i, bine i-au placut.

 

Iar dupa mutarea fericitului parinte Nichifor, toti fratii au rugat pe Cuviosul Nichita ca sa primeasca rinduiala si dregatoria egumeniei; dar Sfintul Nichita nu primea cinstea si dregatoria egumeneasca, desi rinduia desavirsit manastirea in locul Sfintului Nichifor, parintele sau, cind acesta slabise de batrinetile cele de multi ani. Deci, fiind rugat de frati si mai ales de alti multi parinti fiind silit, a primit dregatoria aceea si s-a binecuvintat de preasfintitul patriarh al Constantinopolului, Nichifor, care se alesese dupa Tarasie. Si adauga osteneli peste osteneli, singur acum cu ajutorul lui Dumnezeu indreptind manastirea si ingrijindu-se pentru mintuirea sufletelor celor incredintate lui.

 

Binecuvintind Dumnezeu pe placutul Sau, i-a dat dar de a tamadui boli si a izgoni diavolii, caci pe un prunc ce era mut din nastere, cu insemnarea crucii l-a facut a grai, pe un frate ce isi iesise din minti, prin ungerea cu sfintul untdelemn l-a tamaduit, pe unul din cei noi incepatori, care se indracise, cu rugaciunea l-a izbavit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefacuse intr-un infricosat balaur l-a izgonit. Pe altul indracit, l-a izbavit de duhul cel viclean. Si multe boli trupesti, friguri, lingoare si alte multe feluri, le tamaduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era in el. Asa cu dumnezeiasca placere vietuind, a ajuns la anii batrinetilor sale si a sosit la vremea marturisirii si a patimirii celei vitejesti, pe care a rabdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai inainte de sfirsitul vietii sale.

 

Intr-acele vremi eresul luptarii de icoane inca nu incetase, desi acum era blestemat de al saptelea Sinod din toata lumea al Sfintilor Parinti. Insa iarasi se innoise, avind ajutor de la stapinirea imparateasca, caci si inceputul lui era de la imparatii grecesti. Mai intii de la imparatul Leon, care era al treilea cu acelasi nume, cu porecla Isaurul, acel eres pagin s-a intarit si ca o boala vatama-toare s-a inmultit. Pentru ca acela mai intii a dat porunca de lepadare a icoanelor si cu stapinire imparateasca pe multi la a sa nedreapta socoteala i-a plecat. Apoi, izgonind pe Sfintul si dreptcredinciosul patriarh Gherman, a ridicat la scaun pe Atanasie, ereticul cel de un gind cu el. Iar dupa moartea acelui pagin imparat, a venit Constantin Copronim, fiul lui, mai groaznic prigonitor asupra Bisericii lui Dumnezeu, care nu numai ca lepada sfintele icoane, ci a oprit si ca sfintii placuti lui Dumnezeu sa fie numiti sfinti, iar moastele sfintilor intru nimic le socotea.

 

In scurt, zicem ca numai pe dinafara imparatul acela se arata a fi crestin, iar pe dinauntru era cu totul jidov necredincios. Caci si pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, pe cea mai inalta decit toata zidirea si numele ei cel preasfint impreuna cu icoana, a indraznit ticalosul acela a le lepada; iar folosirile ei cele catre Dumnezeu, prin care toate se intemeiaza, a poruncit ca nici sa le pomeneasca. Iar spre ocara ei, arata un saculet plin cu galbeni si intreba pe cei ce stateau inaintea lui: "Ce ziceti, de mult pret este saculetul acesta?" Iar cei ce stateau inaintea lui ii raspundeau: "Atit este de mult pret, cit aur se afla intr-insul". Iar Copronim, varsind din saculet aurul, iarasi intreba: "Acum saculetul fara de aur mai este de mult pret?" Aceia ii raspundeau: "Intru nimic nu este de mult pret, fiind desert. Pentru ca ce folos este, cind nu are in el aur?" Dupa aceasta zicea Copronim: "Astfel este Maria, pina ce a avut in pintecele sau pe Hristos, pina atunci a fost cinstita, iar dupa ce l-a nascut pe Acela, s-a lipsit de cinstea aceea si intru nimic nu se deosebeste de celelalte femei". O, preanecurata gura si limba! Ce fel de hulire graiesti asupra celei mai cinstite decit toate puterile ceresti si asupra celei mai sfinta decit toti sfintii, Maica Ziditorului? Au doar Imparateasa, dupa ce a nascut pe imparatescul Fiu, nu este vrednica de cinstea imparateasca? Au doar numai pina atunci Maica Imparatului avea sa fie cinstita, cit l-a purtat in pintece pe Imparat?

 

O, amar de ticalosul acela hulitor, care cu nimic nu s-a deosebit de hulitorii jidovi, cei uriti de Dumnezeu, ca nu numai intr-acest chip era hulitor, ci si pe ceilalti pe toti ii atragea spre aceeasi pagineasca hulire, cu imbunari inselatoare si cu certuri ingrozitoare; iar pe cei ce nu se invoiau cu dinsul si i se impotriveau ii pedepsea cu felurite munci, cu legaturi si cu foamea mult timp ii chinuia, ranindu-i cu cumplite batai, cu sabia taindu-i, intru adincul marii inecindu-i si prin toate chinurile nesuferitelor si amarelor munci cu moarte pierzind pe credinciosii si adevaratii robi ai lui Hristos. El singur si-a lepadat ticalosul lui suflet cu cea mai cumplita moarte, pentru ca, suflind cu amar, striga, zicind: "De viu sint dat focului celui nestins". Si cel ce hulea mai intii pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, acela atunci poruncea cu cintari si laude sa o cinsteasca pe ea. Dar acum nu a aflat nici o usurare, acel om instrainat de la mila lui Dumnezeu.

 

Astfel pierind muncitorul acela cu sunet, s-a suit pe tron fiul sau, Leon, cel al patrulea cu acelasi nume, tot eretic si luptator impotriva icoanelor, semanind tatalui sau. Dar si acela degraba murind, a luat imparatia Irina, femeia lui, impreuna cu fiul sau cel mai mic Constantin. Aceea a adus pacea Sfintei Biserici, a adunat Sinodul al saptelea din toata lumea, spre blestemarea eresului iconoclast. Si s-a bucurat toata Biserica lui Hristos, luindu-si iar cea dintii a sa infrumusetare de icoane si pe dreptcredinciosii imparati si arhierei punindu-i pe scaune.

 

Dupa Irina a imparatit Nichifor, iar dupa dinsul Mihail, imparati dreptcredinciosi. Dupa aceea, a venit Leon al cincilea cu acelasi nume, care se numea - Armeanul. Acela, urmind celui mai dinainte de un nume cu el, raucredinciosului imparat Leon Isaurul, a inceput iarasi a prigoni pe cei dreptcredinciosi si pe sfinti, innoind si pornind iarasi blestematul eres iconoclast. Si cautindu-si ajutor de un gind, dascali ai rautatii, a gasit pe putini din boieri, intre care erau doi mai rai: Ioan, care se numea Specta si Evtihian. Iar din sfintita rinduiala a aflat pe Ioan, care se chema Gramatic, noul Tertil, care era vas ales al diavolului si pe oarecare Antonie Silea. Iar din rinduiala monahiceasca a gasit pe Leontie si pe Zosima, care, nu dupa multa vreme fiind prinsi in fapte necurate, au suferit taierea nasului si au murit cu rusine, lasind dupa dinsii rea pomenire.

 

Cu acestia imparatul invata paginatatea aceea, ascultind sfatul lor, se indemna spre razboiul pe care incepuse a-l ridica asupra Bisericii. Apoi aducind din stapinirea sa in Constantinopol pe toti arhiereii si toata rinduiala duhovniceasca, a chemat in palatele sale pe sfintitul Patriarh Nichifor, impreuna cu tot sfintitul sobor, voind ca inaintea fetei lui si inaintea a toata suita sa aiba dovada, cu cei mai sus-zisi eretici de un gind cu dinsul, pe care ii avea ascunsi la el. Deci, mai intii a vorbit singur catre cei drept-credinciosi, facindu-se a fi dreptcredincios si scotind din sin icoana rastignirii lui Hristos, pe care o avea la git, careia i s-a si inchinat cu fatarnicie. Plecind capul la icoana, a zis catre Sfintii Parinti:

 

"Nici eu nu ma deosebesc intru nimic de voi, pentru ca cinstesc sfinta icoana, precum vedeti singuri. Dar s-au sculat altii care invata intr-alt chip si zic ca este dreapta calea pe care o tin ei. Deci sa vina aici inaintea voastra si prin intrebari si raspunsuri sa caute intelegerea cea dreapta despre icoane. Daca ei se vor arata a fi biruitori in cuvinte, aratindu-si lamurit adevarul lor si biruindu-va pe voi, atunci sa nu opriti nici voi lucrul cel bun si mai ales singuri sa nu-i lasati. Iar daca aceia se vor dovedi de catre voi si se va vadi desarta lor cuvintare, apoi sa inceteze a mai semana acea pierzatoare invatatura si sa se tina dreapta credinta ca mai inainte. Iar eu voi fi ascultator si judecator al intrebarilor voastre, din amindoua partile; ca daca pentru orice lucru cit de mic se cade sa judec, cu atit mai virtos nu voi fi nebagator de seama pentru indreptarea Bisericii. Va ascult pe voi, insa sint dator sa ascult si alte parti si la care voi cunoaste care este adevarata dreptate, acelora vom urma".

 

Dar preasfintitul Patriarh Nichifor si toti arhiereii cei impreu-na cu dinsul nu se invoiau nicidecum la aceasta si nu doreau sa aiba dovedire, dar nici nu voiau sa vada pe acei eretici cu rea socoteala, nici a-i lasa sa vina inaintea fetii lor, zicind ca nu este trebuinta a socoti ceva mai mult despre acel eres, blestemat de Sinodul al saptelea a toata lumea al Sfintilor Parinti, si a-l innoi in Biserica, pentru ca este cu totul lepadat.

 

Dar Sfintii Parinti vazind pe imparatul foarte plecat spre credinta cea rea si dind ajutor ereticilor, Sfintul Emilian, episcopul Cizicului, a zis catre dinsul cu indrazneala: "Daca intrebarea aceasta, pentru care ne-ai chemat, o, imparate, este intrebare bisericeasca despre dreapta credinta, apoi se cade ca sa fie aceea cercetata, dupa obicei, in Sfinta Biserica, iar nu in palatele imparatesti!" Imparatul zise: "Dar si eu sint fiu al Bisericii si va ascult ca un mijlocitor si impaciuitor, ca, socotind cele graite din amindoua partile, sa cunosc adevarul". La aceasta i-a raspuns Sfintul Mihail, episcopul Sinadului: "Daca esti mijlocitor si impaciuitor, atunci de ce nu faci ceea ce se cuvine mijlocitorului si impaciuitorului? Caci aduni pe potrivnicii Bisericii si ii tii in palatele tale, dindu-le indrazneala, ca fara de frica sa invete pe toti a tine dogmele relei credinte; iar cei ce sint dreptcredinciosi, aceia nici prin unghere nu indraznesc sa graiasca ceva despre dreapta credinta, fiind infricosati de cumplitele tale ingroziri. Aceasta nu este semn de mijlocire si de impacare, ci de prigonire si de tiranie".

 

Imparatul zise: "Dar n-am zis eu ca sint cu voi la un gind? Insa de vreme ce acel lucru despre cinstirea icoanelor a ajuns cu indoire pina la mine, nu mi se cade a tacea despre dinsul, ci a ispiti cu dinadinsul despre adevar. Dar care este pricina, de nu voiti sa vorbiti cu acei ce va sint potrivnici? Atunci va aratati ca sinteti prosti si nu aveti marturii din dumnezeiestile Scripturi, cu care ati putea sa va aparati intelegerea voastra". Sfintul Teofilact, episcopul Nicomidiei, raspunse: "Martor ne este Hristos, a carui sfinta icoana o ai inaintea ochilor, o, imparate, ca avem marturii fara de numar ale dreptei noastre credinte, care intaresc drapta cinstire a sfintelor icoane; dar nu este nimeni ca sa asculte si nu putem sa sporim deloc, luptindu-ne cu mina cea puternica, care ne ameninta cu puterea".

 

Apoi Sfintul Petru, episcopul Nicomidiei, a zis catre imparat: "Cum graiesti sa avem cu aceia lupta, carora tu le ajuti si cu care singur te ostenesti asupra noastra? Nu stii oare ca si pe manihei de i-ai fi adus aici si ai fi voit sa-i ajuti, apoi si ei ne-ar fi biruit cu usurinta, avind ajutor de la tine?"

 

Dupa aceasta Sfintul Eftimie, episcopul Sardichiei, a inceput a grai cu mai multa indrazneala: "Asculta, o, imparate! De cind s-a pogorit pe pamint Hristos, Domnul nostru, acum sint opt sute de ani si mai bine, pretutindeni Acelasi se inchipuieste in biserici, prin zugravirea icoanelor si in acelasi fel se cinsteste. Si cine este atit de trufas, care sa indrazneasca sa miste sau sa strice predania care se tine de atitia ani in biserici de la Sfintii Apostoli, de la mucenici si de la parintii cei de Dumnezeu insuflati, care au ajuns si pina la noi? Caci graieste Apostolul: Drept aceea, fratilor, stati si tineti predaniile prin care v-ati invatat, ori prin cuvint, ori prin scrisoarea noastra. Si iarasi: Chiar si inger din cer de va va propovadui mai mult decit ceea ce v-am propovaduit voua, anatema sa fie! Pentru aceea impotriva celora ce aflasera acel eres luptator de icoane s-a adunat Sinodul cel din toata lumea, pe vremea dreptcredincioasei imparatii a Irinei si a lui Constantin, si singur Fiul lui Dumnezeu a insemnat cu degetul sau acel Sinod. Deci, de va indrazni cineva sa strice sau sa stearga ceva din Sinodul acela, sa fie blestemat".

 

Auzind imparatul acestea, desi se minia inauntru cu iutime, asculta cu rabdare cele ce se graiau, prefacindu-si blindetea cu fatarnicie. Dar Sfintul Teodor invatatorul Bisericii, cel fierbinte rivnitor, egumenul manastirii Studitilor, fara de frica a indraznit a zice: "Nu strica, o, imparate, rinduiala cea bine asezata a Bisericii, pentru ca Sfintul Apostol Pavel zice: Dumnezeu a dat in Biserica pe unii apostoli si pe altii prooroci, iar pe altii pastori si invatatori, spre savirsirea sfintilor, insa n-a adaugat acolo Apostolul si pe imparati. Deci tie, o, imparate, ti s-a incredintat ca sa indreptezi cele mirenesti, lucrurile cetatilor si puterile ostilor. Pentru acelea sa te ingrijesti tu, iar bisericestile indreptari sa le lasi pastorilor si invatatorilor, dupa invatatura Apostolului. Iar de nu, apoi sa stii ca, chiar ingerul din cer de ar aduce vreo invatatura potrivnica credintei noastre celei drepte, nu-l vom asculta; cu atit mai mult pe tine nu te vom asculta, care esti un om de lut!"

 

Atunci imparatul s-a miniat foarte, socotind cuvintele acelor sfinti parinti ca hula si ocara lui, desi minia cea dinauntrul lui o ascundea sub blindete. Apoi la aratare scotind-o, cu necinste si cu ocari a gonit din palat tot sfintitul sobor si a scos de pe scaun pe pastorul cel drept, pe preasfintitul Patriarh Nichifor. Aceeasi a facut si celorlalti dreptcredinciosi arhierei. Pe toti i-a trimis la inchisori, in diferite tari si locuri, asemenea si pe Cuviosul Teodor Studitul. Iar la scaunul patriarhiei din Constantinopol a ridicat pe unul din sfetnicii sai, care era din rinduiala mireneasca, anume Teodot, cu porecla Casiter, cu credinta eretic si cu viata necurat; caci avea o slujnica, doctorita cu mestesugul, pe care o tinea pentru tamaduirea bolii sale, pentru ca el zicea ca boleste de pintece, iar cu lucrul o avea pentru a sa necuratie.

 

Asemenea si la celelalte scaune, dupa izgonirea episcopilor dreptcredinciosi, imparatul a pus pe ai sai raucredinciosi si mincinosi episcopi si a lepadat sfintele icoane din sfintele biserici, incit era iarasi asupra credinciosilor pentru cinstirea icoanelor acest fel de prigonire, cum a fost si inainte, pe vremea lui Leon Isaurul si a lui Copronim, fiul sau. Apoi a adunat acel raucredincios imparat, Leon Armeanul, impreuna cu falsul patriarh Teodot, o adunare faradelege in Constantinopol, care a blestemat pe cei dreptcredinciosi, dumnezeiesti si binecuvintati Sfinti Parinti, fiind ei singuri blestemati; iar pe cei ce nu se invoiau cu acea nedreapta adunare a lor, ii munceau in multe feluri si-i pierdeau.

 

Dupa savirsirea adunarii celei paginesti, a chemat la sine imparatul pe egumenii manastirilor celor mai vestite, intre care era si dumnezeiescul parintele nostru Nichita, pentru care ne este cuvintul. Deci, mai intii ii amagea cu imbunari spre a sa credinta. Apoi, nevazindu-i plecati la voia lui, i-a inchis in diferite temnite pe fiecare deosebit si gindea ce inca le-ar mai face? Cuviosul Nichita a fost tinut mai multe zile intr-o temnita foarte rea si insasi acea inchisoare ii era sfintului mare chinuire. Dar pe linga aceasta, in toate zilele mergeau la el niste oameni fara orinduiala si fara de rusine cu obiceiul si cu cuvintul, care nici de numele omenesc nu erau vrednici.

 

Aceia huleau si ocarau pe sfintul cu cuvinte de hula si de rusine, facind ocara mare batrinului, pentru ca erau intr-adins rinduiti de eretici, intre care unul cu numele Nicolae a fost mai rau. Acela si mai mult necajea cu nebunia sa pe cuviosul, birfind asupra lui cuvinte necurate, pina ce lui Nicolae acela i s-a aratat tatal sau in vis, care murise demult, zicindu-i: "Departeaza-te de robul lui Dumnezeu!" Deci, intr-acel ceas a incetat Nicolae cu vorbele sale desarte si nu numai ca nu supara pe sfintul, ci si pe altii care il suparau, ii oprea.

 

Iar dupa ce cuviosul a patimit multe zile in temnita, imparatul a poruncit sa-l duca in surghiun spre partea Rasaritului, intr-o cetate ce se numea Masaleon; aceea era in vreme de iarna cea mai cumplita, si multa nevoie patimea batrinul de ger, de zapada si de vinturi, avind haine proaste. Chiar si armasul cel care-l ducea in izgonire, era foarte cumplit si nemilostiv si chinuia pe batrin in calatoria aceea, minindu-l repede, grabindu-se ca in putine zile sa faca acel drum. Acelasi lucru a facut imparatul si celorlalti cinstiti egumeni, pe fiecare trimitindu-i deosebit in surghiun. Dupa aceea, socotind in sine ca nimic nu va spori tinindu-i in surghiun, caci sint mai presus de tot necazul si mai ales mai osirduitori ii va face la tinerea si la pazirea dogmelor ortodoxe, si-a schimbat gindul sau, ca unul ce era nestatornic la minte si abia cinci zile petrecind Cuviosul Nichita in izgonire in cetatea amintita mai sus, imparatul i-a poruncit lui, precum si celorlalti egumeni, ca sa se intoarca degraba in Bizant, si a intors pe sfintul cu mai grabnica alergare decit cea dintii, incit abia ramasese viu, pe deoparte, de supararea cea mai mare, iar pe de alta, de calatoria cea grabnica pe cale. Si dupa ce au fost adusi toti egumenii aceia in Bizant, imparatul a poruncit sa-i lase in cetate, pina ce va socoti in ce chip ar putea sa-i atraga la un gind cu el.

 

Trecind iarna si Sfintul si Marele Post de patruzeci de zile, dupa prealuminatul praznic al Sfintelor Pasti, i-a dat pe ei celui mai sus pomenit Ioan gramaticul, ca celui ce avea gura de orator ca a diavolului, ca sa-i munceasca precum va voi. Iar acest tiran, inchizind pe fiecare deosebit, in diferite temnite ii muncea, nu mai putin de cum munceau paginii pe sfintii mucenici. Pentru ca temnitele erau strimte, intunecoase, rele si pline de toate nevoile cele grele, ca nu aveau nici paturi, nici racorire si li se da printr-o ferestruica mica piine necurata si umeda, ca la ciini, si aceea cite o unghie pe zi, ca numai sa nu moara de foame, iar apa li se dadea tulbure si necurata, caci socotea acel muncitor, Ioan, caci cu o nevoie ca aceea o sa-i biruiasca pe acei parinti si sa-i sileasca la credinta lor cea rea, ori sa-i omoare. Si inca, spre cea mai mare mihnire a Cuviosului Nichita, pe un ucenic al lui tinar, anume Teoctist, prinzindu-l inrautatitul acela Ioan si asemenea inchizindu-l cu sila in temnita, cu foamea si cu setea il muncea. Dupa aceea, acei eretici raucredinciosi, vazind pe parintii aceia ca voiesc mai bine sa moara decit sa se departeze de credinta lor cea deapta, au gasit asupra lor o amagire ca aceasta, zicindu-le: "Nu avem trebuinta de altceva de la voi, decit numai impreuna cu Teodot, patriarhul, sa va impartasiti in biserica cu Sfintele Taine, iar mai mult decit aceea sa nu faceti nimic. Si astfel veti merge in libertate in manastire, cu credinta si intelegerea voastra".

 

Cu acel viclesug ereticesc amagindu-se parintii, ca si cum se invoiau intr-acea vreme la eresul lor, dar pe urma, cunoscind amagirea aceea, se caiau foarte mult si s-au indreptat bine. Deci, fiind liberati fiecare dintru a sa inchisoare si din legaturi, au mers la Cuviosul Parinte Nichita, sfatuindu-l si rugindu-l ca, invoindu-se si el cu impartasirea lui Teodot, sa iasa din temnita. Dar nevrind Sfintul Nichita sa lase inchisoarea pe care o rabda pentru Hristos si nesuferind de loc sa-i asculte pe dinsii, ii stateau impotriva parintii, zicindu-i: "Nu se poate sa iesim noi de aici si pe tine sa te lasam. Putin este lucrul pe care-l cer ei de la noi, adica numai sa ne impartasim cu Teodot, iar credinta noastra sa ne-o tinem, sa potrivim judecata la vremea nevoilor acestora, ce ne sint deasupra. Cu acest mic lucru sa ne dezlegam pe noi insine, ca nu cu totul sa ne pierdem".

 

Astfel ei cu suparare stindu-i impotriva si mult timp silindu-l, a iesit Cuviosul Nichita chiar nevrind, nu de patimirea cea rea fugind, nici de munci temindu-se, ci ascultind cu dinadinsul ruga-mintea parintilor acelora si caruntetile lor vazindu-le, s-a plecat spre sfatuirea acelora, fara voia sa. Caci, fiindu-le inainte viata si moartea, cu voie ii era lui ca pentru dreapta credinta sa-si aleaga mai bine moartea decit viata. Insa nu s-a lepadat intr-acea vreme de cinstita insotire a parintilor, carora le stia si credinta cea dreapta si imbunatatita viata. Deci au mers cu totii la mincinosul acela patriarh. Iar acela, ca sa-i vineze cu mai multa usurinta spre a lui impartasire, i-a dus la un oarecare loc de rugaciune, care intr-adins era impodobit cu icoane, ca, vazind parintii sfintele icoane, sa socoteasca ca patriarhul este dreptcredincios. Acolo, Teodot slujind, au primit impartasirea din miinile lui, pentru ca auzeau din gura aceluia niste cuvinte ca acestea: "De nu va cinsti cineva icoanele lui Hristos, anatema sa fie!" Aceasta o zicea el, nu cinstind icoana Mintuitorului, ci fatarnicindu-se inaintea lor, ca sa nu se indoiasca a se impartasi cu dinsul.

 

Dupa aceasta, plecind fiecare la a sa manastire, Cuviosul Nichita cu jale in inima s-a ranit, caci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu fatarnicul inselator s-a impartasit; ca si pe acea mica abatere din calea cea dreapta sfintul ca pe o intreaga ratacire o socotea pentru el. Deci, a socotit sa fuga intr-alta parte si acolo sa se pocaiasca de greseala sa. Si intrind intr-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis. Apoi, socotind in sine ca unde i-a fost greseala, acolo se cade sa-i fie si pocainta, s-a intors iarasi in Bizant si, umblind prin cetate, invata fara frica pe popor ca sa se tina de dogmele cele drepte, care la al saptelea Sinod din toata lumea s-au stabilit de Sfintii Parinti.

 

Instiintindu-se imparatul de aceea, a chemat la dinsul pe sfint si i-a zis lui: "Pentru ce nu te-ai dus la manastirea ta, precum s-au dus si ceilalti egumeni? Pentru ce tu singur ai ramas umblind dupa voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus? Oare socotesti intru nimic stapinirea noastra? Deci, asculta porunca noastra si te du la manastirea ta; iar de nu, apoi voi porunci sa te munceasca pe tine". Iar sfintul cu glas lin a raspuns, zicind: "Eu, o, imparate, nici la manastirea mea nu ma voi duce, nici credinta mea nu voiesc a o lasa. Ci, in marturisirea mea petrec si voi petrece, in care si parintii mei, sfintii episcopi cei dreptcredinciosi, au petrecut; care au patimit izgonire si inchisori cu nedreptate de la tine si la multe primejdii s-au dat, aparind Biserica cea dreptcredincioasa, in care stam si ne laudam intru nadejdea slavei lui Dumnezeu. Si sa stiti de la mine cu adevarat, ca nici de moarte nu ma tem, nici viata aceasta vremelnica nu o iubesc. Dumnezeu imi este mie martor, ca am facut ceea ce nu mi se cadea sa fac. Ci, pentru ascultarea batrinilor m-am supus nevrind, implinind voia lor, m-am impartasit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru imi este jale si ma caiesc. Deci, sa stii bine ca de acum inainte nici o impartasire nu-mi este cu voi. Ci petrec intru predaniile Sfintilor Parinti, pe care le-am primit de la inceput. De aceea, fa cu mine ce vrei, fara a nadajdui sa auzi altceva de la mine".

 

Vazind imparatul vointa aceea neschimbata, l-a dat unui oarecare Zaharia, mai mare peste palatele imparatesti, care se numea "Mangan", ca sa-l tina sub straja, pina va hotari in privinta lui. Iar Zaharia, fiind om bun si dreptcredincios, nu numai ca nu a necajit cu nimic pe batrin, dar si cinste multa ii dadea lui. Dupa aceea imparatul a trimis pe Cuviosul Nichita in surghiun la o insula mica, care purta numele Sfintei Mucenite Glicheria, pentru ca acolo se aflau sfintele ei moaste. O biserica si manastire era zidita in numele ei, care era incredintata de stapinirea ereticeasca oarecarui famen, cu numele Antim. Acel om era foarte rau, vrajitor, uritor de cele sfinte, rau-mestesugar, vrajmas viclean, mindru si nemilostiv, pentru a lui salbaticie si rau narav, locuitorii de acolo il numeau Caiafa. Pentru ca unora ca acelora se dadeau pe atunci rinduielile manastirilor, ca nu intarindu-se stapinirea mireneasca, sa rastoarne toate din voia lor.

 

Acela, luind pe sfintul trimis la dinsul, il chinuia cu dinadinsul. Pentru ca, inchizindu-l intr-o temnita foarte strimta, totdeauna muncea pe placutul lui Dumnezeu, nelasindu-l sa priveasca afara din temnita, singur purtind cheia temnitei si poruncind ca printr-o gaura sa-i dea foarte putina mincare. Caci lui Antim ii era fagaduita o mai mare cinste de la incepatorii ereticilor, de va sili pe Nichita spre socotinta lor. De aceea si mai mult il supara pe sfintul acel ticalos, nadajduind ca cu sila il va abate spre intelegerea ereticeas-ca, iar cuviosul rabda cu dragoste chinul pentru dreapta credinta; Dumnezeu insa cu darul Sau cel minunat ce se lucra intr-insul, il adeverea pe el ca este drept, sfint, facator de minuni si ajutator oamenilor celor ce erau in primejdii.

 

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de imparat pentru trebuintele poporului in partile Traciei, i s-a intimplat a cadea in miinile barbarilor si l-au dus pe el in robie. De acest lucru aflind Sfintul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea statea inchis in temnita pentru dreapta credinta, a trimis la Cuviosul Nichita, spunindu-i lui: "Zaharia, prietenul cel de obste, in tara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roaga-te lui Dumnezeu pentru dinsul, ca poti sa-l izbavesti pe el". Sfintul, luind o instiintare ca aceea, s-a mihnit foarte mult si toata ziua aceea nu a gustat hrana. Iar dupa ce a inserat, luind o luminare de la fratele Filip, slujitorul sau, a aprins-o si toata noaptea aceea a stat la rugaciune pentru Zaharia cel robit, rugind bunatatea lui Dumnezeu sa-l elibereze din miinile barbarilor. Si a luat instiintare de la Dumnezeu, ca intr-adevar Zaharia va fi liber.

 

A doua zi mergind Filip, a aflat pe parintele cu fata vesela, bucurindu-se cu duhul si l-a intrebat, zicind: "Aseara m-am dus de la tine si erai tare mihnit si necajit, iar acum te vad pe tine, parinte, vesel. Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbarii tale din mihnire in bucurie?" Raspuns-a sfintul: "Pentru Zaharia, prietenul nostru, ma bucur, ca degrab il vom vedea aici". Si asa a fost. Caci nu dupa multe zile, a facut pace imparatul grecesc cu barbarii si se liberau robii in schimb din amindoua partile. Insa n-a pomenit imparatul de Zaharia, trimitind spre schimbarea celor robiti, pentru ca stia de dinsul, ca de dogmele Sinodului al saptelea se tine si celor dreptcredinciosi le ajuta. Pentru aceea il lasa in miinile barbarilor, ca sa piara acolo.

 

Deci, liberindu-se de barbari multi greci robiti, boierul barbarilor a zis catre Zaharia, cel ce ramasese: "Oare voiesti sa te duci intru ale tale?" Iar el a raspuns: "Foarte mult as fi voit, insa n-a voit imparatul nostru sa ma izbaveasca din robia aceasta". Zis-a boierul: "Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi". Iar Zaharia, vazind o milostivire ca aceasta neasteptata a stapinitorului barbarilor, a cunoscut ca aceea este rinduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dinsul prin Sfintii Parinti, carora oarecind le facea bine. Si, luind indraznire, a zis catre boierul acela: "Daca ai voit tu sa ma lasi liber, apoi daruieste-mi si pe celalalt care a fost cu mine intre legaturi robit, pe cel de un nume cu mine si de o strainatate". Iar boierul a zis: "Ia-l si pe acela si mergeti cu pace la locul vostru".

 

Astfel, liberindu-se Zaharia, a mers cu prietenul sau in insula aceia la Cuviosul Nichita, dindu-i multumire pentru sfintele lui rugaciuni, pentru care l-a izbavit Dumnezeu din robia barbarilor. Inca si alta minune preaslavita a facut acest sfint parinte. Pe trei barbati frati dupa trup, care navigau intr-un caic, de valurile ce se ridicasera fara de veste la miezul noptii si de inecare i-a izbavit, prin a sa rugaciune catre Dumnezeu, si la uscat i-a scos sanatosi. Astfel, fiind singur in legaturi ca un robit si in primejdii, i-a izbavit din legaturi si din primejdii. Si a petrecut Cuviosul intr-acea patimire a temnitei sase ani, pina la pieirea imparatului Leon Armeanul, cel potrivnic lui Dumnezeu, care a fost ucis de ostasii sai fara de veste. Apoi s-a suit pe tron dupa dinsul Mihail cel din Amoreea, ce se chema "Travlos" sau "Valvos", si se liberau Sfintii Parinti din legaturi si din surghiun. Atunci si Cuviosul Parinte Nichita, egumenul Manastirii Midichiei, liberindu-se, a iesit. Dar mucenicul cel fara de singe, marturisitorul credintei cel neclintit, ostasul lui Hristos cel nebiruit, nu s-a dus intr-a sa manastire. Ci la liniste vrind sa locuiasca, s-a salasluit la un loc oarecare deosebit aproape de Bizant, in partea dinspre miaza-noapte.

 

Acolo petrecind putina vreme dupa cumplita patimire si la multi facind bine prin darul cel mult tamaduitor, s-a apropiat catre sfirsitul sau. Si dupa ostenelile cele cu multe dureri ce i s-au facut lui in surghiun, s-a imbolnavit cu boala cea mai de pe urma si s-a impartasit cu dumnezeiestile Taine, intr-o zi de simbata. Iar Duminica, cind se lumina de ziua, s-a mutat la Domnul, in trei zile ale lunii aprilie. Si indata s-a auzit despre sfinta lui adormire in imparateasca cetate si primprejur. Si s-a adunat degraba din cetate si de pretutindeni multime de popor din amindoua partile si din amindoua rinduielile, adica si duhovniceasca si mireneasca, precum si fratii de la Manastirea Midichiei si de la celelalte manastiri. Au mers si doi episcopi, Sfintul Teofil al Efesului si Sfintul Iosif Tesaloniceanul, si ingrijind dupa obicei cinstitul trup al sfintului parinte, in racla punindu-l, l-au pus in corabie si l-au dus la manastirea lui din Midichia.

 

Si i-au intimpinat la tarm fericitul Pavel, episcopul Plusiadei, cu multime de monahi si de mireni si, luindu-l pe umeri, l-au dus la manastire, facindu-se nu putine minuni pe cale. Pentru ca neputinciosii dobindeau tamaduiri si duhurile cele viclene din oameni se izgoneau. Apoi o femeie oarecare, avind curgeri de singe de mult timp, numai cit s-a atins de sfintele moaste ale Cuviosului Nichita si indata a dobindit tamaduire.

 

Deci, tot soborul cintind psalmi si cintari cuviincioase, au pus pe cuviosul in mormintul celui mai-nainte odihnit, al sfintului parinte Nichifor, intiiul egumen al locasului aceluia, in partea stinga a pridvorului. Si multe minuni, chiar si dupa ingroparea lui, se savirseau si tamaduiri se dadeau celor ce cu credinta se apropiau, intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamarit intru sfintii Sai. Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, sa-I fie de la toti cinste, slava si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Elpidifor.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Diu.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintului mucenic Vitonie.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Galic.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea preacuviosului parintelui nostru Ilirie din Muntele Mirsiona.

 

Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului noului mucenic Pavel Rusul, care a fost slobozit din robie si a suferit mucenicia in Constantinopol, la anul 1683, de sabie savarsindu-se.

 

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 700

Voteaza:

Cuv. Nichita marturisitorul; Sf. Mc. Elpidifor 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • TRAIAN IOACHIM NICULAPostat la 2015-04-02 15:56

    02.04.2015. Traian Ioachim N. SFINTE NICHITA MARTURISITORULE+ ROAGATE PENTRU CEI POMENITI DE MINE+ IN RUGACIUNILE MELE+ AMIN+

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE